Filozofia morţii

Eu nu voi zice Morţii c-o voce nenţeleaptă
"Din mersul tău o clipă mai stai şi mă aşteaptă!"
Să-mi dau a mea suflare, oricând, sunt pregătit!
În ea e libertatea, şi-n viaţă, e robia...
Cu braţele deschise ne-aşteaptă Vecinicia...
Reintri iar în sânul din care ai ieşit!

Ea nu e-ngrozitoare cum unii vor să fie;
Privirea sa e lină ca bolta albăstrie.
În ea se oglindeşte întregul Nenceput!
Pe graniţa lumească e-o poartă triumfală,
Şi flacăra din preajma-i de patime ne spală,
Iar sufletele noastre le curăţă de lut!
(...)

poezie clasică de Alexandru Macedonski
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt tot eu

Pleacă de aici.
Ce faci acolo?
Aş da orice
Şi totul...
Dar inima mucegăită
Praf prea mult s-a pus pe ea
Aşteaptă clipă potrivită
Stai...
Pleacă din viaţă mea.

Tristeţea nici nu e simţită,
Nesimţirea spală orice păcat
Dar păcate nu există
Şi concluzia nu e rea.

Totul are niciun sens.
Sensul vieţii nu,
Nu, nu, nu, nu,
Nu stă cu mâna-n san
Că nici eu n-am apucat,
Ajută viaţă asta de om sărac
Cu duhul şi toată simţirea lui.
Viaţă s-a dus de mult
Şi stă fix într-un cui.

Atârna acolo.
Aşteaptă cheia.
Nu există.
Bună!
Mă bucur că te-am cunoscut.

poezie de Alexandru Theodor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astfel, stropii de apă care — într-o zi — vor fi Olt se alătură unii altora, fiecare cu noianuri de amintiri, plăsmuind clipă de clipă ceva, trezind în oameni şi în plopi fiorii frumuseţii, ai nemărginirii şi ai morţii. Uneori, trec uşor, abia mîngîind bolta. Alteori, se tîrăsc gemînd, asemeni unor monştri muribunzi.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Norii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moarte, tu n-ai nume de om

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
dacă mi-ai fi dat un semn
oricât de mic
îmi pregăteam valiza
cu toate cele necesare
un aparat de ras
un creion o mapă şi un plic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
mai zăboveşte jos
sub deal un pic
să sting lumina apa
gazul şi să las o cheie
ori nu ştiai că am
o nevastă şi un copil mai mic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
în mine totu-i negru
vai poate doar e un protest
ca şi când
ar fi fost să fie
un anotimp în care
aş fi putut să plec

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ci îngăduie-mi o rugăminte
să-ţi mai zic
de sub tălpi durerea urcă iute ca un scai
şi sunt gol-goluţ că n-am putut
să-mbrac nimic
aşa sunt Om dar nu cu suflet mic
te rog mai lasă-mă un pic
să strâng trecutul şi viaţa între dinţi
că nu-i nimic mai scump decât iertarea zic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ţi-am spus răgaz să-mi dai
să mai zăboveşti la poartă un pic
cât copilu-mi face semn
cu mâna
că doar ştiai
că-i bolnav şi trist
şi-i cel mai mic

la urmă-apoi de vrei să-mi dai
un semn
aprinde lumânarea neagră din pridvor
ştiu că te grăbeşti
şi-i musai
să revin la ceea ce am fost
poate un nimic
dar stai
mai am un Dumnezeu de nu ştiai
un copil şi o nevastă care au lăcrimat destul
şi-i rog acum când trupul meu
nu-i mai în stare de nimic
să-mi aprindă o lumânare
acolo sub pământ

noa haide moarte hai
te întreb cât încă mai sunt viu
cu ce-am greşit de vii pândind
şi totuşi dacă vii
adu-mi şi tu ceva să-mi placă
nici flori nici lumânări ca la mormânt
ci o noapte de împăcare cu tot ceea
ce am fost şi încă sunt

noa haide moarte hai

păşeşte-ncet de poţi
injectează-mi în vene noaptea
fie şi în somn
doar atât cât eu către Dumnezeu mă-ndrept
apoi să taci
că n-ai nume de Om

apoi să taci
apoi să taci
să taci...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem

fiecare clipă de pace – o cumpănă.
de-o parte înaltul,
de cealaltă adâncul.
pe coama ei,
cruci de pământ mergătoare
spre locul de zidire
sunt
sufletele noastre.

poezie de Alexandru Mărchidan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moarte, tu n-ai nume de Om

(scris pe patul de spital, aprilie 2018)

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
dacă mi-ai fi dat un semn
oricât de mic
îmi pregăteam valiza
cu toate cele necesare
un aparat de ras
un creion o mapă şi un plic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
mai zăboveşte jos
sub deal un pic
să sting lumina apa
gazul şi să las o cheie
ori nu ştiai că am
o mamă şi un copil mai mic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
în mine totu-i negru
vai poate doar e un protest
ca şi când
ar fi fost să fie
un anotimp în care
aş fi putut să plec

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ci îngăduie-mi o rugăminte
să-ţi mai zic
de sub tălpi durerea urcă iute ca un scai
şi sunt gol-goluţ că n-am putut
să-mbrac nimic
aşa sun Om dar nu cu suflet mic
te rog mai lasă-mă un pic
să strâng trecutul şi viaţa între dinţi
că nu-i nimic mai scump decât iertarea zic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ţi-am spus răgaz să-mi dai
să mai zăboveşti la poartă un pic
cât copilu-mi face semn
cu mâna
că doar ştiai
că-i bolnav şi trist
şi-i cel mai mic

la urmă-apoi de vrei să-mi dai
un se4mn
aprinde lumânarea neagră din pridvor
ştiu că te grăbeşti
şi-i musai
să revin la ceea ce am fost
poate un nimic
dar stai
mai am un Dumnezeu de nu ştiai
şi o mamă care a lăcrimat destul
şi-i rog acum când trupul meu
nu-i mai în stare de nimic
să-mi aprindă o lumânare
acolo sub pământ

noa haide moarte hai
te întreb cât încă mai sunt viu
cu ce-am greşit de vii pândind
şi totuşi dacă vii
adu-mi şi tu ceva să-mi placă
nici flori nici lumânări ca la mormânt
ci o noapte de împăcare cu tot ceea
ce am fost şi încă sunt

noa haide moarte hai

păşeşte-n cet de poţi
injectează-mi în vene noaptea
fie şi în somn
doar atât cât eu către Dumnezeu mî-ndrept
apoi să taci
că n-ai nume de Om

apoi să taci
apoi să taci
să taci...

poezie de Teodor Dume din Lacrimi de pe altarul trupului (aprilie 2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Te urmăreşte
imaginea mea,
şi nu poţi
să nu recunoşti
această obsesie...
Fugi!
La capătul lumii
nu te aşteaptă libertatea
cu braţele deschise,
nu te-aşteaptă liniştea.
La capătul lumii sunt eu,
îngenuncheată de dragoste,
şi-mi ţin ochii închişi,
pentru că nu mai pot opri
plânsul...
Taina lacrimilor mele
o vei duce cu tine-n
mormânt...

poezie de Any Drăgoianu din Stelele nu mor niciodată (2009)
Adăugat de Any Drăgoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O clipă de suflare

Mereu se-nchide-n teamă o durere
Ca într-o fântână izvorul dispărut
Mereu din cer îmi vine o putere
C-o picătură de iubire în sărut.

Dar eu mă simt atât de mic şi-nfrânt
Sunt un copil pierdut într-o pădure
Ce-şi doarme somnul ultim pe pământ
Şi nesfârşitul timp soseşte să i-l fure.

Speram ca în această lume plină
Să-mi pună piedici clipele frumoase
Din care să se aprindă o lumină
La adăpost să-mi circule prin oase.

O picătură ca un mir pe fruntea rece
Se leagă cu un gând de întâmplare
Şi moartea dacă vine, poate trece
Să-mi dea şi ea o clipă de suflare.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (10 noiembrie 2009)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea violetă

Ciorapii de sticlă sunt aici
ar fi loc şi pentru câţiva păianjeni
se aduc somptuoasele tăvi de dantelă
sânii în borcanele străvezii
şi în mâinile celor mai frumoase femei
meduzele dorm ca în craterul celui mai agitat vulcan

vom fi la timp la această întâlnire
vom trece prin noapte ca printr-o cutie cu fosfor
la această întâlnire la care ne asteaptă
umbrele noastre ca nişte pantofi uzaţi
fluturii de sugativa care ne vor suge sângele
toate mănuşile uitate toate pleoapele
pe care ne-a plăcut să le sărutăm
tot ce am găsit pentru niciodată
gurile care ne-au rămas lipite de sâni ca nişte inele
plantele care ne-au crescut pe faţă în timpul somnului
apa limpede din pahare
spânzuraţii cu mâinile de cretă

în aceste castele negre ne aşteaptă crepusculul
şi piepturile noastre se vor freca de tăcerile lui
piepturile noastre de vată şi de întuneric
ne aşteaptă cutia cu muzica a morţii
capetele de ceară ale femeilor
pe care nu le-am întâlnit încă
perdelele groase după care ne vom putea ucide în linişte
steaua pierdută a unei dimineţi
ne-aşteaptă privirea lucidă a somnambulilor

am dormit atât
încât am pierdut obiceiul imobilităţii.

poezie clasică de Gellu Naum
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O clipă să-mi mai dai...

să mă mai adie vânturile de lumină
peste cuvinte...
peste cuvintele iubirii noastre transcedentale,
ecouri din tine să mă mai cheme...
ca atunci...
când îmbrăţişaţi de doruri astrale
ne auzeam sufletele vibrând
pe viorile celeste ale dragostei noastre
iar frunzele timpului cădeau
în padurea noastră.... de argint...
pe noi..
cei care ne iubeam...
pe noi cei care ne iubeam
pe cetinile pline de speranţă....!
O clipă să-mi mai dai
şi-mi e de ajuns...
dacă ar fi prea mult
poate că aş înnebuni
aş fi fără de mine....
aş fi prea mult...... tu
şi eu
m-aş dezintegra în iubire.....!

poezie de Tamara Negura
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eterna pace!

Tăcere mormântală eternă şi feroce:
Încremenit e totul d'al morţii rece duh;
Rigidă, majestatea bazalticelor roce,
Se'nalţă triumfală perzându-se'n văzduh.

Pustiu! Pustiu şi jale! Enormele cratere
Gigantica lor gură o cască monstruos
Dar lava'n al lor pântec, nu fierbe cu putere,
Spre a ţâşni în valuri superb şi tumultos.

Pe culmile abrupte, pe groaznicele piscuri,
Nici apă, nici verdeaţă, nici arbori şi nici flori,
Nici vulturi cari cască tăioasele lor pliscuri,
Sfidând măreţul soare cu ochi fulgerători.

Un pom, imensitatea aridă, nu umbreşte,
Zefirul nu adie cu dulcele-i murmur,
Prin mările uscate un strop nu oglindeşte
Un vid fără de nouri şi fără de azur.

Sfioasele amurguri, rozalbele-aurore
În flăcări orizontul nu-l scaldă etereu
Nici vaste curcubee, sclipind multicolore
Nu'ncing ca o eşarfă lunarul mauzoleu.

Prin timpul care curge etern în nesfârşire
Acestor largi pustiuri cu sânul îngheţat,
Duioasele fantome, viaţă, somn, iubire,
Magnifica lor pace când-va a turburat?

Când zile nesfârşite cu clocote de pară
Pe care-o radiază giganţii de granit,
Când noapte colosală, ce-n tonga-i funerară,
Înveşmântează globul de geruri chinuit.

De-asupra bolta neagră, de negre catifele,
Pe care-n orice vreme ca lacrămi de safir,
Sclipesc fascinatoare cohortele de stele,
Veghind în nesfârşire imensul cimitir.

Princesă triumfală, tronând prin constelaţii,
O lună uriaşe scântee calm şi sfânt,
În ea dorm duse ape, fiinţe, aspiraţii
Şi tot ce se frământă pe tragicul pământ.

Dar Febe prin neanturi solemn înaintează,
Fantasmă glacială, al golurilor mag,
Ce glorios şi'n moarte simbolic scânteiază,
Culcat în infinitul ş'albastrul sarcofag.

poezie de Alexandru Anestin din revista "Orion" (1907)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul rozelor ce mor

E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, şi mor şi-n mine -
Ş-au fost atât de viaţă pline,
Şi azi se sting aşa uşor.

În tot, se simte un fior,
O jale e în orişicine.
E vremea rozelor ce mor -
Mor în grădini, şi mor şi-n mine.

Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmăşaguri de suspine,
Şi-n marea noapte care vine
Duioase-şi pleacă fruntea lor... -
E vremea rozelor ce mor.

rondel celebru de Alexandru Macedonski din Poema rondelurilor (1927)
Adăugat de Isolde
Comentează! | Votează! | Copiază!

În largu-i pustia să treacă-l aşteaptă,
E dreaptă, tot dreaptă şi zilele curg
Şi foc e în aer, în zori şi-n amurg
Şi el-naintează, şi zilele curg...

catren de Alexandru Macedonski
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valţul rozelor

Pe verdea margine de şanţ
Creştea măceşul singuratic,
Dar vântul serii nebunatic
Pofti-ntr-o zi pe flori la danţ.
Întâi pătrunse printre foi,
Şi le vorbi cu voce lină,
De dorul lui le spuse-apoi,
Şi suspină — cum se suspină...
Şi suspină — cum se suspină...

Albeaţa lor de trandafiri,
Zâmbind prin roua primăverii,
La mângâierile-adierii
A tresărit cu dulci simţiri.
Păreau năluci de carnaval
Cum se mişcau catifelate,
Gătite toate-n rochi de bal,
De vântul serii sărutate,
De vântul serii sărutate.

Scăldate-n razele de sus,
Muiate în argintul lunii,
S-au dat în braţele minciunii,
Şi rând pe rând în vânt s-au dus.
Iar vântul dulce le şoptea,
Luându-le pe fiecare,
Ş-un valţ nebun se învârtea,
Un valţ — din ce în ce mai tare,
Un valţ — din ce în ce mai tare.

poezie celebră de Alexandru Macedonski din Excelsior (1895)
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum pot la crucea ta s-ajung?

În lacrimile-n care e Cerul primăverii,
Şi-ncepe, de pe Cruce, Lumina Învierii,
Albinele îşi spală aripile deschise,
Pentru purificarea-n petalele nescrise...

Şi-n florile deschise iubirilor ascunse
Eu îmi petrec azi zborul, cu lacrimile-ajunse
La rădăcini de stele,-nflorite-ntr-o iubire,
Pentru Iisus, speranţă şi frate-n nemurire...

Dar, Doamne, ce departe îmi este răstignirea,
Şi, Doamne, ce departe de Tine mi-e iubirea,
Cât încă mi-este timpul, aici, legat de lutul
În care, prin blestemul dintâi, eu sunt pierdutul...

Tu, însă-n răstignire ai vrut să-mi dai salvarea,
Deci, ştiu că eşti în stare să-mi dai şi-acum iertarea,
Dar cum pot eu, o, Doamne, la Crucea Ta ajunge
Şi ca albina-n floare păcatul meu a-l frânge?

poezie de Pavel Lică din Rătăcitor prin cer
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înţelepciune

Când am contenit să-mi rup aripile-n zadar
Încercând să-ndrept mersul lucrurilor mereu deficitar,
Am aflat că-n spatele fiecărei porţi închise
Aşteaptă-un compromis cu braţele deschise;

Când am privit în ochi atentă-această Viaţă,
Am devenit calmă şi-înţeleaptă, cu inima de gheaţă,
Viaţa mi-a-îngăduit să-i văd, albi, Adevărului nămeţii
Şi mi-a luat în schimb – anii tinereţii.

poezie de Sara Teasdale, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eram hotărâtă să te caut neobosit, până la graniţa viselor, în care sufletul îşi curăţă haina murdară de păcate nespuse. Să mă spăl pe mâinile albe şi apa uitării să-mi prindă pe gene dor neatins de mândrie deşartă. Să-mi fie sete de noi şi tu, cu beţia atingerilor târzii să stingi văpaia şoaptelor, într-un amalgam de sărutări fierbinţi. Să-mi sfâşii cu dinţii hainele pătate de misterul dorinţelor şi apoi fir cu fir, tainic să-mi coşi inima cu atingerea delicată a iubirii.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fir alb de viaţă

pamântul răsare şi-n soare este flacăra
privirii tale, lumina se întoarce către răsărit
dimineţile se plimbă pe cer
iar copacii întind braţele peste lume
adun ultima rouă din firele genelor, care
încă dorm, printr-o sărutare
o fărâmă de gând rătăcit se frământă în vârful copacului, vieţii
sămânţa lui peste noapte va cădea jos, scăpată
pentru o altă viaţă în adâncul pădurii iubirii
spătarul scaunului fără mine, priveşte-n albul tău
gol şi lipit de masa tăcerii
mă caţăr pe coloana fără infinit, ca să ajung la tine
o pasăre măiastră se oglindeşte după firele vremii
eşti un fir alb, rebel pe frunte, singură undeva departe

poezie de Viorel Muha (mai 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Salcie lină

Trupul tău, viscol curat
A îngheţat trădarea din oglinzi
Cum arde dinlăuntrul meu
Luceafărul ce vrei să-l prinzi.

Salcie lină – dor de ape
Ne sunt luminile puţine
Şi viaţa nu mă mai încape
Şi curge-n silă lângă mine.

Mă dor amurgurile toate
De încruntarea morţii vii
Când bate-n poartă la cetate
Ecoul stelelor târzii.

poezie de Petre Ivancu din Fotografii imaginare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai stai

Mai stai o clipă, vara trece
Şi strânge-mă într-un sărut,
Când sufletul... încă petrece
Dinspre târziu, spre început.

Iubeşte-mă, este iar toamnă
Şi-atinge-mă... să-ţi fiu noroc,
A lacrimei iertare... doamnă,
Trupul arzând nebun în foc.

Cuprinde-mă şi mă-ncălzeşte
La sânul tău... de-o fi să plouă,
Păstrează-mă şi mă-ntregeşte
Cu stropi de dor, în lună nouă.

Mai stai... ascunde-mă în tine
Şi-n visul ce te dezgoleşte,
Când vântul patimilor vine
Fără a şti... ce mai găseşte.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau să culeg lumină din durere

eu ador îndemânarea de-a te urca sus pe creste
unde-s norii care poartă ploile peste câmpie
cu lumini şi cu privelişti ce te poartă în poveste
cu tot dorul ce aşează toate într-o feerie

te alint cu zbor de fluturi ce se-aşează pe petale
şi văd valurile care spală zarea ce de sus se strânge
au ieşit din mare zorii care-ncep să mă îngâne
şi cu ropote de izvoare ce-n culori încep a curge

te iubesc cu toată energia şi cu freamătul de frunze
în inima mea tristă sub mersul căprioarelor fricoase
vreau să simt pe deplin arsura din ale tale buze
surâsul tău e versul ce cuprinde zările stâncoase.

poezie de Eugenia Calancea (19 iunie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!