Makunga: Cine ar putea ocupa locul lui Zuba? Se oferă cineva? Nimeni? (Un leu se ridică în picioare.) Tu, domnule! (Răsuceşte sceptrul spre leu şi îl loveşte "accidental", lăsându-l lat.) Oricât de nepotrivit ar părea, cred că aş putea prelua această sarcină dificilă.

replică din filmul artistic Madagascar 2
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Makunga: Priveşte lucrurile din această perspectivă. După ce te bat şi îţi iau locul de conducător al leilor, vei avea mai mult timp pe care să îl petreci alături de fiul tău.
Zuba: Înainte să te bat din nou, spune-mi de ce vrei să devii conducător al leilor?
Makunga: Arăt mai bine ca tine, am un păr mai bogat, sunt de mii de ori mai deştept şi vreau ca toată lumea să mi se supună.

replici din filmul artistic Madagascar 2
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum l-am putea numi

Cine trece prin foc
Cine trece prin ape
Cine nu-i secerat de raze de soare
Cine se trece prin noapte,
Cine-şi depăşeşte încercările
Şi lună de lună zâmbeşte
Chiar dacă totul se dărâmă în el
Şi sufletu-i putrezeşte
Cum l-aş putea numi?
Cine are tăria
De a se seinucide
Cine trăieşte-n iubirea duşilor
Şi-n ei se regăseşte pe sine
Cine nu-i ucis de lavine
Cine se pudrează cu pământ
Cine poate trăi din gânduri
Şi umblă pe planetă flămând
Cum l-aş putea numi?
Cine se ridică din praf
Şi nu moare în accidente
Cine nu piere de singurătate
Şi nu mai are sânge de viaţă-n artere
Cine din porunca iubitei
Excelează un salt mortal
Cine trage cu energie
La picioare lanţuri de sclav
Cine ridică munţii din groapă
Cine râde cînd e bolnav
Cum l-aş putea numi?

poezie de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţa stâncii de bazalt

Să nu mă întrebaţi nicicând
Cum am trăit –
Căci n-am să spun,
Nu veţi afla
Trăirea mea
Şi, neştiind, nu veţi putea trăi aşa
O viaţă-ntreagă
De trăit
Şi fericit.

Cum am iubit?
Nu spun şi nimeni nu va şti
Că am iubit neîncetat
Şi am privit, în nopţi senine spre o stea
Ce-a fost a mea,
Dar nu vă spun şi nimeni
Nu va şti.

Nu cred că aţi putea şi voi,
Ca stânca-n apele puhoi,
Să rezistaţi necontenit
Şi nemişcaţi
În timp ce apele, prăpăd,
Se-agită,
Urlă,
Vă lovesc,
Şi vor din voi, în lumea lor,
Ce nu le daţi
Şi n-aţi voit
Să le cedaţi
Dar nu, nu cred că aţi putea

Să fiţi voi stânca ce-a căzut
Din locul ei
Din munte-nalt
Şi s-a jurat
Să fie stei
Sub greu asalt,
Ca stâncă dură din bazalt.

N-am să vă spun cum am trăit
Dar spun,
Aşa,
Doar pentru voi,
C-a fost frumos
Tot ce-am făcut,
Tot ce-am iubit.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ea: Nu ştie nimeni să mă iubescă ca tine.
El: Şi mi-e teamă de asta, pentru că vreau să ştiu că vei putea reuşi să te simţi iubită, împlinită şi fericită... alături de cine îţi doreşti tu. Mă doare gândul că vei pune suflet, iar cineva ţi-l va călca în picioare. E dureros să priveşti ce iubeşti cum suferă...

replici de Tai Bu
Adăugat de Emilia Nedelcoff
Comentează! | Votează! | Copiază!

Demnitatea vine nu din control, ci din a înţelege cine eşti şi de a-ţi ocupa locul potrivit în această lume.

autor necunoscut/anonim
Adăugat de Antonio Rado
Comentează! | Votează! | Copiază!

Directorul îşi ridică privirea, deşi parcă ştia dinainte că era Diana Enka. Cum să procedeze?! Îi era milă de ea. Ar fi vrut să rezolve cumva problema asta. Nu putea fi dur, n-o putea da afară, cum procedase în urmă cu o săptămână, deşi ea nu era deloc amabilă, binevoitoare. Însă în ochii ei se putea citi cu uşurinţă multă tristeţe. Nu mai era atât de aprigă, de înverşunată, implora din priviri. Însă Traian Simionescu era foarte ocupat, nu-şi mai putea permite o nouă confruntare cu ea. Uşa se închise în urma tinerei doamne. Directorul îşi ridică privirea spre ea, deşi ar fi dorit să evite s-o întâlnească.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cred că aş putea primi un pahar de şampanie, dacă există aşa ceva în această localitate, pentru a mă putea bucura de moment.

citat din Alastair Cook
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sergentul (către hoţ, măsurându-l din cap până în picioare): Cine eşti dumneata, stimabile?
Hoţul (oftează resemnat): Sunt un hoţ, domnule sergent.
Sergentul (înţelegător): Hoţ? Te rog să mă ierţi. Am crezut că eşti altceva.
Hoţul (tot mai convingător): Sunt un mare hoţ, domnule sergent.
Sergentul: Ai putea să fii ceva mai modest.
Hoţul (cu patimă): Sunt un bandit, domnule. Am furat o mulţime de lucruri. Am jefuit bănci. Chiar azi am şterpelit zece lei şi o chiflă.
Sergentul (îşi aranjează uniforma): Ce mă interesează pe mine viaţa dumitale? Eu sunt de la evidenţa populaţiei.

replici din piesa de teatru Veşnicie provizorie (Hoţul cinstit), scenariu de Valeriu Butulescu (1996)
Adăugat de Radames
Comentează! | Votează! | Copiază!

John Keating (stând în picioare pe catedră): De ce stau aici? Ştie cineva?
Dalton: Ca să vă simţiţi mai înalt!
John Keating: Nu! (Loveşte un clopoţel cu piciorul.) Mulţumim pentru participare, domnule Dalton. Stau în picioare pe catedră ca să-mi reamintesc că în permanenţă trebuie să privim lucrurile dintr-un alt punct de vedere.

replici din filmul artistic Cercul poeţilor dispăruţi, scenariu de Tom Schulman
Adăugat de Dana Gurău
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Captive
în nerostire,
cuvintele se îmbolnăvesc.

Cuvântul nerostit
e ca o pasăre în colivie.

Oricât de frumoasă
ar fi
această pasăre,
locul ei e altundeva.

I-am putea reda
libertatea
în necuprinsul cerurilor
pe hârtie.

poezie de Doina Postolachi din volumul de versuri Nostalgia Neîntoarcerii (2013)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Captive

în nerostire,
cuvintele se îmbolnăvesc.

Cuvântul nerostit
e ca o pasăre în colivie.

Oricât de frumoasă
ar fi
această pasăre,
locul ei e altundeva.

I-am putea reda
libertatea
în necuprinsul cerurilor
pe hârtie.

poezie de Doina Postolachi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa îi cizelase totuşi în mod frumos caracterul, deşi era timid şi tăcut, deloc îndrăzneţ, cum ar fi trebuit. Nu-şi cunoştea propria valoare şi nici nu-şi putea da seama de ce putea fi în stare. Îi plăcea când profesorii îl lăudau, îi plăcea când primea numai note mari, premii... Îi plăcea să participe la concursurile şcolare, unde avea, la fel, rezultate foarte bune. Se făcea remarcat. Şi era politicos. Avea multe calităţi, care-l recomandau ele singure drept o persoană deosebită. Dar nu se impunea; stătea cuminte la locul lui, aşteptând parcă pe cineva, care să-l scoată din anonimat. Însă cine să facă toate acestea pentru el, în locul lui?! Evident, nimeni! Era o altă lecţie, una de viaţă, pe care Dan se vedea nevoit s-o înveţe.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oricât de mari adevărate nevoi ar putea cunoaşte cineva pe pământ, nu poate fi nici una atât de mare ca nevoia de Dumnezeu, pe care nu o cunoaşte nimeni cu adevărat pe pământ.

Ioan Hapca în Gânduri şi reflecţii
Adăugat de Adelina Lazaroiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş putea să fiu...

aş putea să fiu un buchet
imens de flori
ce Dumnezeu l-a desenat
în mii de culori
aş putea să fiu de ieri de azi de mâine
bucata ta de pâine

aş putea să fiu o pasăre în zbor
să vin la tine când ţi-e dor
aş putea să fiu izvor cu apă rece
să-ţi fiu setea care trece

aş putea să fiu un cer senin
aş putea să fiu un surâs pe buze un suspin
născut din al tău venin

aş putea să fiu...

poezie de Lucian Bota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

aş vrea să îţi scriu...
o scrisoare lungă
iubito
cu litere adevărate albastre
cu litere
pe care să le poţi mirosi
şi cuvinte pe care
să poţi adormi
ca într-un hamac
poate chiar eu
aş putea fi scrisoarea
dacă aş renunţa
să mă mai trezesc
din visul primordial
într-un coşmar repetabil
al existenţei fără tine
astfel ţi-aş putea pătrunde
în adâncimi
necunoscute nici ţie
înlăuntrul Ochiului
ţi-aş fi ultimul Dumnezeu updatat
aş putea să îţi scriu
cum e să mori
din viaţă în viaţă
sufocat de neputinţa regăsirii
pentru că respiraţiile mele
au nevoie de plămânii tăi
sau aş putea putea
de ce nu
să îţi povestesc draga mea
cum e să te faci că eşti viu
milenii după milenii
şi ceilalţi să se prefacă
că te cred
dar mă gândesc
că ar fi prea trist
să îţi scriu
despre toate aceste nimicuri
şi plictisitor
când tu încă nu te-ai născut
nehotărâtă în alegerea
de a fiinţa sau nu
ar putea părea puţin ciudat
nu-i aşa
să primeşti o scrisoare
dintr-un viitor care poate
nu va fi niciodată prezent
dar lasă-mi măcar
această iluzie iubito
că din matricea mea
în matricea ta
se poate traversa în acest fel
şi Poştaşul va ajunge
să sune la sufletul tău
de două ori
întotdeauna de două ori
ca să ştii...

aş putea să îţi scriu
această scrisoare lungă
cât toate universurile la un loc
dar cred că deja am scris-o
şi am uitat că de fapt
noi n-am existat

poezie de Adrian Păpăruz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luna din mansardă

în morminte din cărămizi suprapuse şi liniştea e zgomot
îngrămădiţi să trăiască în singurătate
în marile oraşe orgolioase şi colosale
printre ceţuri
cei care trec văd ziduri înalte şi goale
ici colo se mai iveşte câte-o insulă de-nţelepciune
trecătorul n-o vede la fereastra unei celule

pe o masă cât jumătate de cameră
o floare bastardă
se ridică dintr-o amforă verde
această realitate n-ar putea fi înlocuită
de o imitaţie oricât de genială
fantezia pură de aici n-a ajuns să fie izgonită
un trandafir îşi lasă căzută o petală
purificat şi mântuit
de luna oprită în mansardă

de la înălţime locuitorul ar vrea să strige
priviţi repede această formă va intra în nor şi se va stinge
nimeni nu l-ar auzi nimeni nu l-ar vedea
afară e ceaţă şi ninge

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoarea

aş vrea să îţi scriu...
o scrisoare lungă
iubito
cu litere adevărate albastre
cu litere
pe care să le poţi mirosi
şi cuvinte pe care
să poţi adormi
ca într-un hamac
poate chiar eu
aş putea fi scrisoarea
dacă aş renunţa
să mă mai trezesc
din visul primordial
într-un coşmar repetabil
al existenţei fără tine
astfel ţi-aş putea pătrunde
în adâncimi
necunoscute nici ţie
înlăuntrul Ochiului
ţi-aş fi ultimul Dumnezeu updatat
aş putea să îţi scriu
cum e să mori
din viaţă în viaţă
sufocat de neputinţa regăsirii
pentru că respiraţiile mele
au nevoie de plămânii tăi
sau aş putea putea
de ce nu
să îţi povestesc draga mea
cum e să te faci că eşti viu
milenii după milenii
şi ceilalţi să se prefacă
că te cred
dar mă gândesc
că ar fi prea trist
să îţi scriu
despre toate aceste nimicuri
şi plictisitor
când tu încă nu te-ai născut
nehotărâtă în alegerea
de a fiinţa sau nu
ar putea părea puţin ciudat
nu-i aşa
să primeşti o scrisoare
dintr-un viitor care poate
nu va fi niciodată prezent
dar lasă-mi măcar
această iluzie iubito
că din matricea mea
în matricea ta
se poate traversa în acest fel
şi Poştaşul va ajunge
să sune la sufletul tău
de două ori
întotdeauna de două ori
ca să ştii...
aş putea să îţi scriu
această scrisoare lungă
cât toate universurile la un loc
dar cred că deja am scris-o
şi am uitat că de fapt
noi n-am existat

poezie de Adrian Păpăruz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

John Keating: Domnule Anderson! Să nu crezi că nu ştiu că această sarcină te bagă în sperieţi, fricosule!

replică din filmul artistic Cercul poeţilor dispăruţi, scenariu de Tom Schulman
Adăugat de Dana Gurău
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu poţi şti niciodată, până în clipa din urmă, dacă ceea ce ţi se întâmplă într-o zi face parte din istorie sau e o simplă întâmplare, dacă e totul (oricât ar putea să pară de banal) sau nimic (oricât ar putea să fie de dureros).

Ernesto Sabato în Despre eroi şi morminte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arhitectura-n mişcare

Cine şi ce ar putea să oprească vreodată
Această arhitectură-n mişcare
Mereu renăscând şi murind,
Această mănăstire ce vine spre mine
Se-apropie, se umflă, şi creşte, şi iată,
Cu bolţi şi cupole de spumă
Ca nişte scufe-coroane atârnând,
Se-aruncă în aer, se-mprăştie lent, se prăvale,
Se destramă-ntr-un nor de meduze, şi alge, şi crabi
Şi se scurge-n pământ?

Cine-ar putea să încremenească odată
Mişcarea aceasta prea vie pentru a nu mai muri
Şi pentru a nu mai renaşte prea muritoare,
Cine-ar putea să strige valurilor “Staţi!”
Şi apelor să nu mai fie mare,
Şi-acestei mănăstiri mereu surpată
În sine însăşi ca într-un ecou
Să îi clocească stâlpii-osificaţi
În aerul făcut în juru-i ou?

poezie de Ana Blandiana
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!