Fenomenul OM

Văd prea des cum unii oameni, deşi sunt în libertate,
Se transformă-n animale triste şi însingurate.
Au nevoie să găsească un motiv de a trăi,
Să se lupte, să răzbată chinul fiecărei zi.
De pe urma libertăţii suferinţa e mai mare
Decât dacă ar trăi prizonieri într-o-nchisoare.
Să fi OM e lucru mare, drama lui monumentală,
Este chiar o tragedie drama existenţială.
Brusc şi cu intensitate unii tin în astă viaţă
Monopolul suferinţei, fără urmă de speranţă.
Mai există alţii care, doar puţin au depăşit
Existenţa de moluscă, vierme, şarpe pripăşit.
Pentru-aceştia e normal să dorească, să admire
Fenomenul OM, desigur, pentru ei în devenire.
Însă acei care-au trăit fenomenul omenesc,
Şi-ar dori orice să fie, numai OM nu mai doresc.
Pacă-ar vrea să se transforme într-un mugur drept spre soare,
Într-o gâză anonimă, fluture plăpând sau floare.
Chiar şi animal de pradă, prin păduri să rătăcească,
Uneori ar vrea să fie, nu făptură omenească.
Şi cu-n fel de frenezie plini de vrajă să trăiască
Alte stări cu alte simţuri, mai puţin cea omenească.
Şi ca nişte arabescuri toate formele vitale,
Rând pe rând să le încerce în procese naturale.
După ce-ar parcurge drumul de la animal la pom,
S-ar trezi în el dorinţa să mai redevină OM.
Diferenţa este clară: omul, poate fi neom,
Animalul, niciodată n-o să fie OM sau pom.

poezie de Mariana Dobrin din Jurnal cu aromă de pamflet
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

O greşeală mare pe care părinţii o fac este supra protejarea. Intenţiile lor sunt bune, însă şi drumul spre iad e pavat cu intenţii bune. Ei îşi iubesc copii şi vor să le uşureze cât mai mult misiunea. Însă ce se întâmplă dacă creşti un câine sau o pisică în casă, îl hrăneşti numai cu mâncare de la magazin, îl dezmierzi şi apoi într-o zi îl pierzi şi animalul rămâne singur. Cu toate simţurile atrofiate, nu ştie să îşi procure singur hrana, nu se poate apăra de alte animale pentru că nu s-a bătut în viaţa lui, simte că lumea e prea mare şi are un singur destin. Cel de victimă. La fel e şi cu oamenii astăzi. Priveşte o clipă în jur. Uită-te la televizor, uită-te la vecinii tăi. E plin de victime. Guvernul e de vină. Soarta e de vină. Nu am noroc în viaţă. Am fost păcălit. România e o ţară de rahat. Nimeni nu mă ajută etc, etc, etc. E plin de oameni care se văd ca nişte suflete nevinovate prinse într-o lume mare şi rea. Toate astea pleacă de la părinţi. Pentru că în loc să îşi educe copii să lupte în viaţă, să ştie că orice problemă apare, există soluţii chiar dacă de multe ori nu sunt soluţii instant sau uşoare, în loc să îi crească în spiritul "ce semeni, aduni" şi "viaţa e o luptă", părinţii de multe ori, fără să vrea, le taie creanga de sub picioare propriilor copii.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diferenţa dintre animal şi neom este aceea că animalul poate trăi printre oameni, pe când neomul nu.

aforism de George Geafir din Strigătul tăcerii (2009)
Adăugat de Cristina Paula Cristescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unii şi alţii

Unii poartă-n sân scrisori,
Alţii doruri şi suspine,
Unii s-ar iubi-ntre flori,
Alţii... în mătăsuri fine.

Unii-s prinşi cu groase funii,
Alţii doar cu-n fir de iarbă,
Unii-ţi dăruiesc petunii,
Alţii... fug spre clipa oarbă.

Unii spun că eşti prea mică,
Alţii că iubeşti nebun,
Unii ar vrea... dar le e frică,
Alţii... gustă tot ce-i bun.

Unii vin pe înserate,
Alţii abia-nspre zori plecară,
Unii ştiu că se mai poate,
Alţii... tremură pe afară.

Unii vor a face valuri,
Alţii-n şoaptă se-mplinesc,
Unii doar surupă maluri,
Alţii... iar întineresc.

Unii fulgeră şi tună,
Alţii strălucesc în soare,
Unii... s-au urcat pe lună,
Alţii... se aruncă-n mare.

Unii poate vor prea multe,
Alţii nici nu îndrăznesc,
Unii, încă, ştiu s-asculte,
Alţii... trist îmbătrânesc.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unii şi alţii

Unii vor iubire, alţii vor putere,
Unii doar un umăr pentru-o mângâiere,
Unii casă mare şi maşină nouă,
Alţii doar o umbră unde să nu-i plouă,
Unii să audă, alţii să vorbească,
Unii doar o clipă cerul să privească,
Unii o moşie mare şi bogată,
Unii-ar vrea o mamă, alţii-ar vrea un tată,
Unii haine scumpe şi pantofi mai mulţi,
Alţii vor picioare şi-ar umbla desculţi,
Unii vor un munte, alţii vor o mare,
Unii doar să aibă cele necesare,
Unii vor avere, faimă, bogăţii,
Alţii sănătate pentru-ai lor copii,
Unii vor să aibă propriul răsărit,
Alţii doar să uite ceea ce-au iubit...

Pelerini prin lume între nu şi da,
Fiecare suflet are rana sa!
Nu tot cel ce râde este fericit,
Cum nici cel ce plânge totul a sfârşit!
Luptă pentru tine, uşurează-ţi chinul,
Iar de nu se poate să-ţi accepţi destinul;
Fii cu gânduri bune şi să crezi mereu:
Când nu vine nimeni, vine Dumnezeu!

poezie de Licuţia Pântia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suferinţa nu durează decât atât cât o întreţii tu, cu gândurile tale. Când decizi că nu mai vrei să suferi, ci închei acel capitol şi îţi extragi învăţămintele necesare, devii mai înţelept. Asta este calea prin care omul evoluează, devine din ce în ce mai pregătit pentru tot ceea ce are viaţa să îi ofere şi astfel, drumul îi va fi din ce în ce mai lin. Unii oameni aleg să permită suferinţei să îi transforme în victime fără speranţă, oameni care se definesc prin suferinţa pe care şi-o autoinduc, dar care, trăind aşa, nu evoluează. Evoluţie, stagnare sau chiar regres - tu alegi cum să te raportezi la suferinţă şi la ce poate ea să aducă în viaţa ta.

citat din Ursula Yvonne Sandner
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea...

Aş vrea să fiu o pasăre-n zbor,
Sau frunza purtată de vântul uşor...
Aş vrea să fiu o dulce adiere,
Sau poate din stupi a albinelor miere.
Aş vrea să fiu mireasma din flori,
Un fir de iarbă, ori roua din zori.
Aş vrea să fiu o gingaşă floare,
Nisip, curcubeu, sau apa din mare.
Aş vrea să fiu o gâză, ori furnică,
Un fluture, peşte, sau chiar rândunică.
Aş vrea să fiu apă de ploaie,
Un lup, sau chiar doar o blândă oaie.
Aş vrea să fiu lumină, sau nor,
O rază de soare, un gând călător...
Aş vrea să fiu pom, piatră sau stâncă,
Un munte semeţ, sau marea adâncă.
Aş vrea să fiu o stea de pe cer,
Soarele, luna, sau un vis efemer.
Aş vrea să fiu spicul de grâu,
Izvorul limpede, fluviu, sau râu.
Aş vrea să fiu zâmbet, culoare,
Cântec, iubire, sau strigăt, chemare.
Aş vrea să fiu toamnă sau vară,
Iarna cea albă, sau chiar primăvară.
Aş vrea să fiu ori cer, ori pământ,
Sau toate deodată, însă nu sunt...

poezie de Cornelia Georgescu din În căutarea omului (2005)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Animalul nu are nevoie de o pregătire specială pentru a fi animal. Omul însă pentru a deveni om are nevoie de educaţie. Educaţia face diferenţa dintre oameni şi animale.

citat clasic din Cicero
Adăugat de Meleacă Ninel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa nu ţi-a fost dată ca să suferi sau să trăieşti în chin şi durere. Viaţa este un dar - bucură-te de el! Nu-ţi mai focaliza atenţia pe tot ceea ce nu-ţi place, elimină cât de mult poţi suferinţa care este cauzată DOAR de gândurile tale (nimic din exterior nu-ţi poate face rău decât dacă tu alegi asta) şi caută bucuria şi plăcerea de a trăi. Hedonismul pe termen lung ar fi normal să fie abordarea ta în viaţă, nu drama pe care o creezi (conştient sau inconştient) în fiecare zi. Nimeni nu-ţi va ridica statuie pentru suferinţa ta, însă plăcerea ta de a trăi îi poate inspira şi pe cei din jur.

citat din Ursula Yvonne Sandner
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Poate că nu te-ai străduit destul. Doar atât dacă i-ai spune, că o iubeşti şi totul s-ar rezolva, s-ar schimba brusc, în bine, pentru amândoi.
Lucian: Chiar crezi asta? Eu nu sunt atât de sigur. Nu cu ea. Cu ea nu va fi aşa de uşor. Dacă ar fi fost alta, poate da, dar ea... Nu! Nu merge. Poate ar fi ţinut figura dacă ea ar fi fost altfel, însă... Nu ştiu. Nu ştiu ce să mai cred.
Maria: Cum să nu ştii? Cum poţi spune aşa ceva? Tocmai tu? Acest termen nu există, sau poate fi depăşit, mai ales pentru tine.
Lucian: Bine ar fi să fie aşa, însă, din nefericire pentru mine, nu e deloc astfel... Sunt nehotărât, Maria; e pentru prima oară în viaţă că mi se întâmplă aşa ceva, dar culmea, într-adevăr nu ştiu ce să fac. Ezit mereu, amân mereu, deşi nu asta mi-aş dori. Din cauza asta trebuie să mă mai gândesc, să devin odată hotărât.
Maria: Bine, Luci, atunci mai gândeşte-te, poate că ceea ce ţi-am spus îţi va fi de folos într-un fel; cel puţin eu aşa sper.
Lucian: Sigur. Chiar îmi este de folos. Îţi sunt recunoscător.
Maria: Lasă asta. N-am nevoie de recunoştinţa ta.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Necunoaşterea a ceva mai bun nu uşurează suferinţa unui animal. Dorinţele sale fundamentale rămân, iar frustrarea acelor dorinţe neîmplinite alcătuiesc cea mai mare parte a suferinţei lor. Sunt atât de multe exemple: vaca de lapte căreia nu i se permite să-şi crească viţelul, găina din cuştile din ferme care nu va păşi sau întinde aripile niciodată, purceaua care nu îşi poate construi niciodată un culcuş sau să râme după mâncare în resturi, etc. În cele din urmă, noi împiedicăm dorinţa fundamentală a animalelor - de a trăi.

citat din David Cowles-Hamar
Adăugat de Corneliu Tocan, Ph.D., M.Sc.
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă n-ai fi tu, femeie...

Dacă n-ai fi tu, femeie, n-ar mai exista poeţi;
Nimeni n-ar mai vrea în viaţă şansa unei alte vieţi.
N-am mai şti ce e frumosul, am lua totul drept infern.
Poate însuşi Domnul nostru, n-ar mai vrea a fi etern.

Dacă n-ai fi tu, femeie, ne-ar fi inima de sloi —
N-am mai şti ce este teama, de atâta moarte-n noi...
Ne-am urî că existăm, am visa numai pieirea.
Deşi, încă mă întreb, care ne-ar fi fost menirea?!

Dacă n-ai fi tu, femeie, am trăi într-un război —
Cu creaţia Divină şi ne-am duce la gunoi
Sufletul, de bună voie. Cine-ar mai râvni trăirea
Plânsului ce-ar inunda, contopit cu nemurirea?

Dacă n-ai fi tu, femeie, ar fi ca şi cum n-am fi.
Dar exişti şi lumea noastră are pentru ce trăi.
Tu eşti viaţă, eşti iubire, eşti un rost superior...
Fără tine, omenirea ar fi fără viitor.

poezie de Evelin L. Ş. Andrei din Vă las pe voi să fiţi poeţi
Adăugat de Evelin Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Este atât de rar, încât nici măcar nu există. Cine vrea să trăiască? Gândul, nu-i aşa? Dar gândul este limitat prin el însuşi şi vrea să trăiască, ce? Viaţa care este nelimitată, nu-i aşa? O atare utopie nici toate minţile la un loc nu o pot trăi. Când vedem că suntem Viaţa, gândul se stinge natural în ea, cu toată pretenţia trăirii şi se reîntoarce Acasă. A fi Viaţa este libertate. A fi gândul înseamnă a trăi un construct psihologic despre viaţă, şi nu Viaţa. Nu vedem că faptul de a exista este Dumnezeu însuşi şi nu vedem că majoritatea oamenilor nu există, ci gândesc că există şi această închisoare conceptuală le curmă existenţa. Un copac de Sequoia nu vrea să îşi "trăiască viaţa" dar există 5000 de ani. Un "păduche numit gând sau mintea omului" pretinde că o trăieşte, dar de abia atinge 100. Adevărul este uluitor de simplu.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu e cazul să disperăm; nimeni nu va trăi niciodată într-o democraţie autentică. Democraţia nu poate să existe ca atare: e un model ideal. Nu va reuşi niciodată, cu aspiraţia sa spre egalitate şi libertate, să supună, şi încă mai puţin să anuleze, celelalte dorinţe înscrise în sufletul omenesc şi în dinamica societăţilor, în primul rând bogăţia şi puterea; între toate aceste principii există o interacţiune, şi tot ce poate spera democraţia este să atenueze intensitatea principiilor adverse şi să impună (mai ales banului şi puterii) limite şi reguli.

Lucian Boia în Mitul democraţiei
Adăugat de Homo Novus
Comentează! | Votează! | Copiază!

E un lucru tare misterios cu pasiunile omeneşti, iar în cazul copiilor totul se petrece la fel ca şi în cazul oamenilor maturi. Cei copleşiţi de o pasiune n-o pot explica, iar cei ce nu au trăit niciodată ceva asemănător nu pot înţelege. Există oameni care îşi pun în joc viaţa pentru a cuceri un pisc. Nimeni, nici chiar ei înşişi nu îşi pot explica limpede de ce. Alţii se câinează pentru a câştiga inima unei persoane care nici nu vrea să ştie de ei. Iar alţii se distrug, fiindcă nu pot rezista plăcerilor mâncării – sau ale băuturii. Unii îşi cheltuiesc întreaga avere pentru a câştiga la jocurile de noroc sau jertfesc totul de dragul unei idei fixe ce nu se poate realiza niciodată. Alţii cred că nu pot trăi fericiţi decât în altă parte de locul unde se află, şi călătoresc toată viaţa prin lume. Iar câţiva nu-şi găsesc liniştea până ce n-au devenit puternici. Într-un cuvânt există tot atâtea pasiuni, cât şi oameni.

Michael Ende în Povestea fără sfârşit
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răul cotidian

Spunea odată filozoful că omul e un animal,
Ce are-o zestre specială, el poate fi raţional.
Dar orice animal trăieşte atât cât vrea să-şi dea silinţa,
Nu ştie ce e ierarhia şi nu cunoaşte umilinţa.
El nu-şi transformă în supuşi surate sau cofraţi de-ai săi,
Mizeria îi e străină, e clară legea între ei.
Fiinţ-aceasta rafinată, numită om - frumos cuvânt -
A inventat erarhizarea şi exploatarea pe pământ.
Da! Cel mai tare roade tot, râvneste osul cel mai mare
Şi nu contează pe câţi calcă, grumazul lor pe el nu-l doare.
Mizeria care se-ntinde ca putregaiul într-un pom,
A prins ca o cangrena viaţa, a compromis specia om.
Şi chiar dacă îi stă-n putere să vindece această boală,
El vezi, preferă să distrugă, doboară zece, el - se scoală.
Mizeria transformă tot, devine viaţa prea ceţoasă,
Fantomă este bietul om şi existenţa lui hidoasă.
Când feţe pline de paloare, de-amar tot trag făr'de măsură,
Mizeria schimonoseşte, sădeşte-n om prea multă ură.
Paloarea feţelor, să ştiţi, în două este împărţită:
Aristocratica paloare – cea snoabă şi înavuţită
Şi a mizeriei culoare, ce-o vezi pe faţa scofâlcită,
E umbra vieţii scăpătate ce-n chin şi lipsuri e trăită.
În cadru-acesta trist şi rece, să fie ARTA - UN ERES?
Aproape e neobservată, nu mai prezintă interes.
Ce raţiune că există pictură, teatru, poezie,
Şi muzică în ritm nebun, când VIAŢA E O TRAGEDIE.

poezie de Mariana Dobrin din Jurnal cu aromă de pamflet
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Este normal ca uneori să cazi, să pierzi sau să greşeşti. Aşa este viaţa uneori. Este normal ca din când în când să fii trist sau supărat, să te doară sau să suferi. Viaţa este presărată cu tot felul de evenimente şi vei trece prin tot felul de stări emoţionale. Însă, dacă ai căzut, ridică-te. Dacă ai pierdut, învaţă să fii mai bun data viitoare. Dacă ai greşit, devino mai înţelept. Nu este normal să laşi momentele neplăcute să te definească. Nu este normal să hrăneşti disperarea, drama, furia, ura, dorinţa de răzbunare şi să le permiţi să îţi controleze viaţa. Percepe tot ceea ce ţi se întâmplă ca pe un prilej să te şlefuieşti şi să devii mai bun - ca om şi în tot ceea ce faci. Perfecţiunea nu există, însă asta nu trebuie să ne împiedice să tindem către ea.

citat din Ursula Yvonne Sandner
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Libertatea, înţeleasă în mod corect, este scopul Ingineriei Umane. Dar libertatea nu înseamnă nici dezordine, nici desfrâu. Libertatea constă în existenţa legitimă - în fiinţarea în acord cu legile naturii umane - în acord cu legile naturale ale Omului. O plantă este liberă doar dacă nu este împiedicată să existe şi să se dezvolte în acord cu legile naturale ale vieţii vegetale; un animal este liber doar dacă nu este împiedicat să trăiască în acord cu legile naturale ale vieţii animale; fiinţele umane sunt libere dacă şi numai dacă nu sunt împiedicate să trăiască în acord cu legile naturale ale vieţii umane.

Alfred Korzybski în Natura noastră umană: ştiinţa şi arta ingineriei umane
Adăugat de Homo Novus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul este un animal nefericit, abandonat în lume, silit să-şi găsească o modalitate proprie de viaţă, aşa cum natura n-a mai cunoscut înaintea lui. De pe urma aşa-zisei lui libertăţi suferă mai mult decât după cel mai mare prizonierat posibil în existenţa naturală.

Emil Cioran în Pe culmile disperării (1934)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţilor noştri – între esenţial şi etern

(poem în proză)

Printr-un joc ciudat al luminii, soarele cucereşte cerul,
simbolizând avântul implacabil al vieţii
care rezultă după marile purificări ale flăcărilor din interiorul lui.
Dar adevărata purificare există în arderile de clipe
ale părinţilor noştri care mor puţin câte puţin
în flăcările din interiorul lor. Unii mor atât de tulburaţi în ei,
obsedaţi de ideea că n-au făcut suficient pentru copii,
murind într-o inconştienţă dulce.
Au învăţat că dintr-o mare suferinţă se ridică
iubirea fără margini pentru vlăstarele lor,
dragoste care îi devorează până la moarte.
Le-a fost dat să se nască pentru a răsări din ei altă viaţă,
deşi sufletele lor sunt adevăratele flăcări ale unui soare invizibil.
Când îi apasă pământul, copiii descoperă neliniştea metafizică
şi un timp se lasă dominaţi
de aceeaşi adâncire între esenţial şi etern.

Iată-mă la căpătâiul unei lumânări ca o singurătate cosmică,
fără a vedea adevărata intensitate a flăcării care uneori
îmi dă senzaţia părăsirii acestei lumi,
şi asta că nu te poţi vedea a fi puternic printre lacrimi;
vezi doar a fi nimic fără părinţi – o deznădejde absolută
care vine din nevăzut ca un vârtej de foc să-ţi ardă lacrimile.

Părinţilor le este dat să rămână în miezul triumfului
chiar dacă nu se mai pot ridica din pământuri:
în faţa suferinţei sunt numai fiinţă până la nefiinţă.
În realitate, ei sunt entuziasmul soarelui
care se ridică şi tot de atâtea ori coboară printr-un joc ciudat
al luminii pentru a favoriza altă viaţă.

Şi tata şi mama, oare nu ard ei în mine
când sunt nimicită de umbre şi lumini străine?
I-am descoperit ca pe o integrare în viaţa mea;
experienţa sacrificiului este o succesiune a momentelor lor
care se stransformă într-o pură trăire condiţionată de binele meu.

Aş vrea să rămân în tinereţea părinţilor
fiindcă aş fugi din mizeria asta în umanitate
şi m-aş opri în luciditatea lor infantilă pentru a regăsi
acurateţea acestei lumi galopante spre apocalips.
Uneori îl simt pe tata cum a învins întunericul
şi urcă într-o exaltare de agonie şi încântare
dincolo de orice rezistenţă cosmică,
spunându-mi într-un limbaj stelar că golul întunecos
de dinaintea lui este cel din urmă pământ al sufletului

poezie de Camelia Oprita din Cuvântul din lumina condeiului - WordPress.com (11 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţilor noştri – între esenţial şi etern

(poem în proză)

Printr-un joc ciudat al luminii, soarele cucereşte cerul,
simbolizând avântul implacabil al vieţii
care rezultă după marile purificări ale flăcărilor din interiorul lui.
Dar adevărata purificare există în arderile de clipe
ale părinţilor noştri care mor puţin câte puţin
în flăcările din interiorul lor. Unii mor atât de tulburaţi în ei,
obsedaţi de ideea că n-au făcut suficient pentru copii,
murind într-o inconştienţă dulce.
Au învăţat că dintr-o mare suferinţă se ridică
iubirea fără margini pentru vlăstarele lor,
dragoste care îi devorează până la moarte.
Le-a fost dat să se nască pentru a răsări din ei altă viaţă,
deşi sufletele lor sunt adevăratele flăcări ale unui soare invizibil.
Când îi apasă pământul, copiii descoperă neliniştea metafizică
şi un timp se lasă dominaţi
de aceeaşi adâncire între esenţial şi etern.

Iată-mă la căpătâiul unei lumânări ca o singurătate cosmică,
fără a vedea adevărata intensitate a flăcării care uneori
îmi dă senzaţia părăsirii acestei lumi,
şi asta că nu te poţi vedea a fi puternic printre lacrimi;
vezi doar a fi nimic fără părinţi – o deznădejde absolută
care vine din nevăzut ca un vârtej de foc să-ţi ardă lacrimile.

Părinţilor le este dat să rămână în miezul triumfului
chiar dacă nu se mai pot ridica din pământuri:
în faţa suferinţei sunt numai fiinţă până la nefiinţă.
În realitate, ei sunt entuziasmul soarelui
care se ridică şi tot de atâtea ori coboară printr-un joc ciudat
al luminii pentru a favoriza altă viaţă.

Şi tata şi mama, oare nu ard ei în mine
când sunt nimicită de umbre şi lumini străine?
I-am descoperit ca pe o integrare în viaţa mea;
experienţa sacrificiului este o succesiune a momentelor lor
care se stransformă într-o pură trăire condiţionată de binele meu.

Aş vrea să rămân în tinereţea părinţilor
fiindcă aş fugi din mizeria asta în umanitate
şi m-aş opri în luciditatea lor infantilă pentru a regăsi
acurateţea acestei lumi galopante spre apocalips.
Uneori îl simt pe tata cum a învins întunericul
şi urcă într-o exaltare de agonie şi încântare
dincolo de orice rezistenţă cosmică,
spunându-mi într-un limbaj stelar că golul întunecos
de dinaintea lui este cel din urmă pământ al sufletului

Camelia Opriţa

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul deschide gândul omului - Editura Sfântul Ierarh Nicolae - 2019 (11 mai 2019)
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!