Moartea lupului

Sus, peste luna-n flăcări, nori grei îşi grăbeau drumul
Aşa cum din incendii aleargă-n slavă fumul,
Şi codrii erau negri, şi-adânci în depărtări.
Mergeam tăcuţi prin iarba jilavelor cărări,
Prin bălăria deasă şi spinii-nalţi şi goi,
Când, pe sub brazii-asemeni cu cei din Lande, noi
Zărirăm umbra slabă a unor gheare mari
Lăsate-n hăituire de nişte lupi hoinari.
Ne-am reţinut suflarea ca linişte să fie
Şi paşii-ntrerupându-i. – Nici codru, nici câmpie
Nu suspinau în aer; ci, sus, pe-un stâlp stingher
O jalnică sfârlează ţipa prelung spre cer;
Căci vântu-urcat deasupra lumeştilor hotare,
Mai atingea cu talpa vechi turnuri solitare,
Iar jos, în văi, stejarii, plecându-se pe stânci,
Păreau că dorm pe coate în liniştile-adânci.
Nici un fior, când capul plecându-şi-l ades
Hăitaşul cel mai vârstnic, pe urme-ncet purces,
A cercetat nisipul, culcându-se; curând,
El, care niciodată nu a dat greş vânând,
Ne-a spus părerea-n şoaptă că semnele din tină
Vesteau grozave gheare şi-ascunsa vizuină
A lupilor pereche şi-a celor doi pui mici.
Ne-am scos din cingătoare cuţitele aici,
Şi ascunzând puşti lucii cu sclipătul de moarte
Pas după pas pornirăm dând crengile deoparte.
Trei dintre noi se-opriră şi vrând ca ei să ştiu
Zăresc doi ochi deodată aprinşi ca focul viu,
Şi văd şi patru forme uşoare şi mlădii,
Ce dănţuiau sub lună, acolo, -n bălării,
Aşa cum zburdă veseli, în orice dimineaţă
Ogarii, când stăpânul li se iveşte-n faţă.
Erau la chip asemeni şi-n joc la fel erau;
Dar în tăcere puii de lupi se zbenguiau,
Ştiind că, treaz aproape, şi numai la doi paşi
Doarme-ntre ziduri omul, cumplitul lor vrăjmaş.
Stătea-n picioare tatăl şi, lângă un copac,
Lupoaica împietrită parea statuia-n veac
Ce-o adorau romaniiş crescând sub coapsa ei
Pe Romulus şi Remus, străvechii semizei.
Pe labe-ntinse lupul se-aşează şi, cârlige,
Crispatele lui gheare jos, în nisip, le-nfige.
Pierdut se socoteşte, -ncolţit cum nu gândise,
Retragerea-i tăiată, potecile închise;
Atunci a prins puternic, cu gura-nflăcărată
Pe cel mai ager câine de calda beregată,
Şi nu vrea să-i dea drumul din fălcile-i de-oţel
Deşi potop de gloanţe treceau ca-n ciur prin el,
Deşi c anişte cleşte, cuţite de văpaie
Se-ncrucişau, intrându-i adânc în măruntaie,
Decât în clipa-n care dulăul sugrumat,
De mult timp mort îi cade sub labe sfâşiat.
Abia atunci îl lasă şi ne priveşte lupul.
Până-n prăsele-nfipte cuţitele-n tot trupul,
Îl ţintuiau de iarba scăldată-n al său sânge;
Puşti l-împresoară-acolo şi-n cerc sinistru-l strânge.
El tot ne mai priveşte şi somnul vieţii-l fură,
Lingându-şi negrul sânge ce-i înflorea pe gură,
Şi, fără să încerce de loc a şti cum piere,
El ochii mari şi-nchide şi moare în tăcere.

poezie celebră de Alfred de Vigny
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nocturnă

Întru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere
În care e un mort. Pe partea dreaptă
Am zidurile surde de tăcere.
Pe partea stângă inima-nţeleaptă.

În jur văd numai porţi şi-n porţi ferestre,
Iar în ferestre ochi care mă-ngheaţă.
Într-un Sibiu domol ca-ntr-o poveste
În care port viziera peste faţă.

Cu fiecare pas făcut prin sânge,
Tot mai adânc pătrund în noaptea care
Întâi de jos în sus mă strânge,
Apoi de sus în jos mă prinde-n gheare.

Stradelele mă-nghit dintr-una-ntr-alta,
Iar scările mă urcă şi coboară,
De nu mai ştiu: biserica e-n balta
Cerului larg, sau ceru-n ea coboară.

Şi peste tot o linişte ca-n clipa
Când marea se sărută cu pământul.
Liliacu-şi linge-n somn trudit aripa
Şi printre arbori vechi foşneşte vântul.

Intru-n Sibiu cum intră-n ceaţă luna,
Mai mult alunecând decât cu pasul,
Şi-n liniştea ce-ascunde-n ea furtuna
Ascult cum bate-n turnul straniu ceasul.

Intru-n Sibiu livid, sătul de viaţă.
Dar pregătit pe străzile uitate
În fiecare clipă să dau faţă
Cu mortul care umblă prin cetate.

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărutul lupilor

cărări fără capăt se abat multe-n cale
pe drumul spre crestele ce vreau să le-ating.
omatu-i de piatră în glezne mă taie
şi-n suflet mă arde frica de lupi.

prin troiene de humă, paşii mi-aleargă
îndemnaţi de răsunet, cu picioare de plumb.
înfruntând viscoliri ce urme-o să şteargă
prin hăţişuri ascunse cu lumini ce se scurg.

tăcerea se sparge şi drumul rasfange
în mii de poteci ajungând în abis
îmi tremură trupul cu sânge îmi plânge
lumina din ochi e oarbă, s-a stins.

prin vântul prea aspru mă strecor fără vlagă
şi cad, mă prăval, printre ramuri şi spini
o haită de lupi, foamea-şi strigă în grabă
mirosind rana mea, ce dâre-i preling.

cu luciri în priviri mă-nconjura lupii
şi colţii de fier îşi infing rând pe rând
îmi suflă căldură smulgându-mi şi ochii
mă sfâşie haita, nici nu pot să mai plâng.

ramuri se-apleacă cu gheaţa mă tăie
şi sufletu-mi sfârtecă-n mii de bucăţi
cu gheara de lup ţintuiesc trupu-mi moale
sorbindu-mi şi glas şi suflări în mare ospăţ.

o voce se-aude şi-nlatura lupii
cu rânjet de smoală şi ochii sticloşi
ce haituie-ntr-una dându-mi târcoale
cu rânjetul ei cu dinţi sângeroşi.

deodat simt că zbor şi piscul ating
nici vântul nu bate, nici răni nu mai dor.
e multă tăcere în viscolul aprig
şi drumul spre creste, mă-nfăşoară-n fior.

o urmă de sânge mai simt că mă arde
şi urlete-aud de departe chemând
sărutul rămas pe gură-mi, de sabie
toţi lupii l-au dat, şi cel mai flămând.

credeam c-am ajuns în raiul din creastă
ce soarele arde şi vântul alintă,
am vrut să adorm o clipă-n mireasmă
să uit că mi-e frig, să uit că mi-e frică.

dar lupul bătrân cu coama zburlită
străpunge prin coaste suliţe vii.
nici teamă nu are prin cărarea din noapte,
nici milă nu simt şi-n grabă mă duce spre ai săi pui.

săgeţi furioase le simt cum îmi intră,
străpung pînă-n creştet şi-n osu-mpietrit.
se-aude cum urlă omătul în mine
durerea îmi tace în gura-mi de lut.

deodat se aprinde hăul adânc
şi mistuie lupii şi-omătul de piatră,
mă cuprinde cu raze şi-n somnul profund
îmi spală durerea şi neputinţa deodată.

dar urme-au rămas schilodind trupul meu
fără vreo rană adânc sângerândă.
când aura nopţii oglindea drumul greu
şi paşi-mi purta cu mâna ei blândă.

poezie de Loredana Nicoleta Viţelaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bărăganul

Pe cea câmpie lungă a cărei tristă zare
Sub cer, în fund, departe, misterios dispare,
Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,
Nimic nu-nveseleşte pe bietul călător.

Pustietatea goală sub arşiţa de soare
În patru părţi a lumei se-ntinde-ngrozitoare,
Cu iarba-i mohorâtă, cu negrul ei pământ,
Cu-a sale mari vârtejuri de colb ce zboară-n vânt

De mii de ani în sânu-i dormind, zace ascunsă
Singurătatea mută, sterilă, nepătrunsă,
Ce-adoarme-n focul verii l-al grierilor hor
Şi iarna se deşteaptă sub crivăţ în fior.

Acolo floarea naşte şi moare-n primavară,
Acolo piere umbra în zilele de vară,
Şi toamna-i fără roadă, ş-a iernii vijelii
Cutrieră cu zgomot pustiele câmpii.

Pe cea savană-ntinsă şi cu sălbatic nume,
Lung ocean de iarbă necunoscut în lume,
O cumpănă se-nalţă aproape de un puţ,
Şi-n orizon se-ndoaie ca gâtul unui struţ.

Un car cu bivoli negri a stat lângă fântână.
Vro doi români în soare ş-o sprintenă română
Încungiură ceaunul ce ferbe fumegos
Pe foc, şi mai departe un câne roade-un os.

Pe car un copilandru priveşte-n departare...
Zadarnic ochii-i zboară din zare-n altă zare!
Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,
Nimic nu se arată pe câmpul de mohor!

Din vreme-n vreme numai, lungi şiruri de cocoare
Sub bolta albăstrie zbor tainic călătoare,
Şi vulturi mari, prădalnici, cu gheare înarmaţi,
S-adună, lăsând puii pe vârfuri de Carpaţi.

Ah! dulce, glorioasă şi mult strălucitoare
Va fi ziua de viaţă, când, pe sub mândrul soare,
Trecând în răpegiune, un zmeu cu-aripi de foc
Goni-va trista moarte ce zace-n acest loc!

Mult vesel va fi câmpul când vecinica-i tăcere
Va dispărea deodată la glasul de-nviere
Ce scoate zmeul falnic din gura lui de fer,
Vestind noua răpire a focului din cer!

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nostalgia tinerilor hoinari

Erau umbre, praf, certuri,
anii de liceu, lumea studenţilor...
Erau zilele cu gaşca, singurătăţile,
fetele&băieţii...
Erau hainele de la părinţi, minciunile,
muncile, temele,
şi deziluziile,

şi deziluziile,

şi deziluziile,

şi deziluziile îi intrau în sânge,
în codul genetic al muritorului.

Nicio lacrimă nu a avut rost!
Nicio zbatere nu i-a vindecat
aripile crescute în tăcere,
prea mici,
prea verzi
pentru aceste străzi goale!

Aceste uşi închise
prin care creaturile libertăţii
îşi adunau plata de sânge,
pentru un ideal de eliberare
prin fugă de timp&înţelepciune,
şi deziluzii...

Deziluziile
îi adunau prietenii
în locuri umbroase,
în mici case de speranţă
din care nu au rămas
nici legendele...

Doar transpiraţii,
vise,
şi nepăsare...

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puiul de lebădă

Se revărsa în crânguri întâia zi cu soare,
loveau ciocănitoare în rugi de trandafiri,
de parcă primăvara cea veşnic zâmbitoare
bătea la uşa lumii cu degete subţiri.
Şi iată gospodina s-a înălţat pe scară
să pună sus, în coşuri, un aşternut bălan.
Şi păsările mame pe cuiburi adăstară
să scoată pui de aur, cu ciocuri de mărgean.
Iar după legea vieţii şi-a morţii, la soroace,
din fiecare coajă ieşi un pui frumos.
Dar s-a-ntâmplat să iasă atunci dintr-o găoace
un pui cum nici o cloşcă pe-acolo n-a mai scos.
În loc de puf de aur şi aripi smălţuite,
avea un strai ca fumul şi ochii mari şi trişti.
Iar păsările toate priveau spre el uimite.
Şi-l ciocăneau toţii puii pe câmp şi-n porumbişti.
Pe gâtul ca o coarbă curgea adesea sânge
şi nu-şi găsea prieteni de doruri nicăieri.
Iar pe-nserat, la vremea când orice pui se strânge,
dorit de aripi calde şi blânde mângâieri,
venea şi el sfielnic, cu ceilalţi să se culce,
ca să-şi aline trupul şi sufletul beteag.
Dar nu găsea nici pace, nici mângâiere dulce,
ci lovituri tăioase, ce-l izgoneau pribeag.
Atunci, ascuns în umbră, privea cu lungi suspine
spre cuib ca spre-o cetate din plaiuri de poveşti.
Şi aţipea pe scară, cu teama de jivine,
şoptind încet: Mămico, de ce nu mă iubeşti?...
Însă pe lac când puii cu ghiare răsfirate,
priveau uimiţi spre apă, din umbra de răchiţi,
el, puiul fără fală, plutea c-o maiestate,
de care cei cu ghiare se minunau smeriţi.
Dar el trecea departe în zarea diafană,
din papura foşnită de vânt legănător,
să-şi vindece în larguri a sufletului rană,
în freamătul de unde şi de ceresc fior.
Iar seara, câteodată... întârziind pe ape,
acolo printre stele... parcă pluteau lumini...
Atunci, un zvon de glasuri venea tot mai aproape...
şi dispărea deodată, în zarea de rubini...
Ah, glasurile-acelea care păreau că-l cheamă...
cu se-auzeau de dulce! Şi-adeseori, stingher,
în graiul lui de taină, striga deodată: Mamă!...
Şi rămânea cu ochii căutări spre cer...
Aşa trecură zile şi nopţi de-nsingurare,
şi puii cei de aur crescură ca feciori,
stârnind prin colţuri lupte şi fâlfâind în soare
şiraguri de mărgele şi sclipet de culori.
Iar puiul fără slavă şi fără de prieteni,
tot mai urât, mai vânăt şi mai stingher crescu.
Dar toamna, când pe coastă coboară vânt prin cetini,
o tainică minune cu el se petrecu.
Căci vinetele pene i se făcură albe,
şi gâtul ca o harfă tăiată din omăt.
Păreau că-i stau pe umeri toţi nuferii în salbe.
Iar el, porni pe ape, fără-a privi-ndărăt,
porni pe lac departe, în pacea legănată
şi toată vremea nopţii pluti în depărtări.
Dar către zorii zilei se arătă deodată
un palid nor de stele călătorind în zări.
Atunci, c-un strigăt, puiul, sfărmând un strop în pleoape,
aripile de nuferi le desfăcu uşor,
şi, mângâind văzduhul, se ridică din ape
spre lebedele albe care-l chemau în zbor.
Şi nimenea pe vale n-a cunoscut minunea,
când puiul fără mamă şi fără mângâieri,
spre stolul de lumină a străbătut genunea
şi-a dispărut în zare eternei primăveri...

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata mulţumi încă o dată de buna găzduire şi de poveţele cele folositoare şi după ce lepădă o pereche de opinci care se spărsese, încălţă altele, puse oscioarele găinei într-o legătură, luă în braţe copilaşul şi toiagul în mână şi o porni iarăşi la drum. Merse, merse, prin nişte câmpii numai de nisip; aşa de greu era drumul, încât făcea doi paşi înainte şi unul înapoi; se luptă, se luptă şi scăpă de astă câmpie, apoi trecu prin nişte munţi nalţi, colţoroşi şi scorboroşi; sărea din bolovan în bolovan şi din colţ în colţ. Când ajungea pe câte un piept de munte şes, i se părea că apucă pe Dumnezeu de un picior; şi după ce se odihnea câte niţel, iar o lua la drum, şi tot înainte mergea. Glodurile, colţii de munte, care erau tot de cremene, atât îi zgâriase picioarele, genunchii şi coatele, încât erau numai sânge; căci trebuie să vă spun că munţii erau nalţi, încât întreceau norii, şi pe unde nu erau prăpăstii peste care trebuia să sară, nu putea merge altfel decât suindu-se pe brânci şi ajutându-se cu toiagul. În cele de pe urmă, stătută de osteneală, ajunse la nişte palaturi. Acolo şedea Soarele.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Somnul codrilor

La poalele pădurii, Arnulf pe lângă foc
Stă singur. E întuneric şi plin de spaime locul,
Arnulf e însă tare, şi vesel arde focul.
El şi-a încercat departe prin alte ţări norocul
Cu regii, cari porniră războiul la Sfântul loc.
Aşa dori Hatursa: bărbatul ei să fie
Un braţ vestit în taberi şi mare-n vitejie.
Şi Arnulf de dragul fetei, când fata i-a jurat,
Vândutu-şi-a palatul şi-n taberi a plecat –
Sărac acum se-ntoarce, ci-n fapte mari bogat.
E frânt de multe drumuri, dar somnul azi îi piere;
Şi focul arde vesel, e noapte şi tăcere.

Dar galbenele flăcări prin codru străbătând
Ajung pe la culcuşul de iederă uscată
A negrei Nopţi. Şi Noaptea de zare deşteptată
Încet ridică ochii, se uită-nspăimântată,
S-apropie de flăcări şi aproape-n urmă stând
Viteazului în faţă, ea lung la el priveşte,
Domol, apoi cu glasul abia-nţeles, vorbeşte:
"Tu cine eşti, străine? De tulburi somnul meu?
Cu gândul morţii-n suflet, s-alergi murind mereu,
Să n-ai de gânduri pace, cum n-am de tine eu!"
Arnulf aude glasul, voinică-i este firea
Şi râde, râde-n hohot s-alunge nălucirea.

Atunci bătrânul Codru, de hohot deşteptat,
Încet deschide ochii, ca două sălcii crunte,
Iar pletele-i cu freamăt îi tremură pe frunte
Şi-i tremură-n mânie sprâncenele cărunte;
El mii de braţe goale le-ntinde tremurat.
Cu glas adânc de preot din zilele bătrâne
Vorbeşte rar: "N-am pace de râsul tău, păgâne?
Tu somnul veciniciei sub mine să-l petreci!
Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ţi-o pleci
Să dorm şi eu de-a pururi, să dormi şi tu de veci!"
N-a râs acum viteazul; sta codrului în faţă
Cu ochii mari şi tulburi, cu sufletul de gheaţă.

Şi când clăteşte Codru pletosul cap al său,
Năvalnic dintre plete-i vuind răsare Vântul:
El vâjâie din aripi şi-şi flutură veştmântul
Şi cântă, dar sălbatic şi fără şir e cântul:
"Ce gând nebun te mână, de tulburi somnul meu?
Furtună-ţi fie gândul, şi moartea o furtună;
Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună!"
Arnulf aude, sare pe cal, înfiorat
De frâu, cuprinde gâtul fugarului spumat
Şi aleargă-n vânt şi-n noapte năuc, şi sugrumat
De gânduri troienite – şi nu mai sunt în cale
Nici pietre, nici izvoare; el fulgeră la vale.

Şi-n zori la poartă bate, dar poarta n-a răspuns,
Hatursa-i măritată. Pe cine caţi, străine?
Arnulf ridică pumnii, s-omoare, dar pe cine?
Arnulf ar vrea să plângă, dar sânge-n ochi îi vine,
Arnulf ar vrea să ţipe şi n-are glas de-ajuns.
El calul şi-l întoarce şi drumul îi arată,
Acelaşi drum spre codru, o goană desperată!
Cu gândul morţii-n suflet, cu nopţile de veci
În suflet, ca o umbră pe apă tu să treci
Sub brazi la rădăcină bolnavul cap să-l pleci!
Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună –
Furtună-i viaţa toată, e moartea tot furtună?

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gretchen a plecat şi ea mai departe cât putea de repede şi deodată au întâmpinat-o o mulţime de fulgi de zăpadă; fulgii nu cădeau din cer; cerul era senin şi luminat de Aurora Boreală. Alergau chiar pe pământ şi cu cât se apropiau, cu atât se făceau mai mari. Gretchen şi-a adus aminte ce mari şi meşteşugiţi fuseseră fulgii când se uitase la ei cu lupa. Aici însă erau şi mai mari, şi mai fioroşi, erau vii, erau străjerii de la palatul Crăiesei Zăpezii. Aveau chipurile cele mai ciudate, unii parcă erau nişte arici mari şi urâţi, alţii păreau nişte mănunchiuri de şerpi încolăciţi, care îşi întindeau capetele în toate părţile, iar alţii erau ca nişte ursuleţi bondoci şi zbârliţi; toţi erau albi, sclipitori, erau fulgi de zăpadă vii.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Petru pe ape

După ce-a dat drumul la noroade Domnul Isus a urcat
Sus pe munte să se roage Tatălui Adevărat
Pe când iată ucenicii în corabie vâsleau
Căci trimişi atrunci de Domnul dioncolo ei se duceau
Dar Isus urcă pe munte să se afunde-n rugăciune
Tatălui Cel Sfânt din cer tot din inimă a-i supune
Şi pierdut în rugăcine iată noaptea cum îl prinse
Numai singur sus pe munte căci iubirea îl ajunse
Pentru Tatăl Sfânt din ceruri şi Părintele iubit
Care jos îl trimisese pentru omul cel pierdut

Dar în vremea aceasta iată ucenicii toţi pe mare
Nu-şi găseau atunci liniştea căci treceau prin încercare
S-a strârnit un vânt puternic marea era agitată
Şi veneau în şiruri valuri peste marea tulburată
Încă mai mari se făceau şi talazuri atunci grele
Se nălţau în nopatea neagră azvârlindu-se spre stele
Nu mai contenea furtuna şi nici vântul nicidecum
Ci-şi tăia prin apa mării atunci groaznicul ei drum
Pe când iată în furtună ucenicii greu luptau
Şi cu vântul şi cu marea — valurile îi loveau

Atunci iată deodată o nălucă au zărit
Cum aluneca pe valuri cu un chip abia zărit
Un om umblă acum pe valuri iată marea îl susţine
Deşi valurile-s mari înspre noi iată cum vine
Plini de frică ucenicii atunci iată au ţipat
Dar Isus atunci deodată înspre ei El a strigat
Îndrăzniţi şi nu vă temeţi căci Eu iată aici sânt
Doamne i-a zis Petru atunci vreau s-aud al Tău cuvânt
Dacă Tu eşti o Isuse porunceşte-mi ca să vin
Pân" la Tine peste ape să-ţi văd chipul Tău Divin
Vino Petre atunci i-a zis al nostru Mântuitor
Valurile când veneau şi talazu-ngrozitor
Însă Petru fără frică a păşit atunci pe mare
Căci privise spre Hristos şi-avea fermă-ncredinţare
Căci Domnul cel Sfânt din ceruri chiar pe valuri îl susţine
Şi deplin încredinţat nicio teamă n-avea-n sine
A păşit plin de credinţă peste ape peste valuri
Şi-a fost primul om pe ape — dincolo de idealuri
Petru a umblat pe ape aşa ca şi Domnul său
Când privi doar spre Hristos — Fiu Unic de Dumnezeu

Primul om de pe planetă apa ce l-a susţinut
Când deplin atunci în Isus ucenicu s-a-ncrezut
Dar aşa puţină vreme căci deodată şi-a luat
Privirea de la Hristos şi spre valul tulburat
A părivit Petru atunci şi groaza l-a năpădit
C-a-nceput să se scufunde şi de moarte îngrozit
A strigat atunci la Domnul — scapă-mă te rog Isus
Căci de ape Doamne iată sunt din nou acuma dus
Domnu-ndată şi-a-ntins mâna pe Petru l-a apucat
Până când ambii pe punte în corabie-au intrat

Astfel Petru cu Isus au umblat atunci pe ape
Ucenicului cel sfânt credinţa i-a fost aproape
Câtă vreme a crezut — peste valuri a păşit
A fost primul om de aici care mare-a biruit
Ţintă vie pe Hristos câtă vreme l-a avut
Apa mării ca uscatul pe Petru l-a susţinut
Şi Petru cu Domnul Isus în corabie-au păşit
Pe când iată chiar şi vântul de tot el s-a linişţtit
Şi furtuna a dispărut parcă nici n-ar mai fi fost
Căci Isus era din nou soare sfânt şi adăpost
Şi văzând schimbarea vie şi şi în ceruri şi pe mare
Au venit toţi la Isus să-i aducă închinare

Cu adevărat Fiul Lui Dumnezeu Tu eşti
Şi furtunii şi chiar mării de poţi Tu să porunceşti
Glorie dar Lui Isus — cinste slavă şi onoare
C-aduse dar tuturora dintre valuri mari salvare
Fie-i Numle slăvit şi de-a pururi lăudat
Căci El doar spre mântuirea omului dar a lucrat
Pentru Isus Tată Sfânt noi acum îţi mulţumim
Căci prin El ne-ai dat viaţa pururi fii Tăi să fim
22-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Păi, ce specii de animale sunt prin pădurea asta?
Nick: Mai multe... Doar n-ai vrea să mă apuc acum să enumăr toate speciile existente.
Maria: Nu, evident, dar... Aveţi cumva şi dinozauri în pădurea asta a voastră?
Nick: Dino... Cum?! Dino... Ce?! Cum le-ai spus?
Maria: Dinozauri.
Nick: Dinozauri?! Nu, n-am auzit niciodată de aşa ceva... Ce naiba mai sunt şi ăia?
Maria: "Ăia" sunt, de fapt erau, nişte animale mari, imense, fioroase, care au trăit odinioară pe Pământ, de mult, în urmă cu zeci până la sute de milioane de ani, în Era Mezozoică, dar, după o îndelungată domnie, au dispărut deodată în condiţii misterioase, necunoscute nici până în prezent, deşi se fac în continuare o grămadă de presupuneri, speculaţii, ipoteze sau teorii, dar totul rămâne numai probabil, nimic sigur, ci doar învăluit în misterul trecutului îndepărtat. Dinozaurii erau nişte animale nu prea frumoase ca aspect, semănând cu nişte reptile gigantice, deşi nu se ştie prea clar nici acum ce anume erau de fapt. Dinozaur, tradus, înseamnă "şopârlă înspăimântătoare", căci erau, într-adevăr, enorme şi înspăimântătoare. În orice caz, au dispărut, cu siguranţă, de la noi, de pe Terra.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ogrădeasa - Valea Târgului

Ochii tăcuţi
ai amiezii ne înveşmântau
în culoarea cerului
şi oile uşor
începură să cânte
cântarea ierbii
când aripa vântului
ne atinsese de-abia
era vară
în tufele de la Ogrădeasa
ce ne îmbiau la umbră
să ne răcorim privirea
în mirosul de fragi
şi apă de izvor
paşii
ne erau o cântare
aproape de oi
în culoarea zilei
când ochii ni-i scăldam
şi-n paşterea ierbii
apa de izvor
aproape
ni se scurgea pe mâini
pe degete
împletite cu privirea
până departe
pe Măgura Vadului
Ogrădeasa
e cântecul ierbii
e apa-n izvor
ce-ţi satură
şi ochii şi paşii
pierduţi în cântare
cu oile-n mers
acolo
sub stropi de priviri
stropii de apă
ţi se înşiră
ca fragii pe fir
în miresmele verii
izvorul şi umbra
când ţi-s aproape
şi turma-i
alături de tine
la Ogrădeasa
paşi-mi erau o cântare
pe strunele verii
când ceru-i aproape
şi norii şi vântul
pe palme te ţin
un licăr de ape
paşi-mi erau
un cântec pe strune
când oile pasc
şi suflul le simţi
şi paşii mărunţi
în iarba cea deasă
când ziua
era un surâs
pe urmele oilor
acolo
ni se pierdură
şi paşii şi ochii
pe strune de vis
nici fluierul
nici mersul
nici ochii
când nu-ţi mai lasă
nicio odihnă
cântarea ierbii
cântarea
oilor mele
răsuna pe aproape
melodie
din ape ţâşnită

mirosea a Bogata
mireasmă de vis
din Paradis
în anii
când eram copil
şi mă scăldam
la umbră
în ochii oilor
cumpănă-n vis
paşi-mi erau o cântare
şi frunze şi dor
pe la Halauă
când Cetăţuia Vadului
ne stăruia în priviri

de Valea Târgului
mi-aduc aminte
când primăvara timpurie
ne scălda paşii
în fruntea mieilor
atât de gingaşi
şi-a oilor
un breavăn
şi-un vis înflorit
Bogata de Jos ne era
pe urmele mieilor
bureţii de prun când creşteau
în iarba cea deasă
sub pruni
o mireasmă aparte
Valea Târgului era
până
spre Fundul Târgului
ori
spre Dealul Blaghii
mireasmă
de miei în Ardeal
de iarbă şi flori

poezie de Ioan Daniel Bălan din Mersul pe zid (23 martie 2013)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cer răsturnat peste noi

Au rămas urme prin inima mea,
cuvinte fără de glas
ce au buzele uscate,
iarba crescută frumos
în ochii mei
şi pasărea de pe streaşină
ce ne cânta în dimineţile
când cerul era răsturnat peste noi.
Îţi aminteşti cât de frumoşi erau copacii
după ce Dumnezeu îşi trecea mâna prin ei
şi noi ne sărutam goi
sub crengile lor dezmierdate?
Aburul clipelor noastre
era cel mai fierbinte,
ca nişte maci
bătând toaca în sânge...

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dinozaurii

Dinozaurii au fost
Creaturi care au trăit
În vechime, cu un rost
Ce ne dă mult de gândit.

Şopârle înfricoşătoare,
Cu sânge rece sau cald,
Creaturi înfiorătoare,
Ce-au populat acest meleag.

Erau mai mari ca o casă,
Sau chiar un bloc cu terasă,
Însă deloc minte n-aveau,
Mai proşti ca o mâţă erau.

Aveau kilograme multe,
Cântăreau tone zeci sau sute,
Zeci de metri în lungime
Şi tot atât înălţime.

Foarte mari ei au crescut,
Ajungând chiar de temut;
Unii erau ierbivori,
Iară alţii carnivori.

Aveau arme în dotare:
Fălci cu dinţi, labe cu gheare;
Trup robust şi cozi mobile,
Braţe şi picioare agile.

Văzul bun, auzul fin
Şi mirosul dezvoltat,
Pentru inamici – un chin,
Pentru amici – de bază aliat.

Erau creaturi cam dure
Şi micuţe, şi mature,
Curajoase, fără teamă,
Fără milă – bag de seamă.

Ty Rex – Regele Tiran,
Brontosaurus, Diplodocus,
Velociraptor cel viclean,
Stegozaurus, Deinonychus.

Cântăreţul Parasaurolophus,
Ţanţoşul Corythosaurus,
Înaripatul Pterodactylus,
Cap tare – Pachycephalosaurus.

Blindatul Ankylosaurus,
Gât lung – Brachiosaurus,
Sauroniholestes, Coelurosaurus,
Coelophysis, Procompsognathus.

În văzduh – Pteranodon,
Plesiosaurus în mare,
Prin ieburi – Iguanodon,
Se răpuneau; care pe care?

Archaeopterix – primitive păsări,
Triceratops cu trei coarne,
Nu erau balauri cu flăcări,
Nici din poveşti, nici din basme.

Ci dinozauri din carne şi oase,
Monştri vii, mai mari decât case,
Lacomi mâncători de alte vietăţi,
De ierburi, pomi şi alte crudităţi.

Nimeni nu ar fi dorit
Aşa monştri să-ntâlnească;
Să-i vadă doar ca pe un mit,
Fosile multe să găsească.

Aşa speră paleontologii,
Geologii, arheologii;
Să dezgroape oase multe,
Pentru schelete complete.

Care să ne poată "spune"
Acele fiinţe cum erau,
Să ne arate, să ne-ndrume,
Să-nţelegem cum trăiau.

Demult, demult, în trecut,
Totul cu Triasic a-nceput,
La mijloc era Jurasic
Şi s-a sfârşit cu Cretacic.

65 de milioane de ani în trecut
Atunci ei au dispărut,
După ce au înspăimântat
Toate vieţuitoarele de pe uscat.

Dar şi din ape sau cer
Timp de vreo 160 milioane de ani,
Iar astăzi, mai sunt, sper,
Doar păsări din acei titani.

Păsări ce-au evoluat
Din familia raptorilor,
Micşorându-se, au zburat,
Cu ajutorul penelor.

Nu erau deloc pterozauri
Cu membrane de corp lipite,
Ci arhaice păsări-dinozauri,
Cu plisc, dinţi şi gheare alungite.

Într-o eră demult apusă,
Mezozoic se numea,
De asteroid distrusă,
Ce pe dinozauri îi răpunea.

Iată, aşa se presupune
Că ar fi sfârşit dinozaurii,
Deşi nu ştim dacă-s bune
Toate aceste nesigure teorii...

Care nu ne lămuresc
De ce-au fost şi-au dispărut
Şi nici cum, în mod firesc,
În timpul lor au apărut.

De ce erau aşa mari?
De ce minte nu aveau?
De ce erau cam barbari?
Şi de ce cam proşti păreau?

De ce n-au supravieţuit?
De ce n-au evoluat?
Iar dac-ar mai fi trăit,
Cum ar mai fi arătat?

S-ar fi micşorat sau nu?
Oare s-ar fi îmbunat?
Poate ar fi fost un dezastru
Printre noi de-ar fi umblat.

Poate că aşa-i mai bine,
Fără creaturi bizare;
Mari, fioroase reptile,
Să rămână în uitare...

Într-o lume demult apusă,
Inaccesibilă oamenilor,
Prea îndepărtată, dusă,
Pierduta eră a dinozaurilor...

poezie pentru copii de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După chipul şi asemănarea noastră

the tenth poem for Shiraz

În ultima vreme
lucrurile ne înconjoară
o pasăre meşterită din lemn
o pasăre din lemn înghiţind un peşte din lemn
o pasăre zburând în spaţiul dintre rafturi
şi rafturile de sus mişcătoare spaţii ale copilăriei
doar tu în albastru, dintr-un timp de apropiere şi unul de îndepărtare
dintr-un timp prins în cuvinte şi un timp desprins de toate aceste pământuri
şi eu cum mergeam azi prin iarnă şi cum ningea şi tot restul
şi tu cum mergeai azi prin iarnă şi cum nu ningea şi tot restul
şi eu cum mergeam azi prin iarnă vorbind singură ce naiba e
doar un simplu timp, o simplă distanţă, pământul ăsta ne suportă oricum, suntem binecuvântaţi

peste o sută de ani, cel care va citi aici va spune, ce norocoşi cât de aproape au fost / şi cât de departe
peste o mie de ani, cel care va citi aici va zice, cât de identici erau / şi cât de diferiţi / apoi ne vor scana aceste poeme,
cuvintele adeneul iubirile
ne vor reconstrui
după chipul şi asemănarea noastră

dacă ne-am uita pentru câteva clipe în aceeaşi oglindă
apoi ne-am vedea fiecare de drumul său
tu cel rămas acolo
şi eu cea rămasă acolo
ne-am putea imagina împreună
cea mai bună viaţă posibilă

poezie de Alina Manole
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adam şi Eva

Şi-n ziua aceea când ne plimbam tăcuţi prin casă
Deşi mergeam pe parchet, simţeam o pădure în jur
Din când în când mai trosnea o creangă uscată
Căzută din ziua de ieri, întorceam capul speriată
Cu impresia că mii de ochi ascunşi ne privesc prin pereţi

Îmi place să cred şi acum că te plimbai prin mine
Că-n gândurile tale eram o alee lungă şi subţire
Un drum săpat în neant care garanta drepul la iubire

Eu asta făceam, păşeam încet, încet prin viaţa ta
Aşa cum păşesc soldaţii prin zonele minate
Era linişte şi senin, doar corbii se-auzeau
Şi-un mare gol mă striga să mă plutească în inima lui

Ne-am împreunat palmele şi ne-a ieşit un bol de cristal
Am intrat nestingheriţi în parcul de distracţii ivit

Era cald şi plină vară, când orice era posibil, mai ales să fii copil

Râdeam şi-am zis să mai încercăm o dată, ne-am încrucişat
Din nou palmele şi de data asta ne-a ieşit un foc de lemne
Din care săreau scântei şi-am început să spunem basme

Îmi place să cred şi acum că această boltă cerească
O pregătisei de mult timp numai pentru mine

Şi orice am fi făcut noi doi era ca şi cum deschideam
Întâmplător Biblia şi indiferent ce pasaj citeam ne însenina

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Karmă...

Tu ai venit când n-am visat,
Tu ai venit atuncea când
Să zbor din nou n-am mai sperat
Nici în cel mai romantic gând...

Tu ai venit cu gând curat,
Plin de-amintiri şi de dureri,
Căutând, cu sufletul, un sfat,
Să scapi de drama ta de ieri...

Eu te-am primit cu gând deschis,
Cu compasiune şi respect...
Ţi-am zis tot ce-am ştiut de zis,
Dorind "nedreptul" să-l îndrept...

Nici eu, nici tu, n-am vrut mai mult
Decât, cumva, să încercăm,
Ca într-al vieţii trist tumult
O oază liniştii s-aflăm...

Dar ce s-a întâmplat apoi,
N-am controlat, nici tu, nici eu...
A fost un vis peste-amândoi,
Din cerul tău, din cerul meu...

De fapt, o continuare-n vis
A unui ancestral trecut,
C-aşa, probabil, ne-a fost scris:
Să-l reluăm de la-nceput...

Căci, altfel, cum să explicăm
Că ne-ntâlnim în orice gând
Şi-n orice chip ne completăm,
Aşa deplin, aşa curând...

Da, cred că nu ai spus greşit,
Că "ne-am ştiut" fără să ştim...
Că-n altă viaţă ne-am iubit,
Chiar dacă nu ne amintim...

Că ne-am mai întâlnit, precis,
În alte vremi, cândva, cumva,
Şi-am fost eroii unui vis,
Care s-a rupt de undeva...

Dar karma e un verdict greu
Când vrea să dreagă-un vis stricat...
Şi-l reluăm, prin timp, mereu,
Din punctu'n care s-a sfăr'mat...

Vom fi sortiţi să ne iubim
Şi-n alte vieţi, neîncetat,
Până-mplinim acel sublim
Al karmei care ne-a legat...

poezie de Mariana Cruceru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aci sosi pe vremuri

La casa amintirii cu-obloane şi pridvor,
Păianjeni zăbreliră şi poartă şi zăvor.

Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
De când luptară-n codru şi poteri şi haiduc.

În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.

Nerăbdător bunicul pândise de la scară
Berlina legănată prin lanuri de secară.

Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină
Sări subtire-o fată în largă crinolină.

Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,
Bunicul meu desigur i-a recitat "Le Lac".

Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,
Îi spuse "Sburătorul" de-un tânăr Eliad.

Ea-l asculta tăcută cu ochi de peruzea...
Si totul ce romantic, ca-n basme se urzea.

Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Dar ei, în clipa asta, simteau că-o să rămână...
De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...

Ce straniu lucru: vremea! – Deodată pe perete
Te vezi aievea numai în ştersele portrete.

Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poti uita...

Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu:
Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.

Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară.
Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.

Subţire, calci nisipul pe care ea sări.
Cu berzele într-ânsul amurgul se opri...

Şi m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram
Când ţi-am şoptit poeme de bunul Francis Jammes.

Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună
Şi-am spus "Balada lunei" de Horia Furtună,

M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,
Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist.

Şi cum şedeam... departe, un clopot a sunat
– Acelaşi clopot poate – în turnul vechi din sat...

De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

poezie clasică de Ion Pillat din Pe Argeş în sus (1923)
Adăugat de Eugen Sfichi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bogata - Floare de vânt pe aripa ploii

pe palmele ploii
repezi de vară
ce cade pe Dălina
şi scaldă Lorniţul
în zâmbetul zilei până în Coastă
şi apoi satul întreg
îl împleteşte cu picuri mari şi limpezi
trecând pe la Izvore şi Părău
ţinându-şi drumul până spre Roiba
într-o postată super
prin Podu Lacului
şi pe la Dâmburi
neuitând însă
nici cealaltă parte de sat
Părăul Dălinii
şi până în Deal
Rupturile mai pe urmă
nerămânând uscate
nici Valea Târgului
nici Lazurile
rămân
suspendat în dulci amintiri

doar Dealul Blaghii ne zâmbeşte
cu degetele sale verzi atingând
aripile vântului
colorate cu picuri de ploaie
aşa de limpezi şi de curaţi
Bogata de Jos oglindindu-se-n ei
cumpănă şi vis
pe aripile norilor
din Dâmbu li" Dan

Bogata
e mersul prin iarbă
într-o dimineaţă de vară când roua
mersu-ţi înfloreşte
şi-n gingăşie ţi-l scaldă
piciorele ude fiindu-ţi îndată

în satul acesta
floare de vânt pe aripa ploii
mi s-a dat să-mi aştern paşii pe
urmele zborului
ciocârliei de pe Imaş
din Jos şi din Sus
când oile
îmi erau atât de aproape
până
la o aruncătură de cuvânt când iarba
aşa de gingaş îşi înălţa cântecul spre cer în
chemarea oilor

cântecul ploii pe
un pământ proaspăt cosit
când picurii ploii faţa îţi udă
şi picioarele-ţi lunecă pe coastă
e satul acesta Bogata de Jos numit aici în Ardeal

în raze de soare scăldat
până-n Poeieni
în Jii
la Bortă şi-n Dosu Răcii
împletind fiecare privire cu
surâsul zilei de vară când umbra îţi împrospătează şi mersul
şi privirea

Bogata
e spicul grâului
în
palma vântului
într-o zi de vară senină când oile pasc
pe la Ogrădeasa
muindu-şi privirile în cântecul ierbii
ciocârlia
când spre ceruri se avântă
scăldând tot imaşul cu cântecul ei fără pereche
spre soare suind
şi suind
până-n cumpăna luminii cu melodia aceea superbă
ce sufletu-ţi mângâie şi pe alte tărâmuri
parcă
te aşază
de tine să uiţi şi să te scalzi
în cântecul ei pe muguri de vis legănat

Bogata de Jos
e mâna întinsă a ploii de vară
ce-ţi împleteşte privirea cu propriu-i surâs
când apele curg
pe mâini şi pe faţă
pe iarba ce-o calci în picioare
în Coastă şi-n Pustă

ori
pe Podul Lacului când fugi
surârul ploii să nu te mai prindă
fugi
sub o tufă repede
să te ascunzi
un trăznet pe când văzduhu-l despică
de-ţi moaie fiinţa
şi inima chiar

poezie de Ioan Daniel Bălan (23 iulie 2018, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te voi iubi şi dincolo de moarte...

Mi-e tare grea impusa ta tăcere,
Acum când sufletul meu în ruine
Mai are numai lacrimi de durere
Din primăvara viselor cu tine.

Pustiul mă pătrunde pân' la oase,
Iar fumul despărţirii se întinde,
Când trec prin mine vorbele tăioase
Ce ard deşi par flăcări muribunde.

De ce-ţi mai caut oare amintirea,
Când de atâta timp m-ai dat uitării?
Şi de ce oare încă-mi las iubirea
Să îţi păzească uşa nepăsării?

Unde mă uit te văd numai pe tine,
Iar vocea ta mă strigă la tot pasul,
Şi vai!... Dacă ai şti ce greu îmi vine,
Când zorii dimineţii-ţi fură glasul!

Precum pasărea Spin când piere,
Te voi iubi şi dincolo de moarte,
Deşi de azi, îmi iau 'La revedere'
De la un vis de care viaţa mă desparte.

poezie de Dorina Omota din Dincolo de tăcere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Culoarea vorbei

nespuse
cuvintele femeii sunt noaptea ca nişte pui de tigri
aruncaţi din cuib
au gheare din oţel tânăr şi ochi fără sânge de fiară
albastră

dimineaţa când se aud cântece de dragoste
prinzându-şi părul
mâna caută precum un poliţist trupul femeii cald
şi plecat
uşa
deschisă spre nicăieri dă drumul tigrilor tineri
şi e atâta lipsă de trup
încât aproape se simte în aer sânge din mătasea coastelor
nopţii

cuvântul
o stare ca oricare alta

poezie de Vasile Pin (2015)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!