Jocul

Mai am o scoică şi cîteva pietre,
cum să clădesc din ele o mare
şi-un ţărm unde să stau pe nisip
şi cum să mă conving că am fost pe un asemenea ţărm
urmînd fericit o pasăre
care acum nu mă mai lasă să dorm?
O scoică şi cîteva pietre
şi un nume ciudat
pe care nu-l înţelege nimeni
şi speranţa mea de-a ajunge
să nu-l mai înţeleg nici eu într-o zi.
Sărbătoarea s-a terminat,
îmi aştept pedeapsa lîngă tribunele goale,
dar eu am văzut arzînd la amiază un nor
şi-am auzit cîntecul care îngenunchea caii sălbateci,
îşi spun, ţărmul acela nu-i simplă poveste,
eu am văzut norul şi-am ascultat cîntecul
şi înainte de a mă învinge
soarele m-a făcut fericit.

poezie celebră de Octavian Paler
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Cea Mai Mare

Ne-am dus, eu şi sufletul meu, să ne-mbăiem în mare cea mare,
Ajungând la ţărm am început să căutam un locşor pustiu şi liniştit.
Cum mergeam, am văzut un om stând pe o stâncă cenuşie;
Lua dintr-un sac praf de sare şi-l arunca în mare.

"Acesta este un pesimist," a spus sufletul meu,
"Să părăsim acest loc. Nu putem face baie aici."

Am mers până când am dat de-un golfuleţ.
Acolo am văzut un om stând pe o stâncă albă;
Ţinea-n braţe o cutie pentru bijuterii,
Din care lua zahăr şi-l arunca în mare.

"Iar acesta este un optimist," a spus sufletul meu,
"Nici acesta nu trebuie să ne vadă trupurile goale."

Am plecat mai departe.
Pe o plajă am văzut un om ridicând un peşte mort
Şi, cu infinită grijă, depunându-l iarăşi în apa mării.

"Nu putem face baie-n faţa lui," a spus sufletul meu,
Acesta este un filantropist."
Şi-am plecat mai departe.

Am ajuns într-un loc unde un om îşi urmărea umbra pe nisip.
Veneau valuri uriaşe şi i-o ştergeau,
Dar el tot continua îndârjit s-o urmărească.

"E un mistic," a spus sufletul meu, "Hai, să-l lăsăm în pace."

Şi-am plecat, şi-am mers până când am văzut un om care, tăcut,
Aduna spuma mării şi-o depunea într-un potir de alabastru.
"El este un idealist," a spus sufletul meu,
"În nici un caz nu trebuie să ne vadă goi."

Şi-am tot mers. Deodată, am auzit o voce plângând,
"Aceasta este marea. Aceasta este marea cea adâncă.
Aceasta este mare cea vastă şi atotputernică."
Iar când am ajuns în locul de unde venea vocea am văzut un om
Cu spatele întors spre mare şi cu o scoică la ureche,
Ascultându-i acesteia murmurul.

Şi sufletul a spus, "Să mergem mai departe. Acesta este un realist,
Omul care întoarce spatele întregului pe care nu-l poate cuprinde
Pentru a da atenţie unui fragment.

Am mers încă mai departe. Şi într-un loc buruienos, printre pietre,
Era un om cu capul băgat în nisip.
I-am spus sufletului meu, "Putem face baie, el nu ne poate vedea."
"Dimpotrivă," mi-a răspuns sufletul, "E cel mai letal dintre toţi.
Acesta este un puritan."

Atunci o tristeţe mare s-a lăsat pe chipul sufletului meu
Şi-n vocea lui.

"Să plecăm," a spus, "Pentru că nu există niciun loc
Îndeajuns de ascuns şi de singuratic unde să putem face baie.
Nu vreau ca acest vânt să-mi ridice părul auriu
Sau să-mi dezgolească pieptul alb,
Nu vreau ca lumina să-mi dezvăluie goliciunea trupului sacru."

Aşa că am plecat să căutăm Marea Cea Mai Mare.

poezie celebră de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte

Cum să vă părăsesc? Şi totuşi va s-o fac
dar fără voia mea, vai, fără voie
cum se urcau împinse de mai rău
acele animale, cîte două
în arca monstruoasă a lui Noe

voi merge înainte neştiind
unde mă duc şi către care drum
şi nici o stea să-mi vină-n ajutor
nici de argint şi nici de plumb
şi înainte fum şi-n urmă fum
sau nici atît

şi o să las în urmă cîteva
cuvinte în zăpadă
cîteva zbîrcituri de sunete
pe care fără grabă, liniştit,
o să le şteargă vîntul.

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-am văzut

Te-am văzut strigând la ceruri
Te-am văzut strigând din hău
Când murind pe cruce, Doamne
M-ai chemat la pieptul Tău.
Te-am văzut în noaptea care
Se-ntinsese pe pământ
Te-am văzut cerând iertare
Şi-am ştiut că Tu eşti sfânt.

Te-am văzut iubind o lume
De venetici şi tâlhari
Şi-am văzut curgând din ceruri
Picături de lacrimi mari.

Te-am văzut intrând prin nouri
Sus în cer la Dumnezeu
Şi-am ştiut că înainte
Ai rostit numele meu...

poezie de Adriana Cristea (5 august 2004)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste simplă

Şi deodată amintirile-mi pecetluiesc buzele
şi deodată simt masca de piatră a sfinxului
şi surâd cu buzele mele de piatră,
totul s-a întâmplat cu milenii sau cu cîteva clipe în urmă
şi surîd chiar acestei dileme
şi masca de piatră mi se lipeşte pe faţă
şi n-o va mai smulge
decît pentru a arăta sfincşilor care dorm în deşert
obrazul meu viu

poezie celebră de Octavian Paler
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zborul nu se poate

moto: Fericit acela care Îl caută
toată viaţa pe Domnul
Şi mai fericit
acela care Îl găseşte!
-----------

Cale lungă de trei ceasuri
Faldul zorilor de ziuă
Lin coboară peste Rio
Corturile la popasuri

Pace doar şi linişte adâncă
Omul căutând pe Domnul
Şi pe care nimeni nu-L
ştie. Nici L-a văzut încă

Sufletule, te dezleagă
Şi te spală de păcate
Fiindcă zborul nu se poate
Cu o aripă beteagă

Cere de la ceruri har
Şi desprinde-te de lest
Toată viaţa e un test
Lacrima, mărgăritar!

poezie de Ion Untaru din Locuiesc într-o lacrimă suspendată (2005)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea e ca o eliberare de ţărm. Dar tot aşa de bine pot să spun că e o eroare a ţărmului. Rătăcirea de ţărm. Îndoiala lui nemărginită. Întreaga mare, în toată vastitatea ei, nu face decât să caute un ţărm, iar noi o vedem nemărginită şi liberă.

Octavian Paler în Scrisori imaginare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea ucisă

am aripile rupte
sunt pasăre rănită
închisă într-o colivie
să zbor unde
să zbor de ce
să zbor cu ce
ieri au ucis pasărea
cu pietre
au ascuns cântecul
sub pietre
au îngropat inima
între pietre
pe ţărmul pustiu
azi, doar sânge
pe pietre

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare citeşte în felul lui, îşi inventează o manieră proprie, unii îşi petrec toată viaţa citind fără să treacă vreodată dincolo de lectură, rămân lipiţi de pagină, nu pricep că vorbele sunt numai pietre puse pentru a traversa curentul unui râu, sunt acolo doar ca să putem ajunge pe celălalt ţărm, celălalt ţărm contează. Doar dacă nu cumva aceste râuri n-au două ţărmuri, ci mai multe, fiecare om care citeşte este propriul lui ţărm şi e numai al lui ţărmul pe care trebuie să ajungă.

Jose Saramago în Peştera
Adăugat de Reliana Andra Crăciun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odeletă (În cinstea ta)

În cinstea ta, -
Cea mai frumoasă şi mai nebună dintre fete, -
Voi scri trei ode,
Trei romanţe,
Trei elegii
Şi trei sonete.
Şi-n cinstea ta, -
Cea mai cântată din câte-n lume-au fost cântate, -
Din fiecare vers voi face
Câte-un breloc de-argint, în care
Gândirile-mi vor sta alături, ca nişte pietre nestemate
De-a pururi încrustate-n bronzul
Unei coroane princiare!...

Din ţara-n care dorm de veacuri vestiţii Faraoni,
Din ţara
În care Sfincşii stau de vorbă cu Nilul sfânt
Şi cu Sahara,
Din ţara-n care palmierii
Vestesc arabilor furtuna
Şi caravanelor pierdute
Că nu se mai întorc nici una,
Din ţara asta minunată,
Tăcută,
Tristă
Şi bizară,
Îţi voi aduce trei smaralde nemaivăzute-n altă ţară,
Trei perle blonde, pescuite de Negri-n golful de Aden,
Şi trei rubine-nsângerate, ascunse toate-ntr-un refren
De Triolet,
Pe care nimeni nu-l va înţelege, fiindcă nu-i
Pe lume nimeni să-nţeleagă simbolul Trioletului!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Romanţe pentru mai târziu (1908)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cred că n-am fost fericit decât în clipa în care am putut spune şi eu, ca orice om, că am iubit. Nu ca scriitor am fost fericit şi nici ca gazetar.

Octavian Paler în interviu în revista "Tango" (2007)
Adăugat de Laura
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste despre o poveste

A fost odată o poveste

Se isprăvea
Înainte de-a începe
Şi-ncepea
După ce se isprăvea

Eroii ei intrau în ea
După moarte
Şi ieşeau din ea
Înainte de-a se naşte

Eroii ei vorbeau
Despre o ţară despre un cer
Vorbeau de toate

De-un singur lucru nu vorbeau
Un lucru pe care nici măcar ei nu-l ştiau
Acela că nu sunt decât eroi de poveste

Dintr-o poveste care se isprăvea
Înainte de-a începe
Şi-ncepea
După ce se isprăvea.

poezie clasică de Vasko Popa
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Boala

Doctore, simt ceva mortal
Aici, în regiunea fiinţei mele
Mă dor toate organele,
Ziua mă doare soarele
Iar noaptea luna şi stelele.

Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care până atunci nici nu-l observasem
Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă
Cu o senzaţie de iarnă.

Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc
Şi chiar am citit nişte cărţi
Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit,
Am fost bun şi-am fost frumos...

Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore
Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani.
Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi
Când m-am născut.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odeletă

În cinstea ta, -
Cea mai frumoasă şi mai nebună dintre fete, -
Voi scrie trei ode,
Trei romanţe,
Trei elegii
Şi trei sonete.
Şi-n cinstea ta, -
Cea mai cântată din câte-n lume-au fost cântate, -
Din fiecare vers voi face
Câte-un breloc de-argint, în care
Gândirile-mi vor sta alături, ca nişte pietre nestimate
De-a pururi încrustate-n bronzul
Unei coroane princiare!...

Din ţara-n care dorm de veacuri vestiţii Faraoni,
Din ţara
În care Sfincşii stau de vorba cu Nilul sfânt
Şi cu Sahara,
Din ţara-n care palmierii
Vestesc arabilor furtuna
Şi caravanelor pierdute
Că nu se mai întorc niciuna,
Din ţara asta minunată
Tăcută,
Tristă
Şi bizară,
Îţi voi aduce trei smaralde nemaivăzute-n altă ţară,
Trei perle blonde, pescuite de Negri-n golful de Aden,
Şi trei rubine-nsângerate, ascunse toate-ntr-un refren
De Triolet,
Pe care nimeni nu-l va înţelege, - fiindcă nu-i
În lume nimeni să-nţeleagă
simbolul Trioletului!...

poezie celebră de Ion Minulescu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

O pasăre vine la cel mai îndepărtat şi solitar ţărm

O pasăre vine la cel mai îndepărtat şi solitar ţărm.
Bea puţină apă –
care devine tulbure, amestecată cu nisip –
apoi îşi reia zborul,
repetă o scenă la fel de veche ca lumea,
scenă care n-a încetat niciodată să aibă loc.
Dacă nu s-ar mai întâmpla, chiar pentru o singură zi,
n-ar mai fi posibil să existe muzica şi nici stelele, nici mierea
şi nici Renoir, nici copii care joacă zaruri
şi nici norii, nici părul tău fluturând în vânt
şi nici măcar ochii tăi care alungă umbrele
în fiecare dimineaţă când te trezeşti.

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călătorul

într-o zi m-am acoperit cu soarele
mă dureau acut întrebările
nimeni nu m-a văzut
nimeni nu a auzit ţipătul

cânt pe ţărmult vieţii
o pasăre rănită
de unii hulită
de alţii lovită

plâng în neliniştea gândului
pierdut în mizeria cotidiană
anonim printre anonimi
străin printre prieteni

veşnic călător
între anii ce trec, se petrec
am ajuns mai departe de ieri
adică nicăieri

îngân cuvinte către cer
simt voluptatea intensă a durerii
a umilinţei zilnice, că strig, că exist
că vorbesc, că nu tac

obosit, mă închid într-o scoică
într-o metamorfoză eternă a unui vis
nespus, nescris, neînceput

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu din Pe tabla vieţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce jale, ce of şi ce dor...

Azi am mai murit puţin.
Doar eu, nu şi ideile mele,
Şi sper ca ele, să nu moară vreodată,
Eu da, pentru că, nu se poate altfel.
Am murit pentru o rază,
de iubire, şi de soare de amiază,
ce-au asfinţit mai înainte să răsară.

Şi-am plâns înainte să mor,
Ce jale, ce of şi ce dor!
Dar nu după mine am plâns,
Am plâns după a iubirii rază
Şi cea a soarelui de după amiază,
Ce mai dor, ce mai of, ce mai jale,

Iubirea să moară, mai nainte să răsară,
Să respire, să crească,
Să înmugurească.
Iar soarele, soarele a asfinţit,
Mai înainte ca noi să ne fi iubit,
Deşi, ne-a văzut, ne-a văzut, ne-a zărit...

poezie de Daniela Achim Harabagiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Morgenstimmung

Tu ţi-ai strecurat cîntecul în mine
Într-o dup-amiază, cînd
Fereastra sufletului zăvorîtă bine
Se deschisese-n vînt,
Fără să ştiu că te aud cîntînd.

Cîntecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavandă sonoră. Iată,
Au sărit zăvoarele,
Şi mînăstirea mi-a rămas descuiată.

Şi poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cîntecul, şi degetul tău cel mic,
Care pipăia mierlele pe clape –
Şi-întreaga ta făptură, aproape.

Cu tunetul se prăbuşiră şi norii
În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele... Mi-s
Şubrede bîrnele, ca foile florii.

De ce-ai cîntat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos –
Nedespărţiţi – în bolţi.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elegia întâia

Închinată lui Dedal, întemeietorul
vestitului neam de artişti, al dedalizilor

I

El începe cu sine şi sfârşeşte
cu sine.
Nu-l vesteşte nici o aură, nu-l
urmează nici o coadă de cometă.

Din el nu străbate-n afară
nimic; de aceea nu are chip
şi nici formă. Ar semăna întrucâtva
cu sfera,
care are cel mai mult trup
învelit cu cea mai strâmtă piele
cu putinţă. Dar el nu are nici măcar
atâta piele cât sfera.

El este înlăuntrul – desăvârşit,
şi,
deşi fără margini, e profund
limitat.

Dar de văzut nu se vede.

Nu-l urmează istoria
propriilor lui mişcări, aşa
cum semnul potcoavei urmează
cu credinţă
Caii...

II

Nu are nici măcar prezent,
deşi e greu de închipuit
cum anume nu-l are.

El este înlăuntrul desăvârşit,
interiorul punctului, mai înghesuit
în sine decât însuşi punctul.

III

El nu se loveşte de nimeni
şi de nimic dăruit în afară
prin care s-ar putea lovi.

IV

Aici dorm eu, înconjurat de el.

Totul este inversul totului.
Dar nu i se opune, şi
cu atât mai puţin îl neagă:

Spune Nu doar acela
care-l ştie pe Da.
Însă el, care ştie totul,
la Nu şi la Da are foile rupte.

Şi nu dorm numai eu aici,
ci şi întregul şir de bărbaţi
al căror nume-l port.

Şirul de bărbaţi
îmi populează
un umăr.
Şirul de femei
alt umăr.

Şi nici n-au loc. Ei sunt
penele care nu se văd.
Bat din aripi şi dorm –
aici,
înlăuntrul desăvârşit,
care începe cu sine
şi se sfârşeşte cu sine,
nevestit de nici o aură,
neurmat de nici o coadă
de cometă.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Elegii (Cina cea de taină) (1966)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În rest, port în mine, fără să ştiu, un adevărat cimitir în care se află ceea ce am uitat că am văzut, că am auzit, că am fost.

Octavian Paler în Viaţa ca o coridă
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei care-am fost la Troia

I

Această dragoste,
această lumină care nu mă cruţă
care mă obligă să-mi aduc totul aminte
şi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
cerul ca un obraz de copil.
Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări.
Am fost poate naivi cînd ne-am suit pe corăbii,
am crezut tot ce ni s-a spus,
marea fierbea ca sîngele nostru
şi cînd tăceau valurile
nu se auzeau decît vorbele noastre trufaşe
atît eram de convinşi că înţelepciunea e un cuvînt găunos.
Apoi corabia noastră a mers prin nopţi în care lumina
era un fel de amintire ciudată
şi printre păsări albe care zburau
între noi şi greşelile noastre
şi nu ne mai separa de zei decît moartea.
De ce trebuia să fiu vinovat
cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios?
Uneori vîntul mă face să cred că totul a durat doar o clipă,
cînd eram stînjeniţi amîndoi
şi nu mai ştiam ce să spunem,
dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări,
iar păsările albe care zburau
pe mare între umbrele noastre şi zei
îmi amintesc că acesta sunt şi nu altul,
aceştia suntem şi nu alţii,
noi care-am fost împreună
şi singuri la Troia.

II

Am lăsat în urmă atîtea mări şi greşeli
încît mă întreb, de ce trebuiau toate acestea?
De ce ne trebuiau remuşcări pentru a învăţa să iubim?
De ce trebuiau toate acestea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia poate să fim mai întîi vinovaţi
pentru a învăţa să iubim.
Trebuia să greşim
pentru a cunoaşte sfîrşitul greşelii
şi poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună
că ştiu totul despre iubire şi ţărm.
Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi. Pentru că
nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decît noi
cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii
luminîndu-ne mîinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine.
Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra
decît iubind şi mai mult ţărmul
pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi?
Şi mai ales de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au fost?
Cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios.
Cînd noi n-am vrut decît să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.

III

Dar eu ştiu că moartea există
şi există şi ţărmul,
există în zori plaja goală
şi există urmele care ne fac vinovaţi,
există corăbiile care ne-au dus la Troia
şi există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,
există amintirile
şi există pescăruşii ţipînd,
există nisipul de care mă lipeam gol la amiază
şi există locul gol de lîngă mine,
exsită toate, numai tinereţea s-a dus
în acest prea lung asediu al Troiei,
în acestă eroare spre care ne-am dus liniştiţi.
O, gustul ucigaş al plecării.

IV

Am cutreierat ani în şir mările
şi cînd ne-am întors ne-am dat seama
cît de puţin ne îndepărtasem de ţărm.
De fapt, nu ne îndepărtasem deloc.
Eram tot acolo şi iubeam aceleaşi lucruri
numai că eram mai bătrîni
şi ne venea greu să surîdem.
Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a asurîde uşor.
Şi iubim altfle, mai trist.
În rest, suntem aceiaşi şi iubim aceleaşi lucruri,
iubim...

V

Suntem obosiţi
şi nu ne mai separă de zei decît moartea.
Am văzut cum se goleşte clepsidra
şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborît să le umple, şi poate aşa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.
Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.
Această dragoste,
această lumină şi vîntul care nu ne cruţă.
care ne obligă să ne-aducem totul aminte...

poezie celebră de Octavian Paler
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!