Nufărul alb

Fost-a într-un colţ de lume,
Departe de orice drum,
Un lac mic şi fără nume,
Ce poate că e şi acum.

Aceiaşi plopi, aceleaşi sălcii
Şi acelaşi stufăriş,
În care diverse specii
Şi-au găsit bun ascunziş.

Pe mal ademenitoare,
Roua cerului pândeşte,
Gâzele neştiutoare
Cu care lacom se hrăneşte.

În apă măsoară flămândă
Sangvinica lipitoare
Şi nemişcată stă la pândă
În stuf, ştiuca răpitoare.

Plutind în unduiri uşoare,
Părând un splendid bucheţel,
Aşteaptă prada cu răbdare,
Carnivorul otrăţel.

Mascat de muşchi şi pipirig,
Jur împrejur acelaşi smârc,
Ce emenă iz şi frig
Şi-atrage câte-un cocostârc.

Peste aceste umbre, chipuri,
Peste zgomote şi şoapte,
Trec aceleaşi anotimpuri,
Aceiaşi aştri de noapte.

O noapte care doar cunoaşte,
Chemări obscene de sitari,
Orăcăit strident de broaşte
Şi zumzet jalnic de ţânţari.

Un nufăr alb, singura floare,
Crează contrast pe lac
Cu a ei imaculare,
Într-un peisaj sărac.

Şi totuşi într-o primăvară
A poposit un călător,
Ce s-arată-n searbăda seară
Un trubadur, un visător.

Înfipse plictisit toiagul,
Rămase un moment tăcut
Şi inspiră adânc, pribeagul,
Un aer pur, necunoscut.

Lăsând în jos traista cu merinde,
El nu căzu răpus de mers,
Ci-n gând începe să-şi perinde
Frânturi din viaţă-n ritm de vers.

Pentru că tot era singur
El fredonă un cânt de dor
Şi mângâie cu gest nesigur
Ochiul de apă lucitor.

Şi lucru chiar de necrezut,
Privind apoi în jur mirat,
Îşi spuse că n-a mai văzut
Un lac atât de minunat.

Aruncând a sa privire
Peste uşorul talaz,
Nu mai mişcă de uimire
Şi rămase în extaz.

Ajuns aici din întâmplare,
Toate-n jurul său îi plac
Şi câtă imaculare
În mocirla unui lac.

Însă de drum şi frământare
El cade lent de oboseală,
Cu mulţumire şi-n cântare,
Cuprins de-o dulce toropeală.

Pleoapele se-nchid agale,
Gândurile încetează,
Ochiul lumii ireale
Se trezeşte şi veghează.

Astfel că nimic nu-i scapă
Din ce-a fost sau o să fie,
Viaţa curgând ca o apă,
C-un sens moartă şi-altul vie.

Apoi vede floarea bine
Cum se desprinde din glod
Şi se-ndreaptă către sine
În tânăr fiu de voievod.

Uimit de o aşa minune,
Ca în legendă, se trezi,
Sigur că lui i se spune
Ce desluşit el auzi.

O întâmplare fericită
Îndreaptă paşii tăi aici,
Să-mi schimbi soarta nenorocită
Şi un blestem greu să ridici.

Dar n-apucă să urmărească
Trista lui istorioară,
Că-ncep să se-nvălmăşească
În ceaţa interioară.

Zgripţuroaice, căpcăuni,
Feţi-Frumoşi, cai năzdrăvani,
Zmei, balauri, oameni spâni,
Novăceşti şi Iorgovani.

Feciori şi fete de-mpărat,
Isteţi, isteţe din popor,
Pornind la drum pe înserat,
Cu paloş, buzdugan, topor.

Să facă undeva dreptate,
Altundeva să pedepsească,
Să scoată din captivitate,
Pe oropsiţi să fericească.

Veniri, plecări, cutreierări,
Întâlniri cu duhuri rele,
Frăţii de cruce-ncăierări,
Biruinţi, înfrângeri grele.

Apoi, totul dispăru
Într-o negură opacă
Şi, ca prin vis i se păru
C-a fost ce trebuia să facă.

Când uşor, pe îndelete,
Plin de emoţii se trezi,
Vântul îi zburda prin plete
Şi se făcuse altă zi.

Răspuns unei chemări sacre
A unui rol demn de eroi,
Se hotărî să se consacre
Salvării florii din noroi.

Merse cu gândul mai departe,
Privind adânc în viitor
Şi-n a eternităţii carte
Să scrie el, un muritor.

Nu e din cei ce fac glume,
Nu este din cei mici şi slabi
Şi va face primu-n lume
Poiana nuferilor albi.

Găsind şi vieţii lui un rost
Nestrămutat în hotărâre,
Improviză un adăpost
Şi trece la înfăptuire.

Făcu pe mal o scorbitură
Într-un loc ales cu tact
Şi-apoi dintr-o zmucitură
Extrage nufărul intact.

Îl replantă cu mare artă,
Sprijinindu-l în suporţi
Şi cu migală depărtă
Ce-i stânjenitor în părţi.

Iar cu pumnii cără apă
Răbdător, cu pasiune,
Udă pământul din groapă,
Încrezător într-o minune.

La început păru să fie
Osteneală răsplătită,
Căci planta era încă vie
Şi-n tutori bine sprijinită.

Apoi cu fiecare zi
Pălea, se ofilea, murea,
Iar trubadurul se trezi
Săvârşitor de faptă rea.

Cără, cără apă mereu,
Disperat ca un copil,
Se osteni zile din greu,
Se zbuciumă, dar inutil.

Trudit într-un târziu căzu,
Frânt de insucces, răpus,
Că totul se sfârşi văzu,
Deşi tot sufletul şi-a pus.

Văzând floarea mai mult moartă,
Îl cuprinse o mare milă,
De această crudă soartă
Şi îi veni de sieşi silă.

Se judecă aspru pe sine,
Se condamnă ca ucigaş,
Nu, el a vrut să facă bine,
Va îndrepta, nu este laş.

Scăpat de toropeala milei,
El nu mai ezită pe mal,
Redete nufărul mocirlei
Şi totul reintră-n normal.

Iar pentru ca nici un naiv
Greşeala să nu mai repete,
Pe un arin crestă cursiv
Aceste vorbe înţelepte:

Lăsaţi nufărul să crească
În mediul natural de trai,
Singurul să îi priască,
Fie că-i Infern sau Rai.

Luând pe umăr toiagul,
Cu traista atârnând de el,
A pornit la drum pribeagul,
Fără visuri, fără ţel.

Dispărând apoi în lume,
Prin coclauri, văi şi lunci,
Fără urmă, fără nume,
Cum a fost şi pân-atunci.

poezie de Gheorghe Ionescu din Viforniţa (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

No-fire escape

nu totul e despre tine/ nu totul e despre arderea interioară
precum arderea pădurilor

realitatea vine în tranşe care îţi ameninţă
starea de bine/ privesc cerul ca pe un balon scăpat de un copil

fără mamă şi tată / balonul e singurul lucru pe care îl mai avea

am ales să tresar la fiecare explozie a tristeţii

// bucuria e o armă letala, atunci e un semn că
s-a mai sfârşit o clipă în care ai fost fericită //

strada se întinde ca acest poem şi tu te grabeşti

în loc să stai în coloana nesfârşită de maşini

în drum spre mare

orizontul se descarcă precum o cupă de escavator
peste o groapă în pământ

ia-mă în braţe si spune-mi că totul va fi bine
dar nu, nu e despre mine / e despre ascultarea vocii care se aude peste tot

şi-ţi spune / scrie despre asta

scrie despre copilul abandonat

adu-i balonul înapoi

mărşăluieşte zi şi noapte ca o insectă în căutarea mâncării
apoi aşteaptă pe cineva să te strivească un pic

apoi nu mai vezi nimic/ eşti pe audio-only.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erecţie

Orice sămânţă îşi are vis să fie o zi cotiledon,
Să se înalţe de la sol –ce e şi cheie în sunet, zvon-
Şi adversar, de la pământ trântit încearcă o flexie,
Să se înalţe apoi ca nou, învingător... 'n erecţie!

Chiar mintea, în lenea ne simţirii ajunsă o debilă,
Se răzvrăteşte de-i sedată, în ţipăt umple filă,
Aşa că şi de prostu-ar fi aşa, fără reflecţie,
O zi se va trezi şi el c-un cap... într-o erecţie!

Aşa-i şi-n general speranţa că va fi tot mai bine
De când ne tot decidem soarta, crezând fără ruşine,
Căci votu-n sine nu-i cinstit, e partizan, elecţie,
Să îşi ajungă lingău scop; pe-a altuia... erecţie!?

Ah, cât naiv am fost mereu, credeam demult răscoală,
Cum c-ar fi fost cu adevărat –ni se spunea la şcoală-
Ca apoi să aflu că-i mai mult o jalbă, un vrut, pretenţie...
Cum revoluţia-i, ce-a fost, la şmecheri... o erecţie!

Mă tot întreb cum alţii sunt ambiţii de popoare,
Sârguincioşi, cinstiţi şi mândri –mai albi, sau de culoare-
Şi ce-am putea şi noi, culoar, să ne luăm pentru lecţie,
Poate-om fi tot la fel de exemplu; un neam... într-o erecţie?!

E tot dorinţă, cea mai sfântă, totul de-o viaţă, mai presus,
Ce doar credinţa –nu ce-a oarbă, în barba popii- ci-n Iisus,
Că-i doar un scop, fiind orişicui, cel ce-are în predilecţie
Un rai cinstit şi drept să fii... Înălţarea-i tot... erecţie!

Sunt multe piedicile în viaţă, emuli, prietenii ostile
Şi-s fără leac, că vinovat nu se tratează cu "pastile",
Doar singur tu... Şi să nu crezi în Viagra, e tot o frecţie
Şi rişti, sculat, să nu mai ai cui (s)pune... de-o erecţie?!

Într-un final, sunt subiecte, semne de interjecţie,
Ce pot sfârşi nefericit erecţia în... decepţie!!!
Rămânând minţii aşa ceva, o v(l)agă de percepţie...
Un acceptat, ca să nu zic... de-o prea bună intenţie!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea din vis

A fost odată, într-o altă lume,
a viselor şi-a vechilor poveşti,
un împărat ce îşi făcuse-un nume
asemenea aleşilor cereşti.

Era vestit prin legile-i severe
cu care-i pedepsea pe răi şi furi,
dar şi prin recompense şi plăcere
când oamenii păreau cinstiţi şi puri.

În sala unde împărţea dreptate
părea un zeu pe tronul lui de fier
şi toţi sperau ca, într-o zi, el, poate,
va renunţa să fie tot stingher,

căci tronul de alături, de o vreme
era tot gol, în aşteptarea ei,
a celei pentru care încă geme
în inima-ngheţată ca un stei.

Venise-n viaţa lui ca o minune
pe care a primit-o şi-a iubit,
dar n-ar putea nicicând, la nimeni spune
de ce sau cât a fost de-ndrăgostit,

căci el, ce nu suportă o minciună,
a înţeles târziu, că-ntr-un ocean
o floare însetată să răpună
nu poate fi oprită, e în van

să ceri meduzei braţele să-şi plimbe
pe corpul tău, în dulce mângâiat,
să uite cum a fost şi să se schimbe
atunci când tot ce-a vrut, a câştigat.

El a-nţeles, i-a spus, ea a plecat,
iar locul ei de-atunci, acum e gol
şi n-o aşteaptă cum o fi sperat,
inabordabil, cu un singur rol:

acela de a-i aminti iubirea,
trădarea şi minciuna fără rost,
plecarea, dorul şi nefericirea
dintr-o poveste care,-n vis, a fost.

A fost odată, într-o altă lume,
a viselor şi-a vechilor poveşti,
povestea căreia i-am dat un nume
şi poţi acum, şi tu, s-o povesteşti.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vinovaţii fără vină

Suntem bieţi spectatori ai marasmului cotidian, omul o expresie palpabilă a nimicului cotidian, înconvoiaţi de legi, fărădelegi, păşim inconştienţi, cu grijă, cu sfială, mereu înapoi, în groapa istoriei, expresie sublimă a lucrului bine făcut.
Privesc cu ce mai pot deprecierea morală a omului nou, biete conserve expirate înainte de a fi create, cioplite din nimicuri şi surcele.
ce poţi acum să faci cu ele...
Puteam să zburăm, am ales să mergem în cârje.
Nu, nu citim, cărţile zac aruncate prin ghenele istoriei moderne, de prost gust, nu scriem, doar mâncâm şi dormim, în linişte, nu...
Da, este bine pentru sănătatea noastră.
Da, ne distrăm, ce bine ne distrăm...
Aici nu-i nimeni, capete goale, creiere aruncate în coş, de gunoi poleit, cu noroi.
Aici totul tace, tace şi tace, ce bine tace..
Nimeni nu plange, doar geme şi suspină.
Aici este linişte ca într-un cimitir, este o lume fără lacrimi
in jur doar suspine, e o lume pierdută în propria neputinţă.
Vinovaţi fără vină, avem dreptul universal de a nu spune nimic.
Aşa, încet-încet am ajuns uneletele diavolului şi totul este bine, nu-i aşa...
Nu, nu auzim, nu mai simţim nici lacrima unui copil, aici, am uitat de mult să trăim,
Construim, construim pe hârtie castele, castele de hârtie.
Credeam, demult, odată că lumea asta era vie, azi am aflat că viaţa asta e târzie, aici nimic nu mai învie.
Eram un copil rătăcit, departe de drum, furtuna vieţii mă aruncase pe aici, pe undeva, aproape de nori, atât de departe de voi.
Strig în pustiu, un strigăt zadarnic şi trist, păşesc pe drum, dar drumul ăsta mai este un drum.
Cuvântul meu e strigăt inutil acum şi totuşi strig
În căutarea drumului au greşit calea, sensul, visul.
Privesc oripilat în jur, oameni cu frică, de ei, de stat, de orice, o teamă ancestrală, lugubră, o frică de nefiinţă.
Au uitat pe drum menirea, aşteaptă lumina de la răsărit, uitând că au fost, prunci, lumină, acum bieţi viemi, trăind în gunoi.
Să plâng, să ţip, mi-e frică...
Mereu mă întreb, de ce pleacă toţi ce vin, de ce azi mă înec în vin, de ce în jur doar lacrimi şi suspin, offf, ce viaţă ce destin.
În jur lumina curge, cum ştie ea, adică aiurea.
Ce lung este drumul către nicăieri, e atât de rece, mi-e frig, îl străbat încet, cu teamă, de o boală morală, se ia, nu-i aşa...
În inimă ţipă un clopot, zgomot surd, e inima, a mea sau a cui o fi.
Departe latră un câine, mi-e teamă şi fug, sunt vinovat, nu...

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Impostorul

Condamnatul ideal, fără nume, fără gânduri, doar născut să se supună
Într-un univers ce-mi pune pe cântarul nemuririi sufletul de muritor,
Care s-a născut să moară prin solicitarea mută a părinţilor ce vor
Să-şi trăiască viitorul transferând în mine gene care nu au viitor.

Eu, semnatarul prin absenţă, pun sub semnul întrebării datoria de a mă naşte
Într-o lume, simulacru, unde nimeni nu alege, ci doar este un ales
Ce se îndreaptă spre dezastru deghizat într-un concept care simulează moartea
Corpului predestinat să se întoarcă în pământul ce-a încercat să dea azi vieţii o valoare şi un sens.

Mi se acordă din oficiu funcţia de om pestriţ printr-un manifest-oracol ce semnează drept destin
Şi consolidează dogma unui fanatism tembel de a crede într-o lume care arată în alt fel.
Am asimilat excesul oferit de Absolut ca un vulg ce îşi acceptă rolul lui de om lovit
De o soartă nemiloasă care scrie cu un condei, drept pe pielea ce îi ţine oasele de om mişel.

Impostor venit pe lume să mă plimb ca individ într-un colectiv ce lasă la intrare un bilet
Unde se semnează moartea cu un scris lizibil, ferm, imitând, cu nonşalanţă, un contabil mititel.
Se ridică o cortină, îmi aleg un scăunel şi privesc ecranul care mă prezintă drept actor,
Un banal, un pierde-vară, un copil ce s-a născut într-o eră în care omul se ascunde-n propriul trup.

Într-o piesă specială cu peisaje dintr-o lume ce nu are adevăr, sunt actorul fără nume, fără ţară, fără pic de viitor,
Fiindcă drama ce se joacă pe ecranul plutitor pare c-o să fie astăzi... că eu sunt un impostor.
Nici nu începe filmul bine că mă trage de picior un alai de coate-goale ce păşesc superior,
Pe covorul în care moartea mi-a ales ziua să mor şi mă îndeamnă, fără jenă, ca să ies în coridor.

Resemnat, îmi port fiinţa spre ieşirea-n coridor unde mă aşteaptă moartea cu biletul de actor
Şi-mi arată calea scurtă către raiul plutitor unde mă aşteaptă, iară, ciclul ăsta îngrozitor
De-a mă naşte fără voie, fără haine, fără ochi, într-o lume în care viaţa nu mai are nici un scop,
Căci şi l-a pierdut, sărmana, chiar în ziua în care moartea... i-a trimis pe primul om.

poezie de Vasile Şerban din revista Ritmuri braşovene (mai 2024)
Adăugat de Vasile Şerban
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-un colţ de Univers

Stau sub salcia pletoasă
Pe-un covor de viorele,
Şi-n magie ne-nteleasa,
Visător privesc spre stele.
În culori de începuturi
Universul azi mi-apare,
Şi din nesfârşite gânduri
Viaţa pare o splendoare.
Am rămas privind la stele
Într-un colţ de Univers,
Prins de vraja dintre ele
Aşez gândul meu în vers.
Văd nestinsa strălucire
Din a cerului minune
Şi din sfântă rânduire
Se va naşte altă lume.
Într-un drum fără oprire
Rătăcesc prin Univers,
Nu am timpul de-ostoire,
Insă visul nu s-a şters.
Între stele stau ascunse
Lumi ce nu vor fi ştiute,
Astazi, eu aşez prin vise
Doar plăceri nebănuite.

poezie de Nicuţă Ioan Lungu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mincinosul

Întorcându-se din călătorie
Un boiernaş odată, sau poate şi boier mare,
Au ieşit cu un amic sara la câmp spre primblare
Şi au început a spune cu fală şi cu mândrie
Multe minciuni mari şi mici, de cele ce-ar fi văzut.
Dar, în sfârşit, au strigat:
"Lucru ce am văzut eu nu poate fi de crezut
Că voi mai vedea în viaţă,
Mai ales în ţara voastră, unde este când prea cald,
Iar alteori lângă sobă de frig nasul îţi îngheaţă;
Alteori soarele piere, alteori arde şi frige.
Iar acolo unde am fost eu,
Îi mai frumos decât în rai.
Oh, fraţilor, ce trai!
Oh, cât sufletul meu plânge
Şi cât îmi pare de rău
Că am venit pe aice!
În sfârşit, n-am ce mai zice,
Decât îţi spun că nici ştii acolo când este noapte,
Şi anul întreg petreci frumos ca luna lui mai,
Iar să sameni sau să ari nici trebuinţă nu ai,
Căci toate cresc de la sine, gata de mâncat şi coapte,
Precum, de pildă, la Roma am văzut un castravete
Într-o grădină sub un perete,
Care, să nu spun minciuni, era mare cât un munte"...
"Apoi curios îţi pare, atunci celălalt i-au zis,
Când pământul este plin de aceste minuni multe;
Precum şi eu înadins
Îţi voi arăta acum o minune mai ciudată,
Şi cred că un aşa lucru tu n-ai văzut altădată.
Vezi tu peste acea gârlă podeţul acel înalt,
Pe care avem să trecem? Deci măcar că este prost,
Însă este minunat,
Căci la noi, în ţara noastră, orice mincinos au fost,
Vrând ca să treacă pe dânsul, n-au ajuns la jumătate,
Şi podul s-au prăbuşit de la sine;
Iar acel ce minciuni nu spune,
Şi în caretă să treacă poate"...
"Dar gârla adâncă este?"
"Oamenii zic că fund n-are.
Deci, iubite călător, în lume sunt minuni multe,
Ca aceste,
Măcar că tu ai văzut castravete cât un munte"...
"Ca muntele să nu fie, însă cât o casă mare."
"Şi cât casa nu se poate,
Însă orişicum să fie,
Dar tot, mi se pare mie,
Podul mai curios este decât minunile toate,
Căci el nu poate să ţie nicidecum pe mincinoşi,
Precum în vara aceasta de pe dânsul au căzut
Doi călători lăudoşi:
Apoi aceasta îi mai de crezut
Decât că pepenii Romei sunt mai mari decât la noi."
"Oh, să mă ierţi, frăţioare, dar, zău, tu nu ştii ce zici,
Căci tu nu ştii că la Roma casele sunt aşa mici,
Că abia pot să încapă în ele un om, sau doi?"
"Fie, însă iată podul, dar eu cu tine nu trec,
Căci pentru un castravete eu nu vreau ca să m-înec."
Atunci călătorul zise: "Şi eu mă unesc cu tine,
Să trecem prin vad mai bine..."

Judecaţi câtă ruşine
Pate omul mincinos;
Deci, oare, nu-i mai frumos
Să vorbim puţin şi bine?

fabulă de I.A. Krîlov, traducere de Constantin Stamati
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trandafirul albastru

Un grădinar idealist,
Muncind cu pasiune
A devenit specialist
Curent, cum azi se spune.

Avea-n grădină multe flori
Din cele mai frumoase,
Puse pe soiuri şi culori,
În rânduri aspectuoase.

În mozaicul natural
Nimic nu contravine
Şi orice element floral
Era cum se cuvine.

Şi orice analizare
Exigentă s-a făcut,
Această realizare
Impresiona plăcut.

Dar grădinarul nu era
Prea mulţumit de sine
Şi sigur, nu exagera,
Dacă dorea mai bine.

Ar vrea să fie înţeles
Că nu se lăcomeşte,
Are flori multe, pe ales,
Dar ceva îi lipseşte.

Cum cerului i s-ar părea
Că i-ar lipsi un astru,
El în grădină îşi dorea
Un trandafir albastru.

Natura însă a omis
Pe-acesta să-l creeze,
Dar s-ar putea, este convins
Să se realizeze.

Simţind în sine un impuls,
Naturii ferm îi spuse,
Că orice har îi va fi smuls
Şi tainele pătrunse.

Hotărî să n-aibă pace,
Îşi asumă acest rol,
Folosind orice mijloace,
El să umple acest gol.

Aplică polenizarea
Între trandafiri de soi,
Sperând în realizarea
Unor flori de culori noi.

Încercă şi chimizarea,
Cu dozajul indicat,
Nădăjduind că-ntâmplarea
Îi va da un unicat.

Dar zadarnice erau toate,
Toate încercările,
Iar de pe grădinar curgeau
Într-una sudorile.

Cu toată perserverenţa,
Evitând erorile,
Repeta experienţa,
Combinând culorile.

Dar din această trudă grea
Obţinea aceleaşi flori,
Iar trandafirul înflorea
În vechile sale culori.

Prin altoiri, iarăşi nimic,
Să crească în prestanţă,
Un mic succes, oricât de mic,
Să-i dea măcar speranţă.

Ceru şi i se oferi
Material să-nveţe,
Că poate va descoperi
Metode îndrăzneţe.

Mult nu are ce reţine,
Dar procedă ştiinţific,
Convins că poate obţine
Un rezultat mirific.

Încrucişă soi după soi,
Combină culori mereu,
Obţinu chiar nuanţe noi,
Dar nu trandafirul său.

Totuşi, într-o dimineaţă,
Când istovit se trezi,
Îi fu dat să aibă-n viaţă
Cea mai minunată zi.

Pe cer parcă răsărise
Un nou şi mândru soare,
Că-n grădină înflorise
Un trandafir albastru.

La început rămase mut
De stranie uimire
Şi-ntr-un fel chiar s-a temut,
Prea mult să îl admire.

Atât de fragil îi pare
Pentru o mângăiere
Şi crede că va dispare
La prima adiere.

Ce petale!... Ce culoare!...
Transparenţă de safir...
Ce mai minunată floare
E albastrul trandafir!...



Veniră primii curioşi
Din jur şi depărtare
Şi savanţi invidioşi
Pe grădinar şi floare.

Evlavioşi îi admirară
Trandafirul unicat
Şi unanim considerară
Că trebuie multiplicat.

Copleşit de încântare,
Botanistul se fălea,
Sperând într-o repetare
A florii care pălea.

Că-n timp ce-n interior
Petalele se desfăceau,
Cele din exterior,
Îmbătrânite, se treceau.

Toate având inerent
Un sfârşit trist, natural,
Absolut indiferent
Dacă-n mod lent sau brutal.

Nu e de mirare deci
Că tot mai mulţi admiratori,
Îi aruncau priviri reci,
Zâmbind îngăduitori.

Şi cu fiecare zi
Numărul se-mpuţina,
Iar grădinarul se trezi
Singur cu opera sa.

Însă tot mai făcu-ncercări
Complexe, complicate
Şi persistă în repetări,
Dar fără rezultate.

Acum toate îi sunt clare,
Ca un curat ametist,
Vede că din întâmplare
A devenit botanist.

O speranţă tot mai are,
Că totuşi prin butăşire,
Va obţine plante rare,
Cu aceeaşi însuşire.

Dar în vara următoare
Trandafirul l-a trădat,
Înflorind altă culoare,
Iar el s-a simţit prădat.

De rezultatul unei trude
Cu sudoare obţinut,
Primind din partea soartei crude
O lovitură ca de cnut.

Încercări uluitoare,
Repetate insistent,
Nu dădură altă floare,
Cu toate că lucra atent.

Sublima perpetuare
Nu mai fu un subiect
Şi orice nouă-ncercare
Rămase fără efect.

Şi grădinarul botanist
În toată lumea publicat,
Rămase un idealist,
Iar trandafirul unicat.

După această-ntâmplare,
Grădinarul botanist,
N-a mai creat altă floare
Şi-a devenit realist.

Îndemnând pe toţi să facă
Numai ce e de folos,
În aşa fel ca să placă
Şi acceptat ca frumos.

Să se vadă de departe,
Ce se vrea şi ce se poate,
Fiecare având parte
De tot ce-i util şi place.

Un grădinar nefericit
E omul în viaţa lui,
Zadarnic i-a îmbobocit
Floarea idealului.

Dar un ideal ce are
Existenţă efemeră,
Iar marea realizare,
Îi devine o himeră.

Că aşa e-n omenire,
Cel care nu străluceşte
Prin fapte, idei, menire,
Singuratic rătăceşte.

După faimă trecătoare
Şi priviri admirative,
Sub zâmbete-nşelătoare,
El culege invenctive.

În practică şi-n concepţii,
În mic sau universal,
Rarităţile-s excepţii,
Deviate din normal.

Fără acel singur astru,
Cerul tot cer rămânea,
Fără trandafir albastru
Grădina nu dispărea.



Omule, ia seama bine,
Oricine-ai fi, orice-ai fi,
Totul va fugi de tine
Şi vei dispare-ntr-o zi.

Devenind un stârv inert,
Pentru care nu văd cum
Va mai fi ceva incert,
Sau întoarcere din drum.

poezie de Gheorghe Ionescu din Viforniţa (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Demoni

am rămas într-un loc fără nume,
într-un loc fără lume,
pe un drum sterp, steril,
care nu duce nicăieri,
nici măcar înainte sau înapoi,
nici măcar la dracu-n praznic,
pe un drum fără început şi fără sfârşit,
unde până şi Dumnezeu a uitat cum se mai fac
oamenii din lut,
vorbind singur
pe faţa Pământului,
vorbind cu El însuşi
despre noua
arhitectură a Raiului,

am rămas singur
cu întunericul din mine
pândind nişte umbre fără fond,
trăgând o cortină grea de cenuşă
de fier
peste ochii obosiţi ai societăţii
şi peste
noua dezordine mondială,
să mă cert
de moarte
doar cu demonii mei
fără viziune,
care îmi denaturează
perspectivele asupra lumii
şi năzuinţele,
din când
în când.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpuri

Timpuri grele împovărează umerii vechii ţărâne,
Când nu ştim ce foc aduce lumina zilei de mâine.
Veşnic cântă orologiul lumii pline de sfârşituri,
Pe când viaţa îşi încheie simfonia doar în chipuri.

Oameni fără de valoare fură pâinea unor neamuri
Şi se roagă în biserici purtând fel şi fel de hramuri;
Într-o lume-n care unul calcă viu peste dreptate,
Tot acela se-amăgeşte năziund spre demnitate.

Şi mari vise îşi destramă firul fără tălmăcire,
Pierzându-şi apoi lumina într-un hău de amăgire;
Cei ce caută frenetic cheia tainei către soartă,
Îşi fereacă pe vecie simpla fericirii poartă.

Timpul trece fără milă şi în goana lui amară,
Omenirea înnebuneşte în trecerea ei fugară.
Însăşi viaţa e o luptă pentru rostul ei în lume,
Cu stindardul de izbândă doar uitarea unui nume.

poezie de Alexandra Chirvasitu (9 august 2014)
Adăugat de Alexandra Chirvasitu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea începe de la sfârşit

povestea, de data asta, începe de la sfârşit:
la venirea noastră, aici, după primele adulmecări,
fiinţele se adunară pe aceeaşi punte – ochi, inimă şi marginea lor
(aceeaşi faleză, aceleaşi chei);
urcând treptele, paşii îşi puteau atinge chiar umbrele
şi cuvintele mele nu păreau mai nimic, din singurul lor semn;
sus, apoi, ajungând, am privit prin sticla ocheanului,
aşa cum se priveşte, cred, orice poveste,
răsturnând - la început distanţa, apoi apropierea - şi-acestea, dintre noi;
negre sau gri ca dintr-o scoică
se pictau aceleaşi vânturi, aceleaşi valuri,
acelaşi vas pe care poposisem şi-atunci întâmplător,
fără ca tu să înrobeşti! ca şi cum se-aliniară aceleaşi planete –
"phileo", "eros", "agape"! în ciuda firii lor - şi pe pământ;
neştiute, astfel, dar rostite de tine, ţi-au fost cuvintele,
amintindu-ne mie, singura lor povestitoare;
şi-astfel, într-adevăr, povestea începe de la sfârşit
şi mai mult e doar liniştea! ce-ai aşezat-o peste toate
şi pe care încet o aduni în geometrie perfectă,
dimensiuni redefinite unui punct ce suntem "noi"!

poezie de Ana Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fapt divers (Baladă)

Zori de zi primăvăratic
La sfârşit de Făurar,
Orizontu-i de jăratic,
Iar câmpul, peisaj rar.

Este pe sfârşite iarna,
Ici-colo, ceva zăpadă,
Făt Frumos şi Cosânzeana
Au plecat la promenadă.

Merg obişnuit în rând,
Potrivindu-şi paşii lor,
Parc-au citi de curând
Codul Manierelor.

Par în plină tinereţe
Poate că-n Luna de Miere,
Dar respectă cu stricteţe
Regulile Rutiere.

Trec căruţe, trec maşini,
Trec şi călători pe jos,
Lăsând în pace doi câini,
Ce merg atât de frumos.

Căci doi câini sunt pietonii,
Pe cărare umblători,
Care la sfârşitul iernii
Au pornit la drum în zori.

Unul din cei care vin
Camion!... Autobuz!...
Loveşte femela-n plin
Şi-o aruncă pe taluz.

Bărbătuşul se repede
Să-i vină în ajutor
Şi nici un moment nu crede
Că e moartă-ntr-adevăr.

Din instinctul câinelui
Sau eului de fiinţă,
Sare-n ajutorul celui
Ce se află-n suferinţă.

Şi... în scheunatul său
Atât de jalnic emis,
Îşi dă părerea de rău
La crima ce s-a comis.

Că n-a fost un accident
Cu un câine rătăcit,
Care mergea imprudent
Pe unde s-a nimerit.

După cum a lăsat dâra
Camionul în elan,
Se deduce minţitura
Omului de la volan.

Care-a cârmit brusc spre dreapta,
Revenind în scurt pe drum,
Mulţumit enorm de fapta
Ce a săvârşit acum.

În hazul celor aflaţi
În benă şi în cabină,
Agricultori transportaţi
Şi la câmp şi la grădină.

Partenerul de uimire,
Dintru-ntâi rămase stei,
Venindu-şi apoi în fire,
Sări-n ajutorul ei.

Pentru fapta săvârşită
Individul asasin,
Va avea de la ursită,
Ca să suporte un chin.

Pentru oribila-i faptă,
El va fi lovit de soartă,
Nu s-aşteaptă ce-l aşteaptă,
Că e dreaptă şi nu iartă.

Nu, iubito, nu eşti moartă,
Uite ce frumos zâmbeşti,
Haide barem pân' la poartă,
Ştiu bine că mă iubeşti.

Te iubesc şi eu pe tine,
Ştii bine că te iubesc,
Sprijină-te-ncet de mine,
Hai acas' să te-ngrijesc.



Trei zile, noapte de noapte,
De-nceput de primăvară,
Fără sunete şi şoapte
Şi-a cărat scumpa povară.

Pe-ngheţul de pe câmpie,
Peste drum şi prin viroagă
Şi de urcuş o fâşie,
Fiinţa care i-a fost dragă.

Până la ei în grădină,
Total de puteri sleit,
De nesomn şi neodihnă,
Împăcat şi mulţumit.



Schincind dureros vecinii,
Gândesc consângenii zdraveni,
CÂT DE UMANI POT FI CÂINII
ŞI CE CÂINI SUNT UNII OAMENI!!!...

poezie de Gheorghe Ionescu din Viforniţa (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stranieri. Inimi nenormale. La cap

aha tot e bine aici în Olanda
te uiţi pe geamul maşinii
care te zboară la muncă
şi nu înţelegi nimic
din reclame şi destinaţii
aşa că mai bine
te uiţi la mâinile tale tatuate de cicatrici
şi e cu strângere de pumni
şi e cu strângere de inimă
dar nu le înţelegi nici pe ele
cum morţii ei de viaţă
te pot duce acasă în
cea mai grozavă şi liniştită dragoste
ca apoi tot ele
să te readucă
în travaliul bolnav din străini

Olanda nu e tărâmul morilor de vânt
şi al saboţilor pictaţi
e doar o ţărişoară plată
plină de sere lalele
canale şi broaşte
dada aici plouă cu broaşte
în fiecare noapte

Rolland spune că strânge din dinţi
ca să nu strângă din ochi adună bănuţii
ca să-şi opereze ochii sau
Aneta îngrijeşte o bătrână
e cam dementă zice ea
nu am gram de timp pentru propriile nevoi vise bucurii
care frumuseţe care mamă
şi mai ales care libertate?

În sfârşit George al vostru e acelaşi
văduv vesel pe care-l simţiţi
în fiecare poem cu o aceeaşi iubită
moartă după alţii
acelaşi George visător diurn
la propria casă
fără de care - spune el- nu se uită
nici muma pădurii la mine
şi George al vostru e copil de ani gata
şi George al ei a murit şi ea e fericită moartă şi
bântuie de mână cu vreun marinar rătăcit

dar George al vostru
chiar nu ştie nimic
doar simte totul
şi totul e bine dragilor
dement de bine
când se termină cu tine

poezie de George G. Asztalos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În stradă s-a schimbat totul, nu mai plouă, nu mai miroase a nimic. Aerul e impersonal, nici dens, dar nici uşor, nu e frig, nu e cald, e linişte. Cum să poţi simţi ceva într-o noapte atât de moartă, de amorţită? Cum naiba poţi să te vezi cu oameni, într-o astfel de noapte? Cum să suporţi să staţi aşa, cadavru lângă cadavru, şi să aştepţi lumina zilei care vine, a dimineţii făcute pentru oameni normali, pentru oameni fără angoase şi nebunie? Cum să supravieţuieşti lângă durerea celui de tine, mort în aceeaşi zi, cu sufletul închis într-o cutie de lemn, bine ferecată? Prin case nu se văd deloc lumini, viermii dorm, viermii visează. Poate că dacă aş rămâne singura fiinţă pe lume n-aş mai putea simţi niciodată nimic, poate că ceea ce simţim e doar o reacţie la sentimentele lor.

Cristina Nemerovschi în Ani cu alcool şi sex (2012)
Adăugat de Dreams in Black and White
Comentează! | Votează! | Copiază!

În tăcerea lumii

liniştea se ascundea într-un gând nespus
rătăcită în marasmul cotidian
avea multe faţete
mă retrăgeam în mine
să nu aud urletul hienelor în noapte
zac, uneori privesc vremea ce trece
ce vine
dacă mai vine
vorbesc dar nu aud
sunt atât de obosit
stau în aşteptarea ţipătului
geme pământul în răsuflări oprite
sub frunze moarte de vreme, prea devreme
mă zbat fără grabă în tăcerea crudă a lumii
azi nu mai pot
sau nu mai vreau
să cer, să iau
gunoaie de pe drum
un drum croit
din oase frânte şi mult fum
aş vrea să zbor, un zbor etern
la cer
spre norii albi, pufoşi şi puri
să mângâi sufletul unui pescăruş în zbor
dar nu ştiu cum
doar stau şi plâng
la margine de mare
ce să mai cer
ce să mai sper
e prea târziu acum
ne facem că facem, fără să facem
ne facem că vorbim
dar vorbim în tăceri studiate
nu ştim nimic, dar totul ştim
lucrăm, nu muncim
plecăm dar nu plecăm
şi stăm, ce bine stăm...
nu ştiu de dorm
de când, de ce şi până când
o clipă sau o veşnicie
privind in jur
privind la voi
târziu am inţeles
că lumea asta nu-i de mine
văzând că nu sunt de folos
mă întorc incet şi plec pe jos

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce

afară plouă şi e vânt
lumina a murit şi timpul a tăcut
eu zac pe un ţărm pustiu
la margine de lume, de speranţă
e neagră noaptea în care sunt
de ce să stau
când nu ştiu unde sunt
unde să plec
când drumuri nu mai sunt
e beznă adâncă în mine şi în jur
de ce să înjur
mai bine plâng în ultimul meu cânt
sunt beat
îngrozitor de beat
de ce crezi că sunt nebun
dau de pereţi cu toate
se poate...
nu mă trezesc
de ce să mă trezesc
să văd ce...
gunoiul din jur
privesc în sus, în jos
şi vrei să nu înjur
ura, minciuna pură, ordinară
dansează zgomotos pe stradă
astăzi e în toate
se poate, sigur se poate
mi-e capul greu
genunchi mă dor
de târât prin noroi
mă sprijin de gânduri
de ce să mă ridic
mai bine zac
în eterna şi fascinanta mocirlă
e bine, nu
nu, prietene, aici totul e un mare nimic
ce mai contează
nu vreau nimic
nimic nu zic
doar plâng printre rânduri
sau rătăcesc printre gânduri, se poate...
aici lucruri murdare sunt
le spăl, dar put
banii miros urât
pe ţărm cobor ades
să spăl sufletul meu
pătat de ură şi noroi
din jur, din noi
ce caut eu aici în ăst gunoi
sublim, de soi
caut roza sau psihoza
unui suflet ce a fost
caut un sens fără sens
într-un deplin consens
întreb întruna
câte unul, câte una
desigur fără sens
ce sens au toate
totul e atât de clar şi fără sens
atunci
cine plânge acolo sus

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sosi şi ziua nunţii. Cununia se făcu cam pe sub ascuns. Apoi, puindu-se porcul cu soţia sa într-o căruţă împărătească, porni la dânsul acasă. Pe drum trebuia să treacă pe lângă un noroi mare; porcul porunci să stea căruţa; se dete jos şi se tăvăli în noroi, până se făcu una cu tina, apoi, suindu-se, zise miresei să-l sărute. Biata fată, ce să facă? Scoase batista, îl şterse niţel la bot şi-l sărută, gândindu-se să asculte poveţile tatălui său. Când ajunseră acasă la porc, care era într-o pădure mare, se şi înseră. Şezură niţel de se odihniră de drum, cinară împreună şi se culcară. Peste noapte, fata împăratului simţi că lângă ea era un om, iară nu un porc. Se miră. Însă îşi aduse aminte de cuvintele tătâne-său şi începu a mai însufleţi, plină de nădejde în ajutorul lui Dumnezeu. Porcul seara se dezbrăca de pielea de porc, fără să simtă fata, şi dimineaţa, până a nu se deştepta ea, el iară se îmbrăca cu dânsa. Trecu o noapte, trecură două, trecură mai multe nopţi şi fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc şi noaptea om. Pasămite el era fermecat, vrăjit să fie aşa. Mai târziu începu a prinde dragoste de dânsul, când simţi rodurile căsătoriei; atât numai se mâhnea că nu ştia ce o să dea lumii peste câteva luni. Când, într-o zi, văzu trecând pe acolo o babă cloanţă vrăjitoare.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O să înot pe burtă o zi, două, un an, până obosesc bine, apoi pe spate, apoi într-o dungă. Apoi într-un deget, apoi într-un fir de păr, apoi într-un fir de suflet, apoi într-o răsuflare, apoi într-un geamăt. Ies eu la mal.

citat celebru din Marin Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima rază

rătăcit între neglijabile absenţe
de multe ori incoerente
discut cu mine
cu fostele amintiri
să uit acum tot ce a fost
murdar, urât
eu nu mai pot
se scutură pe aleile de tei
sau de ce vrei
dureri, lacrimi şi păcate
în orbite ochii mă dor
prin cearcănele sufletului
curg alte gânduri
despre un trecut
de mult trecut, băut şi petrecut
am colţii azi tociţi de griji
de ani trăiţi prin gunoi
sunt un biet copil neascultător sau un bătrân
atât de orb, atât de chior
de ce îmi ceri mereu
să plec de zor
pe drum copacul tresare
de ce oare
râul ţopăie prin ani
rătăcit între plopi şi platani
caut o cale spre mare
vântul dă târcoale
bolovani pe umeri, pietre pe drum
o salcie plânge astăzi, acum
e lacrimă toată
un hohot amorf răsună a jale
nimeni în cale, doar moarte dă târcole
întunericul a cuprins totul
tăcerea tresare
o lume cade
pe o parte, la vale
timpul ţipă nervos
a uitat să mai plece
viaţa curge şi trece
a rămas o urmă de gând în zaţul de cafea
cafeaua amară
trenul a trecut în zori
dincolo de mine
în staţie nu era nimeni
nici eu
ascunsesem trupul
dincolo de uşă
ca să mă strecor
mai uşor în neantul lumii
nu am ştiut
eram copil atunci
doar rătăceam pe dealuri şi prin lunci
tot căutând ouă de cuci
uneori vorbesc dincolo de cuvinte
despre iubire
cu cine vine
dacă mai vine
aici nimeni nu trece, nu vine
târziu am înţeles
eram în altă dimensiune
offf, sunt un poet rebel
cuvântul îmi este gândul şi vorba mi-este soartă
să bat nebun din poartă în poartă
târziu am înţeles, că e târziu
e prea târziu
răul era în jur
acum este în noi
ce poţi să faci
aici cadavre vii se târâie pe drum
un drum al sorţii către poarta morţii
să construim ce şi pentru ce
şi pentru cine
de ce mă întreb în fiecare zi
desigur fără a şti
ce pot a şti
ştiu doar atât
murim în fiecare zi
şi zi de zi
fără a şti
ştii.. soarele nu a răsărit aici, demult
uneori mă întreb....
a răsărit vreodată aici
cenuşă şi scrum
în jur, în noi
ce să mai sper
privesc în jur
nu, nu blestem, nu înjur
doar vă conjur
lăsaţi-ne în legea noastră
cum au trăit, cum au iubit şi au murit
strămoşii noştri odată, pe acest pământ, odată sfânt

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doresc cu patimă un singur lucru: să-i implor pe oameni, de la Nicolae al II-lea până la ultimul tâlhar, să se cruţe pe sine, să uite tot, toate cugetările despre Dumnezeu, despre viaţa viitoare, nu mai vorbesc de stat, familie, propriul trup, şi să-şi îndrepte toată atenţia, toate puterile asupura unui singur lucru, singurul care este fără de tăgada, viaţa lor, şi să n-o dea nici pentru patrie, nici pentru glorie, nici pentru bogăţie, nici pentru Dumnezeu, ci să trăiască pentru sine, pentru binele lor, să se folosească de binele vieţii care e în puterea noastră. Binele ăsta care nu ni se poate lua, care atârnă mai greu decât orice altceva, care distruge tot ce poate fi greu în viaţa noastră. Binele ăsta e iubirea, iubirea faţă de tot ce e însufleţit, şi chiar neînsufleţit, ba chiar şi iubirea faţă de sine, faţă de sufletul nostru. E starea aceea a duhului în care totul e bine. Mă chinuie, mă aţâţă, mă torturează, mă bat, iar mie mi-e milă de cei care fac asta, îi iubesc şi mă simt cu atât mai bine cu cât ei sunt mai răi cu mine. Sădeşte în suflet sentimentul ăsta, căci e cu putinţă, şi totul va fi bine, tot ce e considerat nenorocire, inclusiv moartea, totul se va transforma în bine.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!