Ancearul

Într-un pustiu uscat, zgârcit,
Înţelenit şi ars de soare,
Ancearul stă ca un cumplit
Străjer, stingher în larga zare.

În ceasul rău l-a-nfiripat
Natura stepelor, haină,
Şi cu un vecin l-a adăpat
Din frunze pân'la rădăcină.

Şi picuri de otravă curg
Din coajă, când dogoarea-i vie,
Şi se încheagă în amurg
Într-o răşină străvezie.

Nici păsări şi nici tigrul chiar
Să vină-n preajma-i nu încearcă,
Copacul morţii vântul doar
L-atinge şi de boli se-ncarcă.

Din zări vreun nor de s-a desprins
Şi i-a stropit coroana deasă;
Din ramuri, pe nisipu-ncins
Se scurge-o apă veninoasă.

Un om, chemând un om i-a spus
Spre-ancear să plece-n câmpuri arse,
Şi-acela şi porni, supus,
Şi cu otrava-n zori se-ntoarse.

Aduse-un ram cu moarte foi,
Răşina cea ucigătoare;
Şi fruntea-i galbenă şiroi
Era de-o rece, grea sudoare.

Şi bietul rob abia a prins
La cort s-ajungă-n grabă mare,
Şi, mort, stăpânului nenvins
I se întinse la picioare.

Iar prinţu-şi unse cu venin
Săgeţile-ascuţite bine,
Şi moarte răspândi din plin
Cu ele-n ţările vecine.

poezie celebră de Puşkin (1828)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În amurg

plâng şi plâng
mai am cu mine
doar un fluier şi o pană
să plâng într-un cânt
să scriu ultimul rând
cânt, geamăt în gând
geamăt în cânt
lumină nu'i aici
e doar o eternă tăcere şi multă durere
din gene se preling
lacrimi ce curg
curg şi curg
dincolo de nori
aproape de zări
acolo în amurg
de atâtea lacrimi
trupul a prins rugină
s-a frânt într-un cuvânt
mi-e sufletul amar şi trist
şi lacrimi curg acum
iar şi iarăşi curg
mereu mă întreb
şi câte Doamne, nu mă întreb
dar trupu'i rece, ochii goi
de atâtea lacrimi ce au curs în noroi

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amurg

plâng şi plâng
mai mult mă plâng
mai am cu mine
doar un fluier şi o pană
să plâng într-un cânt
să scriu ultimul rând
cânt, geamăt în gând
geamăt în cânt
lumină nu'i aici
e doar o eternă tăcere şi multă durere
din gene se preling
lacrimi ce curg
curg şi curg
dincolo de nori
aproape de zări
acolo în amurg
de atâtea lacrimi
rugină am prins
m-am frânt într-un cuvânt
mi-e sufletul amar şi trist
lacrimi curg acum
iar şi iarăşi curg, în tragic decor
ireal şi absurd, ca la noi
mereu mă întreb
şi câte Doamne, nu mă întreb
dar trupu'i rece, ochii goi
de atâtea lacrimi ce au curs în gol
noroi, gunoi, puroi

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvinte fără sfârşit

Am gheaţă-n buzunare,
Privire pierdută-n zare,
Margini neatinse de vară,
Pe râuri întinse, amare.
Prin piscuri cu verzi frunze, arse,
Plimb aerul, stins, între aripi.
Scriu râuri din minte sub pietre.
Las gheaţă din lacrimi pe mare.
Ard focul din ochii tăi negri
Cu scrum verde, din vise amare.
Pe lacul albastru din moarte,
Aterizez lin, picioare, culoare.

poezie de Nicolae Ciprian Stoica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea nu-i aşa de moarte...

Noaptea nu-i aşa de noapte cum e lacrima tăcerii
Şi nici vinerea prea lungă cum e lipsa mângâierii.
Ploaia nu-i aşa de rece cum dojana de nevină
Şi nici negru-aşa de negru cum e lipsa de lumină.

Vântul răvăşeşte ramul, dar mai tare bate gândul,
Când e trist la lumânare că n-a prins în vers cuvântul.
Iarna nu-i aşa de rece, nici zăpada nu mă-ngroapă,
Cum e vara ce mă doare, când tristeţile-mi adapă.

Şi nici toamnele nu-mi ţipă, când îmi pierd veşmântul verde,
Cum îmi strigă anotimpul unui dor ce nu mă vede.
Marea nu-i aşa adâncă şi nici valu-aşa de mare,
Cum îmi este mie hăul şi albastrul ce mă doare.

Încruntarea se-nsenină cu tandreţe şi iubire,
Zâmbetul din colţul gurii amiroase a mâhnire.
Nu-i nici iadu-aşa de groaznic şi macabru, cum mi-e vina,
De-a mă şti nevinovată. Şi îmi plânge rădăcina,

Că nu am apă curată să îi torn, să înflorească-
Curg noroaile din palme... cine să le mai oprească,
Când nu-i timp de-nduioşare şi de facere de bine?
Tu arunci cu duşmănie şi eu cu iertare-n tine.

Moartea nu-i aşa de moarte, cum e viaţa de neviaţă-
Vino-n schitul meu, străine, spune-mi adevăru-n faţă!
Că nu sunt demnă de tine şi mă exilez cuminte
În poeme violete, unde nimeni nu mă minte...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Solar

Ah, doamne cât de rece sunt;
o umbră mângâind pământ
cu talpa ce mă-nalţă-n zare
să-mi agăţ palmele de soare.

Şi cât sunt de neputincios;
nici însumi nu-mi dau cald, geros
rămân, nici lumânare
nu sunt, doar tânjesc soare.

Mi-am ascuns inima-n adânc;
să n-aibă frig în tremur strâng
şi ultimul pic de sudoare...
să-l am în arşiţa de soare.

Fac cald şi eu un pic din mine
doar cât să fiu la altul bine,
să-l am şi eu la rând; când doare
o mână caldă să-mi dea, soare.

Mă minunez pe zi ce trece
-când cunosc ger, eternul rece-
cum poate un infinit răcoare
să-l facă cald, o pată, soare?!

... O zi, ca mine el va fi rece, oare?...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (27 aprilie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul sfânt #10

Nu fi semeaţă, moarte, căci nu eşti ce se spune,
Chiar dacă mulţi te văd stăpână peste'ale lumii sorţi;
Acei pe care tu crezi că i'ai îngenuncheat nu's morţi,
O, moarte – cum nici pe mine nu mă poţi răpune.
Despre clişee – repaos, somn şi iarbă verde'n vale –
Numai de bine; noi, cei mai buni, aşteptăm sa vină
De la tine semnalul de plecare spre lumină.
Tu'albeşte oase, iar sufletul să'şi vadă de'ale sale.
Eşti sorţii, neşansei şi disperării armă,
Lucrezi cu'otravă, cu război şi boală;
Nu'ţi mai da aere, căci nu'i nici o scofală!
Vrăjile şi macul la fel pot să ne'adoarmă.
Trecuţi de somnul morţii, mereu noi vom trăi
Si nu va mai fi moarte; moarte, curând tu vei muri.

sonet de John Donne din Sonete sfinte, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pădurea pierdută

Ce forme au pomii
ucişi de tristeţe?
Se plânge în verde
cu lacrimi de frunze.
Ofrandă de rouă
sărută iarba prea crudă,
vântul printre ramuri şopteşte
o pădure pierdută în timp,
sălcii pletoase plâng peste ape
în tăceri echivoce
suspendate prin spaimă.

Printre ramuri,
nici păsări,
nici cuiburi,
nici grai.

Natura pare rănită...
răstignit între cer şi pământ
cu buzele albite
mă rog cu speranţă
pentru ziua CE VINE.

poezie de Sorin George Vidoe din Hohotul Alb
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea în strigăt

unde eşti, cine sunt,
cine eşti, până când
mai aveai undeva vreo mirare?
care noi, care tu, pentru ce, pentru cât,
mai aud în văzduh nemişcare?

n-ai idei, n-am nici eu,
vreun habar, vreun rabat
de iubire neatinsă de humă,
şi de-o fi într-un veac
de amurg, de iubiri,
vom deschide o uşă în lume.

într-o mare de chin, de visări,
de-adâncimi,
unde nu se aude nicicum
despărţirea,
nici iubirea în strigăt
nici chiar moartea în ţipăt,
o corabie de minciuni
şi-adevăr.

care eu, care noi, care timp,
pe Pământ?
ce iubeşti, ce trăieşti?
ce te miri?

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constanţă

de când cu acest covid,
omu-a devenit hibrid,
nu-i nici cer, dar nici doar humă,
nici granit, dar nici de gumă,
nu-i nici claie, nici balot,
nu-i nici struţ, nici Phoenix tot,
pus într-al lui Procust pat,
nici stingher, nici adaptat,
nici străin, dar nici acasă,
nici cucută, nici melasă,
nici în zeghe, nici în togă,
nu-i nici bocet, nici eglogă,
nici Manole, nici Icar,
nici beznă, dar nici habar,
nici tăcere, nici cuvânt,
nici pareză, nici avânt,
nu-i nici orb, dar nici nu vede,
nici în sine că se-ncrede,
nici profet, nici Antihrist,
nu-i nici vesel, dar nici trist,
nici Einstein, nici Poptămaş,
nici strămoş şi nici urmaş,
nu-i nici ciornă, dar nici act,
nici prea plin, nici vid compact,
nici faun, nici eunuc,
nici cloşcă, nici ou de cuc,
nici pesmet, nici cozonac,
nici înger, nici pui de drac,
nici Midas, dar nici sărac,
nici fasole, nici arac,
nu-i corabie, nici port,
nu trăieşte, nici nu-i mort,
doar există, dar nu-i viu,
nici expert, nici ageamiu,
nu se-nalţă, nici nu pică,
nu învinge, nici c-abdică,
rămânând ce-a fost: nimică.

poezie de Luminiţa Ignea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înviere

omul plecase la drum,
dar revenise acasă,
focul se-ntoarse din fum,
pâinea se-ntoarse pe masă.

ploaia se-ntoarse în nori,
valul se-ntoarse în mare,
omule, tu dacă mori,
te vei întoarce-n visare.

vorba se-ntoarse în gând,
raza se-ntoarse în soare,
dorul se-ntoarse plângând,
umbra culese o floare.

omul se-ntoarse-n pământ,
rogu-te, ţine-mă minte,
morţile nu m-au înfrânt,
viii se-ntorc din morminte.

mărul se-ntoarse în pom,
şarpele într-o genune,
viaţa se-ntoarse în om,
dumnezeiască minune.

poezie de Ionuţ Caragea din Ceasornicarul fără mâini (2022)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţă de Crăciun

Eu nu am hăinuţe şi nu am sandale,
Şi n-avem lumină în casa din vale,
Nici cuşcă n-avem, Azorel să se culce,
Doar vaca ne-ajută cu laptele-i dulce,

Şi eu mi-aş dori să mă joc cu-o păpuşă,
Şi Moşul Crăciun să ne intre pe uşă,
Căci horn nu avem pe a noastră colibă,
Iar mama o duce din hibă în hibă,

Din greu se trudeşte, prin sat, la vecine,
Cu gândul s-adune un ban, pentru mine,
Dar lumea-i sărmană şi viaţa e tristă,
Abia de-nveleşte doi lei în batistă,

Adesea avem doar o coajă de pâine,
Iar mama mănâncă atât cât rămâne,
Şi-n multe din zile n-ajunge defel,
Căci coaja se-mparte şi cu Azorel...

Dar mie mi-a spus un vecin, într-o seară,
Că grijile-mi toate-ntr-o zi o să piară,
Şi ştire mi-aduse cu glas blând şi bun,
Că vine, cu sacul cel plin, Moş Crăciun...

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înţelepciunea morţii

Cine nu se naşte nu moare.
Moartea e cea mai trainică lucrare a lui Dumnezeu.
Soarta ta este de muritor, dorinţele te depăşesc.
Cu cât ai mai mult, cu atât pierzi mai mult prin moarte.
Râsul este izvorul vieţii, plânsul este al morţii.
Să trăieşti ca şi cum ai fi nemuritor, să mori cu aceeaşi credinţă.
În fiecare om zace un mort – trecutul.
Când mori te întorci la locul naşterii.
Nu vorbi des despre moarte, îi poţi atrage atenţia.
Datorită morţii a intrat morala în viaţa noastră.
Viaţa este un împrumut al morţii.
Pot trăi la nesfârşit cei ce nu au nimic de făcut.
Când ştii de toate mergi spre moarte cu ochii închişi.
De unde ştim că nu ne aşteaptă cu dor cei care au plecat?
Ştim că vom muri, dar nu ştim uneori că am murit deja.
Nu mă preocupă moartea acum, am să mă ocup de ea după.
Moartea ta este treaba altora, nici tu nu te poţi ocupa de ea.
Nu ducem lipsă de timp, ci de viaţă.
Cunosc moartea mai bine decât morţii.
Cine pătrunde trufaş în moarte?
Cineva arde, cineva putrezeşte în viaţă fiind.
Orice termen de garanţie aminteşte de moarte.
Spitalele au nevoie de bolnavi, cimitirele de morţi.
Cei vii se duc, morţii rămân ca martori.
Când viaţa nu există, nici moartea nu are loc.
Iubirea nu ne apropie şi nici nu ne depărtează de moarte, dar ne dă curaj.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu dacă aţi trăit vreodată o asemenea stare. Nu eşti nici mort, nici viu. Te simţi ca un foc care abia mai pâlpâie, gata să se stingă. Stai cu ochii deschişi, te uiţi într-un punct fix, dar nu vezi nimic. Şi nici nu te gândeşti la nimic decât la propria ta oboseală de a trăi şi de a muri. Răstignit undeva între viaţă şi moarte, nu eşti bun pentru niciuna dintre ele. Parcă pluteşti în derivă şi aştepţi să fii aruncat pe un mal, ori al vieţii, ori al morţii, ţi-e egal.

Octavian Paler în Viaţa pe un peron
Adăugat de Rovena
Comentează! | Votează! | Copiază!

De profundis clamavi

Îţi cer acuma mila ta, tu, singura-mi iubire,
Din hăurile-n care greu inima mea geme.
E-o lume plumburie şi fără strălucire
În care noaptea-i plină de spaime şi blesteme;

Un soare fără vlagă pe cer stă şase luni
Iar şase luni e noapte din zare până-n zare.
E mai pustiu aicea ca-n ţările polare:
Nici vietăţi, nici ape, nici crânguri, nici păşuni!

O groază mai adâncă nu poate fi în viaţă
Decât cruzimea rece a soarelui de gheaţă
Şi bezna asta care-i cu Haosul la fel;

Râvnesc la soarta celor mai josnice-animale
Ce pot să se scufunde în somnul lor tembel,
Aşa de-nceată-i vremea pe nesfârşita-i cale!

sonet de Charles Baudelaire din Florile răului (1857), traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De când... până când...

De când e lumea şi pământul,
Tot de-atunci bate şi vântul.
Norii tot de-atunci se-adună,
Fulgeră, plouă şi tună.

Tot de-atunci apele curg,
De-atunci cântă cucu-n crâng,
De-atunci sunt zile şi nopţi,
Tot de-atunci sunt vii şi morţi.

Din acele prea vechi timpuri
Există ani şi anotimpuri.
De când soarele e soare,
Tot de-atunci luna răsare.

De-atunci pomii ne umbresc
Şi cu flori se-mpodobesc.
De-atunci pământul hrăneşte
Tot ce pe el vieţuieşte.

De-o veşnicie strălucesc
Stelele-n raiul ceresc.
Tot de atunci păsări zboară
Către marea Stea Polară.

Toate-acestea îşi au mersul
De când există Universul.
Şi după cum cartea ne-nvaţă,
Tot de-atunci există viaţă.

De când planeta are viaţă
Omul stă mereu în faţă.
Chiar dacă există moarte,
El are posteritate.

Va dăinui până când
Va dispărea acest pământ.
Atunci, nu vor fi zile şi nopţi,
Nu vor mai fi vii, nici morţi.

Atunci viaţa se sfârşeşte,
Când pământu-ncremeneşte.
Când, în Universu-acesta mare
Va străluci un alt soare.

poezie de Dumitru Delcă (22 octombrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Râul fără moarte

Mi s-a mai spus, o, mi s-a spus:
Priveşte râul fără moarte
Cum seva blândului apus
Pe rana lumii îl împarte.

Nu este leac, nici vindecare
Să tragă râul în pământ
Că dintre toate câte sunt
Doar râul arde şi ne doare.

Mi s-a mai spus, o, mi s-a spus:
Să scriu cu virgule, frumos,
Să călăresc mustangi de tablă
Trecându-mă pe moarte-n jos.

Coioţi ce ronţăiţi pustiu
Prin cârpa neagră nu vedeţi
Că albia acestui râu
E numai oase de poeţi.

Că stirpea morilor de vânt
Se-ngraşă zilnic cu o moarte
Când apa râului tăcută
Pe rana lumii se împarte.

poezie de Petre Ivancu din Fotografii imaginare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Secretele toamnei

Un aer cald pluteşte peste zare,
Deschid fereastra şi simt ca o chemare,
Ecou de anotimp ce pleacă în uitare,
Ecou de anotimp desprins parcă din soare.

Nu am nici teamă, nu am nici vină
Şi mi se pare toamna, o doamnă în crinolină,
Se crede minunată, frumoasă chiar aş zice,
Cu braţe de lumină şi cu furtuni complice.

Admir această doamnă cu mers domol de zână,
Cu coloritul vesel, stăpân peste natură,
Se poartă cu petale de crizanteme in păr,
Şi cred ca doamna aceasta, ascunde un mister.

De unde atâta patos, de unde vii culori?
De unde roade copte şi sunet de viori?
De unde veselia copiilor şcolari?
De unde vii tu toamnă, de îmi umpli sufletul de har?

De unde bate vântul, rostogolind furie,
Tribut de frunze veştezi, ca într-o agonie
Rămâne în urmă totul, natura minunată,
Ascult cum bate vântul, cum vâjâie prin noapte.

poezie de Loredana Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un cântec straniu şi extravagant

I s-a părut că vede-un Elefant
Cântând la fluier, tolănit pe-o coastă:
S-a mai uitat o dată şi s-a prins
Că era un răvaş de la nevastă.
"În sfârşit, realizez," a spus,
"Cum viaţa mea devine o năpastă!"

I s-a părut că vede-un Bivol
Deasupra şemineului de lângă pat
S-a mai uitat o dată şi s-a prins
Că era doar Nepotul lui de pe Cumnat.
"Dacă nu părăseşti această casă,"-a spus,
" Chem poliţiştii imediat!"

I s-a părut că vede Şarpele-cu-Clopoţei
Adresându-i în greceşte-o întrebare:
S-a mai uitat o dată şi s-a prins
Că era Mijlocul Săptămânii Viitoare.
"Un singur lucru regret," a spus,
Că nu pot sta puţin cu dânsul la taclale!"

I s-a părut că vede-un Casier de Bancă
Coborând alene din tramvai:
S-a mai uitat o dată şi s-a prins
Că era un Hipopotam, nici gri, dar nici bălai.
"Dacă va lua cina cu noi, mă tem," a spus,
"Că n-o să ne rămână multă pâine – şi nici ceai!"

I s-a părut că vede-un Cangur
Râşnind harnic boabe de cafea:
S-a mai uitat o dată şi s-a prins
Că era, doar din cartofi făcută, o Chiftea.
"Dacă-ar trebui s-o-înghit," a spus,
"Sigur, m-aş îmbolnăvi de-o boală foarte grea!"

I s-a părut că vede-un Docar cu Patru Cai
Tras alături de fotoliu şi de baldachin:
S-a mai uitat o dată şi s-a prins
Că era c-un Urs Decapitat vecin.
" Prostuţul," a spus, " bietul prostuţ!
"Aşteaptă să-i servesc prânzul, ca un bun creştin!"

I s-a părut că vede-un Albatros
Dând din aripi lângă lampă:
S-a mai uitat o dată şi s-a prins
Că era un timbru poştal dându-se stambă.
"Mai bine-ai pleca acasă,"-a spus
Nopţile-s umede şi nu-i rost de nici o trampă!"

I s-a părut că vede cum Poarta Grădinii
Se deschide şi se-învârte cheia:
S-a mai uitat o dată şi s-a prins
Că era Regula de Trei Compusă şi de-aceea,
" Totul e-învăluit de mister," a spus,
" Asta-i clar pentru mine, cum pentru foc scânteia!"

I s-a părut că vede-un Argument
Care dovedea că el e, la Roma, Papă:
S-a mai uitat o dată şi s-a prins
Că era o Bucată de Săpun în apă.
"Un fapt îngrozitor," a spus pierit,
"Iată, s-a topit orice speranţă,-oricât de slabă!"

poezie de Lewis Carroll, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De când tu taci

s-au uscat maci
pomii pe jelit s-au pus
vântul aşteaptă acuns, supus
cerul sub nori nu m-ai are de spus
triluri-n tâmpla soarelui la sud de păsări dus
cu dorul privesc să apară un glas în vânt de presupus
şi vin zări negre lăsând coji de nuci
în bărcile cu ecouri-mi năuci
prin ostrov de haiduci
de când tu taci

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Delir

Târziu în noaptea neagră,
În curtea bisericii moarte,
Luna moartă lumina
Turnul mort al bisericii.
Prin crengile moarte
Ale copacului mort
Luna moartă
Lumina doi morţi.
În tăcerea moartă
Păreau doi străini morţi
Ce-şi spuneau cuvinte moarte
Şi vântul mort
Lătra ca un câine mort
Către doi străini morţi.
Vântul mort şi frigul mort
Şuierau prin oasele moarte,
prin sângele mort,
prin ochii morţi
Ai străinilor morţi
Din curtea bisericii moarte
Pe care luna moartă
O lumina
Printre crengile copacului
Mort.

poezie de Vlad Stângu
Adăugat de Cristina Mocanu
Comentează! | Votează! | Copiază!