Recunoştinţă

Era în existenţă un înger,
În cerul infinit etern,
Ce datorită unui monstru,
S-a pogorât din cerul efemer.

Venise să-i alunge chinul,
Îmbunându-i viaţa şi destinul,
Oferindu-i iubire cu ardoare,
Făcându-l să se uite adânc în soare.

Monstrul purta un doliu veşnic,
Ascuns în al său întuneric suflet,
Pe care nimeni în această lume,
Nu îl dorea ca să-l asculte.

Se întâlnise-n vasta noapte,
Când stelele pe cer păleau,
Iar în albastra calmă noapte,
Toţi aştrii feerici străluceau.

Greierii cântau feeric,
Dând întunericului suflet,
Armonizând tot universul,
Cel care este veşnic.

Mergând timid în drum spre înger,
Întrebându-se în sinea sa...
Oare cine o sa mai fiu eu...?
Dacă lumina ei mă va schimba.

Căci tot ce am este durerea,
Iar tu durerea de-mi vei lua,
Vei lumina a mea existentă,
Iar eu nu voi mai exista.

Fiind îngândurat în sine,
El începuse a se panica,
Neconştientizând o altă lume,
În afară de depresia sa.

Viaţa e radiantă şi vividă,
El neconştientizând asta,
Fiindcă în a lui tenebră existenţa,
Nu conştientiza ce e fericirea.

Ascunşi sub bolta cea albastră,
Din depărtare se zăriră,
Fugând unul spre celălalt,
Prin aerul cel cald vară.

Iar în momentu-m-braţişări,
Se contopiră în interior,
Conştientizând dragostea lor,
Trecutul tuturor dându-l uitării.

Unind doi poli opuşi,
În Universul veşnic.
Formându-şi un destin,
Ce duce spre nesfârşit.

Din întuneric şi lumină,
Lumina lor se contopiseră,
Uitând greşeli şi orice vină,
Şi orice sentiment de ură.

Ca două lumânări aprinse,
Întunericul lor era eclipsat,
Când două forţe ale naturii opuse,
Iubirea lor şi-au conştientizat.

Cei doi formau iubire altruistă,
Uitând natura lor cea singură şi tristă,
Văzând că în lumea aceasta vastă,
Puritate emoţională încă există.

Prin ce trecuse amândoi,
Ei isi spuneau în sinea lor,
Nu va mai fi nici un obstacol!
Doar ploaia de pe umeri goi.

Şi razele blânde solare,
Ce îi inundă cu auriu,
Le arată o altă cale,
Îndepărtându-i subtil de pustiu.

Prin codri argintii de aramă,
Copacii au veşmântul verde,
Ei se plimbau în zilele senine,
Găsind adevarata odihnă interioară.

În zilele senine,
Şi nopţile calde de vară,
Pădurea prin care se plimbau,
Era castel din basm,
Iar ploaia cea albastră,
Cădea în ritm de milă.

Păşind peste câmpiile infinite,
Tot ce vedeau în preajma lor,
Era exuberanţă de aur verde,
Înmiresmată de parfumul florilor.

Murmurul apei cristaline,
Izvoare rupte din basm feeric,
Le îmbălsăma sufletul rănit,
Într-un decor albastru frenetic.
Facându-i pe amândoi să simtă,
Reciprocitate altruistă.

Căci ei având corpul celest,
Ei se întâlniră în univers,
Conştientizând încet din mers,
Că mai există un alt sens.

Sensul este balanţa,
Ce guvernează existenţa,
Eliminând extreme sentimente,
Trăind în pace şi armonie.

Nu poate nimeni în acestă lume,
În a ne cataloga în inferior şi superior,
Când oamenii în a lor esenţă,
Nu au decât iubirea în fundaţia lor.
Fiind fiinţe de lumină,
Ce strălucesc profund din interiorul lor.

Când te vei simţi mare,
Priveşte soarele din cer,
Care-şi propagă lumina abundentă,
În raze aurii divine şi sublime,
Dând viaţa tuturor fiinţelor.

Până şi înţeleptul Solomon,
Regele regilor,
Nu-şi permitea să poarte,
Culoarea şi parfumul crinilor.

Omul se-ndepărtează-ncet,
De propria-şi existenţa,
Pierzând încet a sa esenţă,
Când să separă de natură.

Şi-ntreaga omenire,
Va exista armonie,
Doar de se vor unifica,
Distanţe între noi să nu mai fie.

Aşa te rog adu-ţi aminte,
Să foloseşti numai cuvinte blânde,
Pentru că oricine e capabil de un zâmbet,
Pentru că orice om e un suflet de lumină.

Indiferent de circumstanţe,
Să îţi iubeşti aproapele,
Numai aşa ajungi la stele,
Unindu-te cu Dumnezeu.

Fiindcă înţelepciunea iubirii altruiste,
Ţi-aduce un alt set de sentimente,
Definind benevolenţa infinită,
Care transmută întreaga existenţă.

Aceasta a fost o filă de poveste,
E rolul meu de-a te atenţiona,
Căci poate te vei lovii în viaţă,
De-un suflet de lumină,
Ce neavând nimic în viaţa lor,
Aleg o altă cale.

Îngerul şi-a sacrificat lumina,
Pentru a ajunge la speranţă,
Iar acum aude armonia sunetelor,
Şi vede sublima culorilor nuanţă.

Fiinţa fragedă celestă,
Lăsând a paradisului lumină,
Coborând pe pământ să vadă norii învolburaţi,
Să vindece şi să iubească, pe cei doi ochi îndureraţi.

Îngerul a salvat un suflet,
Să îndepărteze a lui negreală,
Facându-l să aspire la lumină,
Văzând o lume mult mai bună.

Acum trăiesc în armonie,
Cu întregul univers,
Ce din blândeţea ei o aripă îşi rupse,
Iar acum cosmosul are alt sens.

Trăind ambii în fericire,
Şi în natura cea divină,
Ce generează doar iubire,
Şi infinită armonie.

Acum închei povestea,
Urmeaza-ţi singur calea ta,
...
Şi eu o fac la fel...
...
Dar n-am să uit vreodată...
Că demonul... am fost...

EU.

poezie de Cînepă Ştefan (1 martie 2021)
Adăugat de Cînepă Ştefan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Picuri de lumină

De-a păcatului arsură
Doar Isus azi ne dezleagă
Dacă noi după Scriptură
Trăim viaţa noastră-ntreagă

Doar Isus e Cel ce poate
De păcat să te dezlege
Căci El a trecut prin moarte
Şi-a trăit a vieţii lege

Numai Mesia-i izvorul
De milă şi îndurare
El este Mântuitorul
Ce ne oferă-n veci salvare

Doar prin El suntem spălaţi
Prin sângele care-a curs
Chiar din El — să fim iertaţi
Şi curaţi azi prin Isus

El e jertfa ce s-a dat
Ca noi în neprihănire
S-avem sufletul furat
Numai doar de-a Lui iubire

Domnul este Dumnezeu
Şi este iubirea noastră
El ne-mbracă aici mereu
În lumina cea albastră

Doar acum suntem aleşi
Puşi deoparte şi sfinţiţi
De iubirea Lui culeşi
Sus în cer să fim primiţi

Hristos ne e biruinţa
Noi prin El aici trăim
Şi îi dăruim fiinţa
Ca ai Săi pe veci să fim

Prin El doar aici umblăm
Privind spre desăvârşire
Cununa ca s-o luăm
De har plini şi de iubire

Ne vrem picuri de lumină
Dar pe palma Lui Hristos
S-avem viaţa fără vină
Înspre cerul glorios

Din lumina Lui lumină
Pentru veci cu toţi să fim
În cântarea Lui Divină
Pe Isus să-l proslăvim

poezie de Ioan Daniel Bălan (12 aprilie 2018, Cluj)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ana

În semn de iubire şi recunoştinţă,
Eu îţi ofer holistic tot ce am,
Eu nu am vile şi palate,
Dar dragostea ţi-o dau în dar.

Eu nu am lucruri materiale,
Dar ştiu ce pot să îţi ofer,
Îţi dau şi soarele şi luna,
Până şi stelele din cer.

Până şi bolta cea cerească,
Ce ajunge până la zenit,
Până acolo te iubesc,
De fapt glumesc, la infinit.

Aş vrea să îţi ofer o rază,
Şi o scânteie fără de sfârşit,
Care să strălucească în tine,
Până în eternul infinit.

Tu eşti o rază de lumină,
Ce sufletul mi-a alintat,
Te rog să nu mai fii copilă,
Eşti cerul albastru luminat.

Îţi spun că eşti copilă,
Fiindcă nu constientizezi,
Că Dumnezeu în tine e lumină,
Şi soarele-l rivalizezi.

Eu te iubesc pentru că eşti boemă,
Iar eu în simplu visător,
Intrând în viaţa mea tu eşti o zână,
Iar eu un simplu muritor.

Un simplu muritor pierdut,
Fără dragostea ta sublimă,
De nu ai fi tu în viaţa mea,
Totul ar fi... Ruină.

Ea e ca o stea,
Mi-aş da viaţa pentru ea,
Ea este toată lumea mea,
Este doar întuneric fără ea.

Nimic nu o poate rivaliza,
Seamănă cu soarele din cer,
Nu exagerez sunt doar sincer,
Nu-mi vine să cred că e iubita mea.

Următoarea mea logodnică,
Cea cu care o să am copiii,
O să ne bucurăm de fii,
Şi de întreaga existenţă.

Iubirea noastră este miere de albine,
Culeasă din cuvinte de iubire,
Alcătuită din fapte bune,
Din zilele senine şi sublime.

Pictează multe icoane,
Înfăţişând-ul pe Hristos,
În moduri cât mai expresive,
Ca lumea să aibă ajutor.

Ca lumea să se mântuiască,
Să capete iubire de divin,
Că toţi să creadă în mântuire,
Şi în al Hristosului divin.

Ea este o raritate unica,
Cum nu mai este alta,
În faţa ei nu e decât splendoare,
Şi în ochii ei nu e decât ardoare.

Recunoştinţă şi iubire,
Faţă de tine şi de Dumnezeu,
Fiindcă apărut în a mea cale,
Să experimentăm întregul Dumnezeu.

Eşti o fiinţă dulce de lumină,
Care îmi mângâie lin viaţa,
Cu tine lumea mi-e deplină,
Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru a ta lumină.

Răsăritul soarelui seamănă cu tine,
Eşti tot ceea ce iubesc,
În tine văd doar fericire,
Destinul nostru e ceresc.

Rimele care ţin de tine sunt divine,
Fiindcă aspiră la înţelepciune,
Să scoţi tot ce am mai bun din mine,
Pentru o eternă fericire.

Tu eşti unica binecuvântare,
Eu doar pe tine te iubesc,
În ochii tăi văd blândul soare,
Tu suflet cald, împărătesc.

Un suflet nobil şi curat,
La fel ca soarele şi luna,
Cu raze blânde aurii,
Ce îmi alintă lumea.

Dumnezeiască îţi e firea,
Tu suflet viu şi colorat,
În ochii tăi mă pierd cu firea,
Cred că şi tu ai remarcat.

Divină inspiraţie eşti chiar tu,
Sufletul tău mă alimentează,
Să ştiu ce nu am mai scris vreodată,
La nici o creatură sau o fată.

Iubire lină şi sublimă,
Te voi iubii sub clar de lună,
Ca toate astrele cereşti,
Să vadă ce frumoasă eşti.

Iubirea mea e adevărată,
Iubesc toata esenţa ta,
Te voi preţui în eternitate,
Promit: nu te voi întrista.

Căci întristarea e departe,
La fel ca un apus de soare,
Viaţa e doar la răsărit,
Iar noi ne bucurăm de a ei culoare.

Sunt visătorul care te visează,
Eşti visul meu cel mai vivid,
Cu tine simt iubire imortală,
Până în albastrul infinit.

Dezamăgirea e departe,
Ceva ce nu ne defineşte,
Călătoria pe acest drum,
Abia acum ea începe a se naşte.

Îţi scriu târziu şi în zori de zi,
Şi eu îţi voi scrie în fiecare zi,
Fiindcă tu eşti tot ce iubesc,
Un suflet nobil şi celest.

Eu sunt îndrăgostit de tine,
De ochişorii tăi sublimi,
Să nu mă îndepărtezi de lângă tine,
Să nu avem parte de suspine.

Noi nu ne vom certa vreodată,
Fiindcă nu avem nimic urât în noi,
Nu avem decât iubirea noastrăm,
Iar soarele îndepărtează orice nori.

Eşti muza mea si o iubesc,
Adevărata inspiraţie e în tine,
Nu fac altceva decât să te descriu,
Şi tot ce e legat de tine.

Noi am uitat de zile amare,
Şi vremuri ce ne-au încercat,
În faţă sunt doar vremuri bune,
Şi zâmbetul tău por şi colorat.

Norii depresiei noastre,
Soarele vieţii ni la disipat,
Acum e doar un cer albastru,
Care e limpede, curat.

Tot ce iubeam noi vreodată,
Acum este amplificat,
Iubirea nu va pieri niciodată,
Singurul sentiment de neegalat.

De abia aştept să te văd zâmbind sub soare,
Dansând dansul iubirii vii,
Deci tu ai apărut în viaţa mea,
Ca inima să îmi învii.

Cu tine eu voi face totul,
Vom merge peste tot în lume,
Vom vedea câmpii şi dealuri,
Împodobite cu miresme.

Cascada cristalină curge,
Cu picături de diamante,
Iar munţii ce se înalţă către soare,
Nu vor decât să ne încânte.

Şi florile înmiresmate,
Ne îmbată cu prezenţa lor,
Şi toată bolta înstelată,
Se înclină în faţa ochilor.

Părul tău auriu luceşte ca şi aurul,
Sub razele line a soarelui cel bun,
Iar ochii tăi cei blânzi şi castanii,
Îmi spun să te iubesc din veci până acum.

Iar râul curge lin spre vale,
Nuanţând natura cu culoare,
Sub soarele cel viu şi veşnic,
Şi un Dumnezeu ce iubeşte in eternul infinit.

Căci Dumnezeu în a Sa milă,
A hotărât să ne întâlnim,
Şi o dată ce ne-am prins de mâna,
Am hotărât că veşnic ne iubim.

Unul întru un milion de oameni,
Îşi întâlneşte Flacăra cea geamănă,
Iubirea noastră e divină,
Ce nu conţine un strop de teamă.

Căci viaţa are anotimpuri,
Tinereţe, adolescenţă, maturitate şi bătrâneţe,
Ia tu în pragul maturităţii,
Mi-ai luminat a mea prezenţă.

Suntem testaţi ambii de viaţă,
Şi de himerele viclene,
Care ne împiedicau unii pe alţii,
Să nu avem dragoste în vene.

Când primăvara va veni,
Vom fugii după zmeuri şi frăguţe,
Şi în grădina de acasă,
Vom avea grijă s-o facem frumoasă.

Vom planta tot ce e bun,
La fel cum vom planta în viaţa noastră,
Cele mai alese şi frumoase fructe,
La fel ca şi iubirea noastră.

Pe câmpuri infinite vom fugi,
Făcându-ţi lauri din păpădii,
Iar macii roşii ca şi focul,
Cunună vie îţi vor fi.

Când vară va răsări în viaţa noastră,
Vom savura toţi norii de pe cer,
Că ce frumos să priveşti cerul,
Când ai în viaţă un înger.

Vom merge peste dealuri şi câmpii,
Şi munţii toţi îi vom străbate,
În lanurile de muri ne vom opri,
Dulciurile cele mai vii.

Codrii răsunători ne vor fi casa,
Cît timp copacii sunt în viaţa verde,
Iar eu în faţa ochilor,
Doresc să te am privelişte.

Vom călătorii foarte mult,
Şi ne vom minuna de căprioare,
Ce vor fi invidioase în sinea lor,
De-a ochilor tăi culoare şi splendoare.

Iar toamna cu nuanţe aurii,
Ne va aduce explozie de culoare,
Iar copacii cu frunze stacojii,
Atunci vor fi în floare.

În toamnă cea roşiatică,
Vulpile cauta hrană,
Ce emite explozie de culori,
Fiind cameleon printre frunze şi flori.

Tot toamnă vom culege,
Roadele muncii noastre,
La fel ca roadele iubirii,
Şi-a existenţei noastre.

Când iarna va bătea la uşă,
Vom sta în faţa focului,
Privind cum ninge lin pe geam,
Cu o dragoste nespusă.

Ne vom juca ca doi copii în zăpadă,
Cu euforie şi iubire,
Şi tot ce va există în viaţa noastră,
Va fi un sentiment de împlinire.

Un sentiment împlinire sufletească,
Crăciunul să împodobim bradul,
Şi să te ţin în braţe în faţa focului,
Ca să citim cărţi cu o tematică sufletească.

În anotimpurile vieţii,
Voi fi mereu cu tine,
Iar tu iubirea mea,
Nu vei pleca de lângă mine.

Căci ce rost are ca să pleci?
Când se vede că a ta existenţă,
Va fi iluminată doar de iubire,
Fiind a noastră prezenţă.

Cât timp eu eram bolnav şi singur,
Doar tu ai venit în ajutor,
Iar pentru această experienţă,
Te voi iubii ca pe lumina ochilor.

Iar ploaia ce va curge,
Ne va lovi umerii goi,
Se spele toată tristeţea,
Acumulată în noi.

Şi ciripitul păsărilor cerului,
Ne va încânta cu sunete,
Cu sunete divine de armonie,
Ce vor genera lumină în noi.

Iar Luna sângerie,
Va fi sanctuarul nostru noaptea,
Dar nu vom mai urla sub lună,
Pentru că e doar fericire.

Stelele de pe bolta albastră,
Vor radia lumină în viaţa noastră,
Iubirea noastră e divină,
Privită de sub clar de lună.

În ochii tăi văd două sublime galaxii,
Care o să se contopească cu ale mele,
Nu vreau decât de mână să mă ţii,
Şi să mă contopesc în braţele tale.

Iubirea noastră e holistică,
Este iubire universală,
Este iubire Cristică,
Iubire la ce-a mai înaltă scară.

Eşti poezia vieţii mele,
Ce pot să o scriu la infinit,
Şi vocea ta sublimă este,
Căci are un timbru de poveste.

Frumuseţea frumuseţilor eşti tu.
Floarea florilor eşti tu,
Iubirea iubirilor eşti tu,
Logodnica şi soţia mea eşti tu.

Eşti ceea ce nu se poate descrie în cuvinte,
Un vis frumos şi ireal,
Ce pare desenat dintr-o poveste,
Cât de mult te iubesc, vreau tuturor să le dau de veste.

Eşti un vis halucinant de frumos,
Si tot ce fac mă relatez la tine,
Chiar dacă suntem amândoi independenţi,
Ne contopim în dependenţă.

Dragoste ta străluceşte,
Peste toate cărările vietii mele.
Tu eşti un înger păzitor,
Aripile tale luminoasă lucesc în zorii zilelor.

Leagănul copilăriei fericirii,
Îl simt când sunt cu tine,
Cărările mele toate sunt deschise,
Mă duci la culmea împlinirii.

Chipul tău minunat este o minune,
Şi simt cum m-ai chemat la viaţă
Mi-ai arătat frumuseţile lumii,
În viaţa mea aduci speranţă.

Ai deschis înaintea mea cerul,
Toate orizonturile sunt mai largi
Şi pământul ca pe o carte veşnică a înţelepciunii,
Cu tine vreau să fac doar lucruri dragi.

Iar lumea cea vremelnică,
Va fi tot câmpul tău de joacă,
Căci tu vrei să îmi arăţi,
Cele arătate şi cele ascunse.

Fiecare suspinare a încercărilor mele,
M-au făcut să merg în braţele tale
Tu luminezi a mea cărare
Cu fiecare pas al vieţii tale.

Fiecare clipă de bucurie,
Cu tine o voi petrece,
Noi fiind oaspeţii zidirii,
Lui Dumnezeu Cel Veşnic

Prin simţămintele tale vor trece,
Imagini şi peisaje de admirat,
Munţii care tind spre cer,
Şi vântul bine-înmiresmat,

Apele ca nişte oglinzi nemărginite,
În care se răsfrâng aurul razelor,
Ţinându-ne de mână vom conştientiza,
Curgerea uşoară şi lină a norilor.

Iar pe câmpiile vaste,
Va fi doar un decor,
Idilc, sublim şi maiastru,
Şi în jurul tău parfumul crinilor.

Întreaga fire ne şopteşte tainic,
Şi Dumnezeu fiindcă îi facem pe plac,
Cu pecetea iubirii Sale infinite,
Exuberanţă de fericire, ne-a binecuvântat.

Binecuvântat este pământul,
Lui Dumnezeu cel veşnic,
Cu frumuseţea cea infinită,
Care ştarneste frumuseţea veşnicului sacru locaş.

Nestricăcioasă frumuseţe există,
În ochii tăi căprui,
Ca Galaxiile infinite,
Ce noaptea sunt văzute.

Căci eu sunt visătorul, tu eşti visul,
Şi în faţa ochilor mei văd,
Tot răsăritul şi apusul,
Şi toate stelele cum cad.

Ele nu cad de supărare,
Ci doar valsează în jurul nostru,
Care plutesc frenetic,
În Univers în jurul nostru.

Cu această poezie,
Vei fi mereu nemuritoare,
Căci muza unui poet,
Prin poezie ia splendoare.

Iar ce are o splendoare înflăcărată,
Transcende infinita eternitate,
Căci noi doi suntem,
Rupţi din divinitate.

Poetul nu îşi lasă muza să moară,
O imortalizează în cuvinte,
Pentru ca ea să trăiască veşnic,
Ca să inspire şi alte fiinţe.

Să ştii că te iubesc că eşti o visătoare,
Fără tine nu ar fi decât o noapte veşnică,
Dar tu fiind în viaţa mea cu ardoare,
Ne contopim în infinit, la infinit,
Trăind vivid şi viu povestea plină de culoare...
Ce este fără de sfârşit...

poezie de Cînepă Ştefan (1 martie 2021)
Adăugat de Cînepă Ştefan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chiar dacă luna pare că stă singură pe bolta albastră cerească al cerului de opal, este percepută ca fiind singuratică, dar nu este, fiindcă toate astrele care strălucesc o mângâie cu lumina lor din cele mai distante locaţii din univers, de lumina soarelui, care îi oferă din abundenţă iubire, culori care o mângâie oferindu-i fire de lumină din distantul neant al universului care este veşnic infinit.

aforism de Cînepă Ştefan din Dumnezeu este lumina conştiinţei noastre, Fiecare pas al vieţii
Adăugat de cinepa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de lacrimi

Zâmbea.
Visa.
Iubea.
Credea în tot şi în nimic.
Credea în tine.
Doar atât.
Şi îi era de ajuns.
Nu-i trebuia alt vis, alt gând
Sau alţi îngeri care să-i cânte imnul iubirii.
Îl ştia de la tine
Şi întreaga ei lume
Era plină de o adâncă fericire.
Întregul ei univers avea viaţa şi culoare.
Doi ochi căprui şterseseră orice urmă a trecutului.
Erau ochii lui,
Atunci ai unui înger,
Acum ai unui demon,
Dar a unuia şi aceluiaşi vis tainic de iubire.
Era aici,
Era lângă ea.
Şi el o iubea,
Dar a plecat
Lăsând doi ochi înlăcrimaţi
Şi o lume care s-a prăbuşit peste ei.
Sunt ochii ei azi trişti şi înneguraţi,
Înecaţi în gustul amar al durerii.
Sunt ochii ei frumoşi
Cei care nu mai au lumină
Şi nu mai văd nimic.
Sunt ochii ei cei care nu-l mai văd
Şi plâng,
Iar sufletul îl strigă,
Dar în zadar.
Lumea aceea frumoasă nu mai există.
Nu a luat-o cu el
Căci ea nu a vrut să i-o dea,
Dar prin ruperea visului
S-a stins şi ea.
Un cântec de lacrimi a rămas în urma tuturor.
Doar el mai spune că a existat un înger,
Că astăzi este demon
Şi că ea plânge.
O tânără ridică ochii spre cer
Şi înalţă o rugă de iertate
Pentru ea, pentru un înger
Şi pentru un vis pierdut în zare.
Sunt ochii ei cuminţi cei care tac
Şi plâng de când el a plecat.
În lumina lacrimilor reci
Ea caută lumea pierdută,
Dar tot ce astăzi mai găseşte
Este cântecul de lacrimi
Pe care în ruga ei îl spune
De dimineaţa până seara
Şi în visul tăcut din noapte.

poezie de Andreea Ion (2008)
Adăugat de Andreea Ion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumină născând lumină

Iubirea adevărată eternitatea oare caută?
Îşi naşte lumea ei, în infinit, atemporală!
Căci in infinitatea materiei stelară combinată
Noi vom primi întunericul sau lumina adunată

Si ea cum se hrăneste-n iluminarea neâncetată
Viteza timpului n-o v-a ajunge-n urmă niciodată
Lumină născând lumină cu putere din altă lumină
Lumină din lumină adunând viteza-i divină

Omenescului si universului trecându-i nevăzută
Fără a putea de timp vreodată să fie măsurată
Căci oameni pentru orice scuză timp îsi caută
Iubirea adevărată nu-şi v-a cere timp şi distanţă

Prezente acum in orice lege ş-a omului dorinţă
Dând vina când suntem cuprinsi de a lutului neputinţă
Modelată în măşti de stele puse de noi pentru ispită
Ce ne-o arată timpul si distanţa lui prea mărginită

Ce nu poate ajunge in veci peste veci vreodată
Lumină născând lumină din dragostea-i adevărată
Si nu cum credeti, combinată, ci veciilor adunată
Trecând peste viteza, distanţa,.. de timp si oameni dorită

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina din Infinit

cinste slavă şi mărire
Lui Isus Cel răstignit
care iată din iubire
pentru noi El a murit

pentru noi şi-a dat viaţa
sus pe cruce la Calvar
şi scuipată i-a fost faţa
să ne dea viaţa-n dar

cinste slavă şi onoare
îi aducem Lui Mesia
şi-i cântăm cu-nflăcărare
căci ne oferă veşnicia

pentru noi Isus şi-a dat
şi viaţa şi Fiinţa
când la moarte condamnat
i s-a dat atunci sentinţa

fără pată fără vină
El viaţa şi-a trăit
a fost unica Lumină
ce nouă s-a dăruit

doar Isus cel acuzat
de preoţi şi farisei
a trăit fără păcat
printre oamenii cei răi

căci doar El era iubirea
al vieţii Creator
ce-a trăit neprihănirea
chiar sub ochii tuturor

numai El a îndrăznit
să susţină că-i Viaţa
Lumina din Infinit
ce străluce dimineaţa

n-a fost nimeni pe pământ
ca şi El ca să susţină
că e Fiul Celui Sfânt
şi trăieşte fără vină

doar Isus Hristos Mesia
pe Tatăl ni l-a descris
căci El este bucuria
de-a intra în Paradis

Tatăl vrea ca omenirea
mântuirea s-o primească
şi să guste fericirea
sus în Slava Lui cerească

şi Hristos l-a înălţat
pe Tatăl dându-i onoare
Isus doar l-a lăudat
cinstind Numele Lui Mare

altul nimeni n-a vorbit
de Tatăl ca şi Isus
nimenea nu l-a slăvit
ca şi Fiul Lui supus

nici David nici Moise chiar
n-au vorbit de Dumnezeu
ca şi Mielul din Calvar
căci El este Tatăl Său

doar Isus în mod real
pe Tatăl l-a cunoscut
când pe-al vieţii veşnic val
ambii omul l-au făcut

din pământ şi din lumină
şi din apă şi din vis
să trăiască fără vină
omul chiar în Paradis

Isus doar ne e menirea
şi Iubirea din Cuvânt
prin El noi neprihănirea
o avem jos pe pământ

El pe braţe ne-a luat
când murise sus pe cruce
pentru al meu şi-al tău păcat
în rai să ne poată duce

El păcatu-a ispăşit
şi pedeapsa ne-a iertat
când pe Golgot-a murit
şi noi inima i-am dat

Tatăl Sfânt a hotărât
ispăşirea şi iertarea
omul iarăşi mântuit
să trăiască îndurarea

glorie Lui Dumnezeu
slavă-i fie Lui Mesia
căci acum prin planul Său
ni se oferă mântuirea

mulţumesc o Tată Sfânt
mulţumesc Isus iubit
căci eu astăzi prin Cuvânt
sunt pe veci dar mântuit

poezie de Ioan Daniel Bălan (4 ianuarie 2019, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privesc la două lumi

Privesc în ceaţă
Într-o lume incorectă,
Mă uit în jur şi văd balanţa
Dintre tristeţe şi fericire.
Mă uit într-o oglindă înnegrită de atâtea vise
Şi văd sufletu-mi gol.
E poate o enigmă,
Deşi, poate, destinul şi-a dorit...
În jurul meu negura se înteţeşte,
Acum este de netrecut.

Iar eu, un simplu om
Într-o lume-a nimănui,
Observ doar răutate
Oglinda mi se sparge,
Nu mă mai uit la ea!
Acum privesc doar lumea
Fără reflexia ei.

Şi ce să văd?! Lumină!
Un suflet mult mai plin

Sunt două lumi distincte,
Sunt lumi fără destin.
Pe care dintre ele să o aleg acum?
Cioburile îmi sclipesc...
Privesc la ele, îmi răspund...
De ce să vezi ceea ce nu e bun?
De ce să nu privim lumina?
De ce te uiţi în ceaţă?

Mă uit în jurul meu,
E-o lume ce dispare,
Ce are-un singur loc
Mă uit în întuneric,
Mă uit şi în lumină...
O barieră le desparte,
Cioburile le îmbină.

Unde să stau? Unde mă duc?
În negura fără trecut?
Nu!
E o lume rece-acolo
O lume-n care sufletul mi-e gol
Dar nici în lumea cu căldură
Nu m-aş duce – e prea mult!
O privire să doboare o lacrimă fără trecut?

Într-o lume adevărată nu există limite
E căldură şi răcoare
E prezent şi e trecut
E un univers comun.

poezie de Anabella Eliza Cotovanu din Complotul simţurilor (iunie 2010)
Adăugat de Anabella Eliza Cotovanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai Tu Isus ne dai

Cât de scump Isus ne eşti
Ca şi crinul din grădină
Peste noi când străluceşti
Şi ne umpli de lumină

Cât de gingaş Tu ne pui
Şi astăzi Isus pe stâncă
Ca Tine— nimenea nu-i
Nici iubire mai adâncă

Căci şi azi Isus ne dai
Şi lumină şi speranţă
Să intrăm cu Tine-n rai
Având dreptul la viaţă

Tu ne eşti dar fericirea
Şi viaţa noastră eşti
Căci ne ţeşi în noi iubirea
Pentru sferele cereşti

Doamne Sfinte a Ta faţă
Pentru veci ne-a cucerit
Şi-nspre ceruri ne înalţă
Înspre raiul Tău iubit

Numai Tu Isus ne dai
Vrednicia şi credinţa
Tu pereche veşnic n-ai
Îţi iubim pe veci Fiinţa

Căci din ochii Tăi reverşi
Numai flăcări de iubire
Pentru fii Tăi aleşi
Scăldaţi în neprihănire

Tu ne eşti Isus măsura
De-a-mplini Cuvântul Sfânt
Şi ne dărui azi Scriptura
S-avem Noul Legământ

Ochii Tăi mereu veghează
Cu-a lor flacără de foc
Şi ne ţin fiinţa trează
Cu Tine să avem loc

Cu Tine şi doar prin Tine
Noi Isuse să umblăm
Viaţa doar cum se cuvine
Numei Ţie să ţi-o dăm

Trăind harul prin credinţă
Scăldaţi în neprihănire
În Tine doar biruinţă
S-avem până la răpire

Evanghelia cea Sfîntă
Să ne fie îndreptar
Odată cu toţi la nuntă
Să primim al milei dar

Ochii ascunşi în flăcări vii
Ce străpung orice secret
Să ne soarbă-n veşnicii
Cu-al iubirii Sfânt adept

În a lor lumină sfântă
Noi Isus cu toţi ne vrem
Să intrăm în cer la nuntă
Cu Mirele nost" suprem

Flacăra lor veşnic vie
Să le lege-n infinit
Să-ţi cântăm Isuse Ţie
Căci pe veci ne-ai mântuit

Îţi cinstim dar al Tău Nume
Şi în flori de mulţumire
Ne-mbrăcăm din astă lume
C-un cadou plin de iubire

Căci Isus ne dăruim
Şi viaţa şi fiinţa
Doar pe Tine te iubim
Ne eşti veşnic biruinţa

Şi ne vrem pe aceiaşi mână
Străpunsă sus pe Calvar
Cu iubirea-n veci stăpână
Şi străpunşi de-al Vieţii har

Soarele cât va mai fi
Şi luna prin mii de stele
Şi cât Tu vei săpâni
Turnând doar lumină-n ele

Ne-mpletim în floarea sfântă
Şi-n mireasma mântuirii
În noi dragostea ne cântă
Prin aroma fericirii

Că-n Hristos doar ni s-a dat
Adevărul şi lumina
În veci fie lăudat
Onorat întotdeauna

poezie de Ioan Daniel Bălan (27 ianuarie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să intrăm pe poarta strâmtă

Cât de limpede-i Scriptura
Cartea Vieţii pe pământ
Ce îţi schimbă aici făptura
De iubeşti al ei cuvânt

Evanghelia Divină
Ce putere-n sine are
De-ţi dă viaţa cea deplină
Pe-a vieţii vii cărare

Cât de scump este cuvântul
Semănat azi în Scriptură
De îţi schimbă-n bine drumul
Şi-ţi transformă a ta făptură

Nici o carte nu îndeamnă
Omenirea pe pământ
Să schimbe a vieţii haină
Ca al ei— veşnic Cuvânt

Doar Scriptura-i cartea vie
Dată aici de Creator
Să conducă-n veşnicie
Pe tot omul muritor

Să conducă la viaţă
Orice om de pe pământ
Care ochii şi-i înalţă
Înspre Dumnezeul Sfânt

Scriptura doar ne aduce
Şi lumina şi-Adevărul
Prin ea oamenii să urce
Hristos să le fie ţelul

Prin credinţă şi iubire
Viaţa nouă s-o trăiască
Umblând în neprihănire
Până-n patria cerească

Căci Isus este lumina
Ce emană din Scriptură
Lui să-i dai pe todeauna
A ta gingaşă făptură

Şi Isus e calea vie
Ce te duce-n cerul sfânt
De trăieşti în veşnicie
Chiar al Domnului Cuvânt

Doar Isus totul ne-nvaţă
Cum aicea să trăim
O cu totul altă viaţă
Pe Tatăl să îl cinstim

Numai El e legătura
Dintre om şi Dumnezeu
Dacă răsfoieşti Scriptura
Să salvezi sufletul tău

Un alt drum nu mai există
Înspre Tatăl Cel din cer
Isus e singura pistă
Poentru oamenii ce pier

Doar un singur Nume ni s-a dat
E Isus Hristos Mesia
Mielul Sfânt crucificat
S-avem iarăşi veşnicia

Tatăl Sfânt a hotărât
Hristos Calea să ne fie
Şi iată ne-a dăruit
Chiar pe Fiul— Pâinea vie

Numai el este Lumina
Şi Viaţa pe pământ
Isus doar— întodeauna
Ne salvează prin Cuvânt

El Hristos e Creatorul
Meşterul Lui Dumnezeu
Ce a întocmit izvorul
Tot ce vede ochiul tău

Când în noaptea cea senină
Înspre cer ochii-i ridici
Mii de stele de lumină
De-ţi par nişte licurici

Isus doar— El a creat
Aici zborul şi privirea
Chiar surâsul cel curat
Ce ascunde-n piept iubirea

Minunatul Creator
E Isus Hristos Mesia
Şi-i e scut ocrotitor
Celui ce vrea veşnicia

Şi tăieşte prin credinţă
Viaţa şi neprihănirea
Dându-şi unica fiinţă
Lui Isus ce e iubirea

El e Creatorul Sfânt
Ce crease Universul
Însă iată pe pământ
Şi-a înscris El Însuşi mersul

A venit în lumea noastră
Ca să moară sus pe cruce
Iarăşi zarea cea albastră
Veşnic s-o vedem cum luce

Să primim din nou viaţa
Ce-am pierdut-o prin păcat
Ca şi roua dimineaţa
S-avem sufletul curat

Doar Isus ne e menire
Şi salvare şi Cuvânt
Milă şi neprihănire
Până-n cerul pururi sfânt

Doar prin el ne e deschis
Ceru-ntreg pentru vecie
Să intrăm în Paradis
Căci El este Pâinea Vie

Nu e nimenea sub soare
Ca Isus Mântuitorul
El e veşnica salvare
Învierea şi izvorul

E izvorul de viaţă
Prin care noi azi trăim
Soarele ce se înalţă
Tot mai credincioşi să fim

În lumina lui Isus
Primim azi neprihănirea
Soarele fără apus
Ce revarsă-n noi iubirea

Singura cărare vie
Înspre viaţă şi lumină
E Isus din veşnicie
El e viaţa fără vină

Căci prin El trăim iubirea
Adevărul pe pământ
Dragostea— neprihănirea
Al vieţii viu Cuvânt

Numai El pe toţi ne leagă
De aici— de Paradis
Oamenii să înţeleagă
Căci o uşă s-a deschis

El e Uşa şi cărarea
Pentru orice păcătos
Ce doreşte îndurarea
Din lume să fie scos

O soluţie s-a dat
Prin El pentru fiecare
Ca să fie-n veci spălat
De păcatele amare

Este jertfa din Calvar
Sângele nepriănirii
Prin care viaţa-n dar
O-avem pe drumul iubirii

Drumul sfânt al Lui Hristos
Care singur l-a trasat
Pentru omul păcătos
Ce se vrea iarăşi curat

Doar prin El se dăruieşte
Iarăşi viaţa cea pierdută
Cine-o vrea iar o găseşte
Şi primit va fi la nuntă

Domnul Isus a murit
Şi prin sângele Lui sfânt
Este omul curăţit
Şi-mbrăcat azi în Cuvânt

Numai El dă mântuirea
Să intrăm pe poarta strâmtă
S-avem parte de iubirea
Mirelui ceresc la nuntă

Glorie dar Lui Mesia
Pentru jertfa din Calvar
Prin care iar veşnicia
Omul o primeşte-n dar

poezie de Ioan Daniel Bălan (4 decembrie 2017, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca Isus din Nazaret

Nu pe-a mea înţelepciune
Eu viaţa îmi zidesc
Ci pe-a Lui Isus Sfânt Nume
Lui fiinţa-i dăruiesc

Prin credinţa în Hristos
Îmi zidesc mereu fiinţa
Şi eu umblu aici jos
Trăind viaţa şi credinţa

Numai El este lumina
Care ni s-a dăruit
Să ne fie-ntodeauna
Comoară şi mărgărit

Nu-i nimeni în Univers
Ca Isus din Nazaret
El de Tatăl cel ales
Să ne dea la viaţă drept

Numai El e îndurarea
Viaţa fără de hotar
El e Uşa şi salvarea
Fericirea dată-n dar

Doar Isus e Adevărul
Stânca vie a mântuirii
El în viaţă ne e ţelul
Domnul vieţii şi-al iubirii

Numai El şi azi ne ţine
Curaţi sfinţi şi fără pată
Să trăim cum se cuvine
Fii ai veşnicului Tată

Nu pe-a mea înţelepciune
Mă reazim pe acest pământ
Nici pe vr-un lucru din lume
Ci pe-al vieţii Sfânt Cuvânt

În Hristos eu mă încred
El îmi este Domn şi Mire
De aceea nu mă pierd
Căci Isus este iubire

Mâna Lui doar mă conduce
Şi viaţa îmi oferă
Chiar prin jertfa de pe cruce
Să trăiesc o nouă eră

Căci Hristos îmi e comoară
Aici cât eu mai păşesc
El la ape mă coboară
Numele să i-l cinstesc

Nimeni nu mă înţelege
Şi nu-mi face viaţa vis
De sine ca să mă lege
Ca să intru-n Paradis

Doar Isus Hristos Mesia
El mă leagă şi mă ţine
Să îmi fie bucuria
Şi viaţa care vine

Nu e nimeni nici n-a fost
Altu pe acest pământ
Să fie omului rost
Să-i dea viaţă-n cerul sfânt

Nimenea n-are putere
Decât Mesia — Hristos
Să ne ducă-n alte sfere
Sus în cerul glorios

Doar Hristos este viaţa
Harul sfânt al vieţii noi
El ne spală dimineaţa
Şi prin rouă şi prin ploi

Unde-i Isus e lumină
Dar Hristos unde lipseşte
Plini sunt oamenii de vină
Căci nimic nu-i curăţeşte

Prin Isus suntem spălaţi
De păcat — nelegiuire
Doar prin El suntem curaţi
Şi-avem pace — mântuire

Numai El ne-ntinde mâna
Martorul cel Credincios
Ne dă harul şi lumina
Domnul Vieţii — El Hristos

El ne ţine şi ne leagă
Numai de a Sa Fiinţă
Să trăim viaţa-ntreagă
Prin iubire şi credinţă

Nu mai e nimeni sub soare
Să ne ajute ca Hristos
Toţi în Numele Lui mare
Să trăim aici frumos

Doar Hristos ne e menirea
Harul sfânt al vieţii noi
Ce ne dă nepriănirea
Şi-a vieţii sfinte ploi

Numai El ne înţelege
Să fim sare şi lumină
El viaţa ne-o alege
Ca pe palme să ne ţină

În Isus şi pentru El
Viaţa nostră o trăim
Pe-al vieţii veşnic Miel
Pururea noi îl cinstim

Evanghelia Lui vie
Ne este doar Îndreptar
Şi cu ochii-n veşnicie
Ne zidim prin al Lui har

Căci Isus e îndurarea
Şi lumina mântuirii
Numai El este salvarea
Din prinsoarea crud-a firii

Tatăl Sfânt doar ni l-a dat
Ca Domn şi Mântuitor
Fie-n veci glorificat
Al nostru veşnic Păstor

Fie-i slavă şi mărire
Tatălui din veşnicie
Căci în marea Lui iubire
Ne dă viaţa veşnic vie

Glorie dar Lui Mesia
Cântă-i Mirelui cel Sfânt
El ne este bucuria
Al Lui Dumnezeu Cuvânt

Slavă cinste şi onoare
Tatălui şi Lui Hristos
C-am primit şi noi salvare
S-avem cerul glorios

Şi cu Domnu vom trăi
Pe pământ şi-n veşnicie
Noi copii doar îi vom fi
Cinstea salva — a Lui fie

Să-i aducem dar mărire
Celui Sfânt şi Prea Înalt
Căci în marea Lui iubire
Chiar pe Fiul Lui ne-a dat

Laudă dar Lui Mesia
Cu toţi azi să îi cântăm
Căci ne oferă-mpărăţia
Haideţi fiinţele să-i dăm

poezie de Ioan Daniel Bălan (19 mai 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nihil Sine Deo

Vin pe furiş în primăvara vieţii tale,
Să-i fac cadou, o rază de culoare şi splendoare,
Nu îmi doresc putere, faimă, ori bogăţie...
Lumea ar fi mai bună, doar Bunul Dumnezeu să le deţie.

Dumnezeul iubirii veşnice este lumina conştiinţei noastre,
Să Îl conştientizaţi trebuie să vă uitaţi în sufletele voastre.
Visele albastre şi senine îs blânde ca de vară,
Culoare ca nestemata de opal, tot sufletul îl spală.

Aduc comori culese dintre astre,
Lumea ca să se bucure de nopţile albastre,
Pe toata lumea aş vrea s-o fac ferice,
Oamenii niciodată ca să nu se oftice.

Femeia-i dulce de-ţi vine să-i dai Luna,
S-o cucereşti e imperativ să îi araţi şi să-i explici natura şi scriptura.
Frenetic zboară fluturi coloraţi şi albi prin iarbă,
Nunta de vis, nimeni în veac să nu le-o şteargă.

Acasă nu înseamnă o clădire,
Familia călduroasă este omenire.
Nu contează cât de mare este casa ta,
Ci câte suflete fericite vei găsii în ea.

Seninătatea chipului unui copil e sacră,
Ea radiază atâta lumină şi inocenţă,
Ce ştie el de această lume vicioasă?
Şi a omului eternă indiferenţă...?

Iubire, pace şi scântei divine,
Să contopească toate sufletele din familia voastră.
Şi să trăiţi etern în pură armonie,
Alături de comoara voastră sufletească.

Suntem fiinţe divine de lumină,
Ce aspiră la înţelepciune sacră,
Asta e singura menire adevărată,
A omului pe această lume.

Eu mă hrănesc direct din soare,
Cu energia lui vibrantă si vividă,
Eu contemplez la geometrie sacră şi Scriptură,
În drumul care duce spre înţelepciune.

Fotosinteza nu e numai pentru plante,
Noi ne putem hrănii cu a Lui Dumnezeu Lumină,
Privind cu ochii drept în Soare,
La răsărit sau când declină.

Cultura noastră ancestrală-i Zamolxiană,
Frumoasă, pură, dulce ca o simplă Ană,
Culmea sofisticării este numai simplitatea,
Nimeni nu-i conştient a-i înţelege-n veac complexitatea.

Viaţa-i sublimă, unică, explozie de culoare,
Precum refluxul pe o calmă mare.
Vă scriu această poezie-n dialect,
Ca să conştientizezi, românul simplu e înţelept.

Iubirea nu se caută, se face,
Odată aprinsă, nimeni n-o desface.
Iubesc zâmbind cam toată viaţa asta,
Conştientizează că lumea întreagă este a ta.

Muzica-mi conturează subtil viaţa,
Sunet vibrant ce-mi colorează viaţa.
Vă scriu cu gândul pierdut printre stele,
Fiindcă cu toţi suntem şi provenim din ele.

Einstein se inspira din opera lui Eminescu,
Tot nu-l rivaliza, că nu era terestru.
Eminescu stă pe un înalt piedestal,
Toţi suntem conştienţi că în unicitate nu există egal.

Floare de omagiu eroilor căzuţi,
În ochii noştrii, nu sunt decăzuti,
Îmi apăr ţara fiindcă pot, şi fiindcă Îmi pasă,
În veac să nu cadă la trădători în plasă.

Iubesc o dulce, simplă, armonie,
Iubirea, credinţa şi natura în ochii noştrii învie.
Codrul şi bradul e frate cu românul, verde-n veac neveştejit,
Reget nespus că unii nu te-au preţuit.

Mulţi te-au taiat şi şi-au bătut joc de tine,
Cei ce au făcut asta, vor avea suspine.
Privesc prin recunoştinţă toată societatea,
În care se dezvoltă treptat şi absolut sinceritatea.

Aş vrea să spulber răutatea-n oameni,
Şi în patru galaxii să-i port cenuşa.
Pentru că a distrus iubita mea natură,
Eu le-am privit din sătucul meu Măgeşti a lor ură.

Să ştii de la un singuratic astru,
Şi Dumnezeu privea de sus acest dezastru.
Omul ce e viclean şi spân o să regrete,
Că a pângărit raiul Lui Dumnezeu, cel verde.

Traiască toată naţia mea iubită,
În veac ea să nu fie lovită, ci ocrotită.
Adevărata naţie-i una planetară,
Conştientizaţi-o vă rog de la altă scară.

Geometria sacră şi credinţa este viaţa,
În absenţa ei nu ar mai exista lumina şi verdeaţa.
Simbolul nostru antic este ancestral,
Floarea de viaţă sacră şi Sfânta Cruce, nu are egal.

Iar cei ce cred că Pământul este plat,
Să ştii că ai fost fundamental manipulat.
Fractalitate-n viaţă, iarbă şi în floare,
Îl venerez pe Bunul Dumnezeu pentru a ta culoare.

Natura şi iubirea este nesfarşit de viaţă,
Chiar dacă iarna-n munte, frigul te îngheaţă.
Dunărea spumegă în Deltă valurile vaste,
Neasemuite precum stelele şi diamantele albastre.

Soarele îmi zâmbeşte în fiecare dimineaţă,
Dându-mi putere ca să pot duce o simplă şi modestă viată.
Plantele ce-s divine alungă orice strop de nostalgie,
Comunicând doar prin parfum, frumos şi armonie.

Istoricii români încep să redescopere trecutul,
Ca să ne redecoperim holistic începutul.
Iubesc, respect cultura ancestrală Cucuteni,
Trăiau în armonia dată de la Dumnezeu printre pământeni.

Speranţă-n vis, vivid, lucid de vară,
Cultura noastră ancestrală n-o să piară.
Avem titani monumentali aflaţi în spate,
Curaj ne dau, noi vom ajunge la dreptate, sinceritate şi onestitate.

Mihai Viteazu pentru patrie, se lupta cu turcii,
Lecţie de viaţa, pentru noi haiducii.
Trecutul nostru e sacralizat,
Eroii noşti, în spate nu s-au dat.

Românul este frate cu infinitul,
E conştient că moartea nu este sfârşitul.
Sunt fascinat de Bunul Dumnezeu, de astre şi de stele,
Pentru că toţi suntem făcuţi, ca prin iubire, să strălucim ca ele.

Înca surprindem inamicii noştrii,
Suntem uniţi, gata să ridicăm oştiri.
Vestul ne ataca prin media, vrea să ne ia identitatea,
Să nu ne conectăm cu Dumnezeu şi spiritualitatea.

Iar banu-i fabricat din pastic,
Esenţa non valorii, nu-i nimic fantastic.
"Ba Nu' " conduce spre manipulare,
Himerelor ca să le cazi în gheare.

Să ştii că banii sunt numere,
Iar numerele sunt fără sfârşit.
Dacă tu cauţi fericirea-n bani,
Te amagşti la infinit.

Carpaţii noştri urlă către Lună,
Dă-le în dar te rog, viaţă mai bună.
Iubeşte pe Dumnezeu, fauna şi flora,
Vei regreta dacă aceste elemente le vei ignora.

Patria se-nalţă şi renaşte din cenuşă,
Pasăre Pheonix, nu o găinusă.
Vulturii înca zboară peste codrii,
Atât de sus încât ating şi norii.

Lupul e un animal divin în regnul animal,
Spiritul Lui Dumnezeu şi al curajului de ni-l aduce-n dar.
Vulpea şireată se frurişază printre frunze ruginite,
Explozie de portocaliu şi frumuseţe ne emite.

Românul întotdeauna este bun si naiv,
Pentru că nu doreşte ca să devină manipulativ.
Arde în noi înţelepciunea ancestrală,
Cu râvnă intensă, ca un foc de pară.

Adevărul este Dumnezeu ce a creeat Universul,
Ce ne arată al vieţii şi iubirii care-i sensul.
Informaţia noastră din Scriptură şi literatură este prea vitală,
S-o ignoram, ar fi greşeală colosală.

Cunoaşterea de informaţie e imperativă,
Ca lumea în veac să nu mai ajungă naivă.
Înţelegerea informaţiei este cheia,
Ca niciodată să nu-ţi pierzi ideea.

Practicarea informaţiei trebuie aplicată,
Ca Statului Român să îi dai speranţă.
Experienţa proprie trebuie traită,
Să nu mai simţi şi să înduri ce-i aia frică.

Înţelepciunea altruistă este scopul bun,
Ca tu în această viaţă să devii un om mai bun.
Doresc ca altruismul inocent să te conducă,
Aşa de fain, cum râul duce p-apă o frunză.

Dragoste necondiţionată vă doresc,
Sa experimentaţi cam tot ce e celest.
Universul este creaţia Bunului Dumnezeu Cel Întreg,
Singura afirmţie pe care nu o neg.

Drumul spre spiritualitate e sublim,
În acest drum, nu o să întalneşti în veac declin.
Binele tuturor e imperativ şi esenţial,
Conştientizaţi vă rog asta mai clar.

Ajută-ţi fratele oriunde şi oricine ar fi,
Că-n viaţă tu de el, tot timpul, te vei lovii.
Traieşte-ţi viaţa simplu şi alturist,
Nuanţe halucinante, pure, de artist.

Dorindu-i binele şi altcuiva,
Faci loc la dragoste în viaţa ta.
Adevărul este simplu si subtil,
Îmbrăţişează-ţi singur propriul stil.

Profund şi vast este adevărul,
Aş vrea cu toţi să înălţăm TRICOLORUL.
Grandiozitatea nu se explică numai prin cuvinte,
Ea se trăieşte în fapte, armonie şi se simte.

Adevărul este imposibil de distrus,
Oricât de multe razboaie tu i-ai dus.
Adevărul nu este proprietate, monopol,
Dacă crezi asta, eu din vis te scol.

Adevărul nu e ceva ce e de vânzare,
Să-l întâlneşti îţi trebuie propria cale.
Adevărul e imposibil de dominat,
Să-l înţelegi, el trebuie conştientizat.

Rezistenţa noastră este ancestrală,
Lucrurile astea nu se spun la scoală.
Românul nostru este încăpăţânat,
La turci le-a dat multe dureri de cap.

Iubirea Lui Hristos ne ţine şi va ţine-n viaţă,
Cu brio, tuturor păcatelor le ţinem faţă.
Mihai Viteazul în numele credinţei şi a patriei se lupta-n camaşă,
Împunând spaimă-n turci şi în paşă.

Adevărul nu este o entitate,
Este întregul ce intersectă o eternitate.
Românu-i născut fizician,
Crescut de geniul înţelept Eminescian.

Tăria existenţei noastre,
Vine tiptil, din sufletele noastre.
Uitaţi probleme, griji şi stres,
Să nu îmbrăţişaţi al vost regres.

Dragostea mamei e supremă şi superbă,
Cu grijă, ea-ţi punea capul pe pernă.
Femeia trebuie respectată,
Ca să primeşti al dragostei răsplată.

Bunici sunt îmbătrâniţi frumos,
De la un trai simplu şi armonios.
Bunice încă croşetează,
În timp ce de nepoţi veghează.

Cultura altruistă este o divinitate,
Dumnezeu face ca Soarele să strălucească zilnic peste societate.
Până şi HoRa este ancestrală,
Dansul de Soare îl expunem iară.

Adevărata noastră mamă,
Este natura, Geea o mai cheamă.
Noi suntem creaturi ce sunt sublime, minunate,
Ce oglindeşte întreaga divină realitate.

Toate formele de viaţă sunt puse în Univers,
Să ne arate iubirea, armonia, sinceritatea si a-l vieţii sens.
Scutură-te de al sufletului negreală,
Hai să trăieşti iubirea universală.

Existenţa noastră este unică şi altruistă,
În veci de veci, în Cosmos iubirea coexistă.
Toate ideeile benevolente trebuie culese spre progres,
Ca flori de maci roşii ca focul, să le culegi din mers.

Călătoria noastră prin iubire este infinită,
E tot ce ştim, noi n-avem nici o frică.
Frica este un parazit himer,
Ce paralizează spiritualitatea în propriul sufleţel.

Cu oamenii trebuie ca să ai răbdare,
Să le explici despre eternul Dumnezeu ce radiază ca un Soare.
Dumnezeu face ca Soarele să dea lumină si căldură,
Si la cel bun şi rău, si scumpei tristă lună.

Cititul te cladeşte cel mai bine în viaţă,
Ca să-ţi priveşti întotdeauna adevăru în faţă.
Părerea care nu e altruistă e denaturată,
Iubeşte existenţă toată, şi îţi promit că ai să primeşti a ta răsplată.

Universul este tot timpul în schimbare,
Poţi să conştientizezi asta privind fenomenalul Soare.
Fotosinteza e reală şi adevărată,
Dumnezeu cu razele Soarelui ne scaldă şi înalţă.

Iar când eşti sumbru, învată să priveşti în Soare,
Să te regenerezi încet cu a lui culoare.
Rădăcinile noastre sunt celeste,
Dumnezeu ni le-a dat nouă ca zestre.

Avem în sufletul şi constituţia noastră,
O mare, vastă, galaxie albastră.
Tot ce există este ciclic în Univers,
Tesla spunea:" Trei, şase, nouă, este al lui mers".

Iubirea noastră toată-i estenţialul,
Ca să-nţelegi treptat primordialul.
Caută pacea interioară sufletească,
În timp, promit c-o să te răsplătească.

Iubirea noastră-i precum mirerea de albine,
Cu zmeură, căpşuni, frăguţe, mure şi afine.
Iubirea este un sentiment etern,
Ce-ţi colorează cerul sufletului permanent.

Nu-ţi fie frică sau ruşine de iubire,
Ea te clădeşte, întramă şi susţine.
Copiii mici se joacă pe afară,
Desculţi, râzând, prin frunzele de toamnă.

Iar muza existenţei tale,
Să n-o alegi rapid pe oarecare.
Caută intes, profund şi-o vei găsii,
Chiar dacă-nfrunţi al vieţii sumbru gri.

Iubirea poate fi simplu suflet ca un astru,
Ce are ochii şi sufletul colorat albastru.
Cu un zâmbet frumos ca un Soare,
Ce-ţi umple viaţa plină de culoare.

Înţelepciunea care este feminină,
E o rază intensă, dulce de lumină.
Aduce armonie si speranţă,
Îti schimbă întreaga vieţii tale nuanţă.

Dar unii-s umbre şi himere,
Nu trebuie-a gravita în a lor sfere.
Răsunătoarele ecouri dintre stele,
Dialogând iubire şi recunoştinţă între ele:

"Vibrez lucid în jurul sufletului tău,
Eşti poezia eternă ce-mi dă viaţă.
Eşti foarte armonioasă si graţioasă,
În preajma ta simt cum prind viaţă.

Sublimul nu-l gaseşti decât în poezie,
E arta sufletului tău vibrant si nuanţat,
Prin intermediul tău văd dragostea Lui Dumnezeu,
Tu, suflet blând, vivid si albastru colorat.

Eu nu mai sunt visător, sunt visul,
Cel mai puternic psihotrop.
Fac suflete să prindă lumină,
Uitându-se în interiorul lor.

Cu un cuvănt va exploda culoare,
Adânc în sufletele noastre.
Îmi vine să te iau de mână,
Să fug cu tine printre astre.

Tu ai venit la mine-n umbră,
Şi ai adus în viaţa mea speranţă.
Aveam lumina palidă si sumbră,
Pană am văzut lumina ta albastră.

Te văd si nu esti fericită,
Înconjurată de atâta bine.
Ce sens are demersul vieţii,
Când nu ai parte de iubire?

Unicitatea ta e unică,
Precum autenticitatea ta.
Urmează calea spre lumină,
Spre rău, te rog, tu nu te îndrepta!

Alege calea altruistă,
Vorbeşte despre sentimente şi iubire.
Şi ai să conştientizezi că Dumnezeu şi Universul,
Este mişcat şi funcţionează prin fericire.

Încearcă să descrii natura,
În toată frumuseţea ei.
Fiindcă tu însuţi eşti natura,
Care rimează-n felul ei.

Tu eşti coroana creaţiei,
Capabilă de o iubire infinită.
Menită să aprindă viaţa,
Într-o creatură ce nu e fericită.

Dacă vei mângâia vreodată un câine,
Te va iubii într-un mod necondiţionat.
Şi vei afla ce e iubirea,
De la un suflet loial şi devotat.

Eu sunt aici să te trezesc la viaţă,
Te voi iubii în eternitate.
Pentru că tu m-ai ajutat,
Şi nu mi-ai intors al tău spate.

Să ştii că te iubesc că eşti boemă,
Şi eu la început eram un simplu visător.
Încet, încet m-am apropiat de a voastră lume,
Eu am ales în suflet să v-aprind la toţi câte-un fior.

Eu vreau să te salvez de la himerele viclene,
Materialismul este extrem de iluzoriu.
Privind de sus totul este deşertaciune,
Însă privind cu atenţie în interior, vei conştientiza, că această viaţă este o minune.

Tu eşti lumină de recunoştinţă infinită,
Invaţă să iubeşti, să râzi, să radiezi speranţă altruistă.
Lumina Infinitului Dumnezeu este în tine,
Mă rog să te ilumineze numai către bine.

Tu ar trebuii să cam eviţi prostia,
Că este foarte contagiasă,
Eu am fobie de iluzii,
Dar empatizez percepţia voastră."

Conflictul dintre cei doi se încheie,
Eliberaţi de griji şi lucruri rele.
Plutind şi gravitând în alte sfere,
Îndepărtându-se între ele.

Evită toată cauzalitatea,
Ca să transcenzi în infinit eternitatea.
Efectul cauzelor noastre toate,
Sunt suma gândurilor noastre.

Eu mă retrag încet din mintea ta,
Întotdeauna ai fost, şi o să străluceşti precum o stea.
Natura, iubirea şi Bunul Dumnezeu e casa ta,
Bucură pe oricine din prezenţa ta.

Aceasta poezie este scrisă, pentru a inspira iubirea de înţelepciune,
Şi să vă regăsiţi în sufletele voastre.
Cu toţii ştim ce este de făcut în lume,
Fie ca bunul Dumnezeu pe toţii să ne îndrume.

Iubirea altruistă să îţi lumineze calea,
Ca în viaţa ta să îţi fie netedă cărarea.
Adevărata inspiraţie este infinită,
Constientizează, divinitatea nu este finită sau zgârcită.

Doresc să îţi îndrum viaţa spre mai bine,
Fiindcă tot timpul am să mă gândesc la tine.
Eu îţi doresc tot binele din lume,
Lumina conştiinţei altruiste să te-ndrume.

Motivul pentru care oamenii nu trăiesc iubirea,
Este pentru că oamenii nu-i înţeleg a-L Domnului firea.
Dacă întrebi un om ce vrea de la iubire,
El îţi va reliefa şi contura doar calităţile.

IUBIREA ESTE PRIMA LEGE DIVINĂ
Toţi marii înţelepţi au fost de acord cu asta,
Iubirea este prima lege divină pe care omul trebuie să o respecte,
Pentru a trăii în armonie în lumea asta.

IUBIREA, aşa cum o înţeleg înţelepţii,
Este ACŢIUNEA de a fi un focar de fericire,
Şi de sublimă subtilă împlinire, coexistând cu alte fiinţe,
Trăind în simplă armonie.

Iubirea este cât se poate de reală,
Precum divinitatea există în noi,
Atunci, nu mai este o idee abstractă,
Ci este trăită ca ceva divin în noi.

Iubirea universală cosmică nu pierde niciodată.
Şi totuşi, la un anumit nivel de evoluţie spirituală,
Oricine ajunge să ştie că, în orice situaţie,
Avem cu toţii o divină recompensaţie.

De aceea, cu cât dăruim mai multă iubire,
Noi facem un viitor mai bun pentru omenire.
Iubeşte mult şi mult vei fi iubit,
Spusese Iisus Hristos Cel Veşnic.

Iar arborelele de iubire al sufletului nostru,
Se va înălţa până la Domnul Dumnezeul Nostru.
Nimeni nu ţi-a făcut nimic pe nedrept,
Nimeni nu te-a pedepsit din întâmplare.

Priveşte-n interiorul tău,
Caută-ţi al sufletului ardoare.
Totul depinde numai de tine,
Nimeni nu te-a forţat să faci păcate.

În experienţa unicităţii fiecărei secunde,
Bunul Dumnezeu gândurile să ţi le asculte.
Există o absolută justiţie,
Iubirea este singura şi unica revoluţie.

Care este a-L Lui Dumnezeu,
Care transcende justiţia umană,
Priveşte cerul, şi vei vedea un curcubeu.
Dumnezeu este explozie de viaţă şi culoare adânc în interiorul tău.

Adânc în sufletele noastre,
Iisus Hristos murii în chin pe cruce,
Ca tu o viaţă mai bună să poţi duce.
Învăţătura cea supremă este că toată lumea are o cruce.

Iubirea este ceva euforic,
Un sentiment nemărginit,
Dragostea Domnului pentru tine,
În veac ea nu are sfârşit.

Misterul iubirii este dincolo de raţiune,
Tu ştii că toţi suntem egali,
Şi când există iubire în inimă la tine,
Nu mai există nici concept adversari.

Cel mai plin act de compasiune,
Este când dai tot ce ai mai bun din tine,
Gândindu-te la recunoştinţă şi împlinire,
La ce au făcut toţi pentru tine.

Indiferent de ce ai face,
iubeşte-te şi iubeşte,
Dar să o faci într-o manieră altruistă,
Şi ai să vezi că în această lume, Întotdeauna binele triumfă.

Mă veţi găsi uitându-mă la astre,
Gândindu-mă cum să îmbunătăţesc vieţile voastre.
Stau nopţi întregi în contemplaţii vaste,
Privind pierdut la stelele.... albastre...

poezie de Cînepă Ştefan (1 martie 2021)
Adăugat de Cînepă Ştefan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între două călătorii spre limite absurde

întotdeauna voi căuta odihna la pieptul tău
apoi mă voi gândi ca prostul
înainte de a nu mai fi
dacă peste cine ştie câte mii de ani lumină
cineva va privi pe cer
chiar spre clipa aceasta

aşa cum privesc acum
spre cine ştie care lume albă
gândindu-mă cum răzbeşte lumina prin univers
dintr-un gând trist de cetăţean universal
prin mii şi mii de ani pământeni
ca o fantomă plasmatică
a ceva stins poate
sau doar ca o fotografie sepia
a unei clipe de realitate
de dincolo de orice altă realitate

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pruncul cel mai drăgălaş

Cât de scumpă-i sărbătoarea
Naşterii Domnului Sfânt
Noi i-aducem azi onoarea
Şi îi cerem dar venirea
Să ne ia prin Duhul Sfânt
De aici de pe pământ

Cât de gingaş Doamne-ai fost
Când cu ochii Tăi lumina
Ai văzut-o — un adăpost
Căci Lumină ne eşti — rost
Şi ne eşti întodeauna
Cale Doamne — numai una

Cât de gingaş s-a-mplinit
Cuvântul Tău din Scriptură
Când în iesle ai venit
Scump Isuse — scump iubit
Cu plăpânda Ta Făptură
De raze — ce ne umplură

Căci iată Cuvântul spune
Peste cei din umbra morţii
Ce trăiau în astă lume
În păcat — deşărtăciune
Ca un soare-n largul bolţii
Ne-a luat din pragul porţii

Lumina din răsărit
Pruncul Cel din vremi promis
El — cadoul dăruit
Pentru omul rătăcit
Iar s-ajungă-n Pardis
După cum Tatăl ne-a scris

Din lumină prin lumină
Putem astăzi să umblăm
Să trăim fără de vină
Toţi acei ce i se-nchină
Viaţa-ntreagă să i-o dăm
Şi cu drag să îl urmăm

El este lumina noastră
El Cuvântul Minunat
Străbătând bolta albastră
Ne-a dat viaţa sfântă — castă
S-avem sufletul curat
Căci doar El ni l-a spălat

Pruncul Cel mai drăgălaş
Soarele ce străluceşte
Peste-al inimii sălaş
Şi al oilor imaş
El cu drag azi ne primeşte
Şi haina ne-o curăţeşte

Glorie dar Lui Mesia
Că să vină a acceptat
Să ne ofere veşnicia
Viaţa aici şi bucuria
Fie pururi lăudat
Căci doar singur ne-a salvat
25-12-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caut lumina...

Caut lumina divină,
Sufletul să mi-l inunde,
Ca apa curată, făptura omenească,
Şi ca văzduhul, suflarea păsărească.
Caut iubirea adevărată,
Să-mi răsfăţ inima flămândă,
Ca noaptea, de stele înfometată,
Şi ca viaţa, de iubirea lumii toată.
Caut raiul pământesc şi frumuseţea lui,
Căci fără de ele, chiar n-are rost să trăiesc.

Dar, unde-i lumina divină?
La câţi ani, lumină?
Şi iubirea visată...
La ce distanţă-i de lume, de mine?
Noroc cu raiul naturii altruiste,
Căci, încă mai rezistă şi are vise.

Şi, ce este lumina, iubirea, frumosul?
După care orbecăim cu toţii până la moarte,
Decât, Sfânta înţelepciune,
Sau pacea şi armonia oamenilor,
În lume şi-n toate.

poezie de Valeria Mahok (30 noiembrie 2016)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar Hristos este Viaţa

Domnul când îmi e scăparea
Nu mă tem de niciun rău
Căci mă-mbracă-n îndurarea
Şi-mi oferă El salvarea
Căci Isus mi-e Dumnezeu
Paza sufletului meu

Când Hristos îmi e lumina
El mă-mbracă în Cuvânt
Ca să-i cânt întodeauna
Că-mi e viaţa şi cununa
Până voi intra-n mormânt
Să fiu plin de Duhul Sfânt

Doar Isus îmi e menirea
Tot ce am aici mai sfânt
El îmi dă neprihănirea
Şi mi-arată doar iubirea
Ca Fiinţa Lui să-i cânt
Cât voi fi pe acest pământ

Cât de scump este azi drumul
Chiar la umbra Lui Hristos
Cum nu este chiar niciunul
Căci toate se sting ca fumul
Dar rămâne aici jos
Cel creat doar — de Hristos

Numai El e mângăiere
Numai El e bogăţia
Căci ne are în vedere
În lumea care azi piere
El ne ţine azi fiinţa
Şi ne dăruie credinţa

Prin Hristos şi doar prin El
La Tatăl avem intrare
Al vieţii sfinte Miel
Ne e scop şi ne e ţel
El ne e înviorare
Şi în veci de veci salvare

Nimeni altul nu mai poate
Să ne dea neprihănirea
Să ne scape de la moarte
În Rai să ne facă parte
Să ne ofere dar iubirea
Şi de asemeni izbăvirea

Nimeni mâna nu ne-a-ntins
Să ne ofere veşnicia
Viaţa noastră ca un vis
Să fie un drum deschis
Căci Isus e bucuria
Şi e raiul— armonia

Numai El azi ne oferă
A vieţii cale sfântă
Tot ce inima ne speră
Chiar a fericirii eră
De-n noi inima azi cântă
Şi spre El duhu se avântă

Căci trăim doar prin Isus
În lumina Lui curată
Cum nici stele aici nu-s
Dar sângele Lui i-a curs
Şi viaţa ne e dată
Doar prin jertfa-i fără pată

De aici nimeni n-a-ndrăznit
De aici de pe pământ
Să fi dar mărturisit
C-aici jos el a venit
Trimis chiar de Tatăl Sfânt
Pentru omu-n moarte frânt

El să fie o lumină
Omenirea s-o salveze
Pe-a lui braţe să o ţină
Fiind dar fără de vină
Tatăşlui s-o-ncredinţeze
Şi-n ceruri să o aşeze

Nimeni altul n-a-ndrăznit
Despre sine să susţină
Că-i lumină-n răsărit
Că este neprihănit
Şi că el e o lumină
Că nu are nicio vină

Eu sunt Viaţa şi-Nvierea
Nimenea nu a mai spus
Căci nimeni n-are-nfierea
Tatălui făcând plăcerea
Ca şi Fiul Lui Isus
Ce i-a fost în veci supus

Noi venim să-ţi mulţumim
Pentru tot ce Tu ne-ai dat
Azi copii Tăi să fim
Inima să-ţi dăruim
Mire scump şi minunat
Să-ţi dăm sufletul curat
Betania 15 dec. 2019

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caut lumina...

Caut lumina divină, sufletul să mi-l inunde,
Ca apa curată făptura omenească
Sau ca văzduhul suflarea păsărească.
Caut iubirea adevărată să-mi răsfăţ inima,
Ca noaptea instelată
În viaţa mea sau peste iubirea lumii toată.
Caut raiul pământesc şi frumuseţea lui,
Căci fără de ele, chiar n-are rost să trăiesc.

Dar unde-i lumina divină?
La câţi ani lumină?
Şi iubirea visată...
La ce distanţă de lume, de mine?
Noroc cu raiul naturii altruiste,
Că încă mai există şi are vise.

Şi, ce sunt lumina, iubirea, frumosul?
După care orbecăim cu toţii până la moarte,
Decât sfânta înţelepciune,
Sau pacea şi armonia oamenilor
În lume şi în toate.

poezie de Valeria Mahok (30 noiembrie 2016)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un cuget neîntinat

Evanghelia cea Sfântă cine astăzi o trăieşte
E ferice acum de el căci viaţa o primeşte
Cine dar azi se hrăneşte din al Domnului Cuvânt
El trăieşte în lumină şi merge spre cerul sfânt
Căci se-ncrede-n Dumnezeu şi Scriptura o trăieşte
În viaţa lui de aici tot mai mult se curăţeşte
A lui cuget nentinat spre Cuvântul Celui Sfânt
Zi şi noapte se îndreaptă de aici de pe pământ
Evanghelia iubirii lui îi este căpătâi
Şi aleargă-n sfinţenie doar spre dragostea dintâi
Adevărul Sfânt al vieţii cine-l caută acum
E pe-a vieţii vii cărare şi Hristos îi este drum
Căci lumina sfânt-a vieţii prin Hristos doar ni se arată
Să trăim neprihănirea o viaţă fără pată

Numai cine dar veghează să trăiască viu Cuvântul
Are astăzi biruinţă căci Hristos îi este drumul
Evanghelia cea Sfântă nouă ne e azi destin
De aceea în lumină Domnului eu mă închin
Vreau a Ta împărăţie Tu Isuse să domneşti
Să ne fii stăpân în viaţă — odată să ne primeşti
Sus în cerurile sfinte pentru veci noi să-ţi slujim
Cei ce astăzi te chemăm vrem mireasă să îţi fim
Căci în inimă o Doamne pentru veci noi te dorim
Betania 10-11-2019

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Haine de lumină

În lumina Ta Divină
vrem Isus să ne scăldăm
să trăim fără de vină
pe veci Domn să te avem

vrem lumina mântuirii
Tu Isuse să ne-o dai
izvorul neprihănirii
să fim cu Tine în Rai

în lumina Ta curată
toţi azi ca să ne zidim
o viaţă fără pată
pe pământ ca să trăim

vrem să fim cu toţi lumină
raze vii de pe pământ
pentru patria Divină
şi al vieţii viu Cuvânt

toţi dar să ne îmbrăcăm
chiar în haine de lumină
pe Hristos să-l onorăm
până când El o să vină

curgă dar de azi lumina
din noi toţi pe acest pământ
să-l cinstim întodeauna
pe al nostru Mire Sfânt

El ne este sărbătoare
şi lumnină şi menire
Isus ne este un soare
ce ne-mbracă în iubire

haideţi dar acum cu toţii
să-i dăm fiinţa şi iubirea
Isus chiar şi-n clipa morţii
să ne fie mântuirea

ale Lui cuvinte sfinte
să străluce azi în noi
pe a vieţii aşezăminte
toţi să fim de fire goi

din lumină spre lumină
tot mai mult noi să privim
să-i dăm viaţa-n veci deplină
Mirelui ce îl iubim

curgă dar lumina sfântă
fiinţele să ne inunde
ca noi toţi să fim la nuntă
unde lumea nu pătrunde

fie-i glorie -- onoare
Celui Sfânt ce ne-a creat
să-i cinstim Numele-i mare
fie-n veci gflorificat

poezie de Ioan Daniel Bălan (2 octombrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iisus - infinită lumină

Din iubirea divină plămădită lucrare,
Cu suflet de-anafură din Duminica mare,
Croită din trupul sfânt, cu lut fără moarte
Şi lumii, trimisă de Cer, a feriri de păcate.

IISUS, botezat de Maria-n iubire maternă,
Crescut în imensă iubire, de mâna paternă,
Ne-a fost hărăzire, Lumină, de rău nepătată,
Pe bezna, ce colţii din noi alăpta, necurată...

Dar, goi de credinţă-am stivit Lumina orbită,
I-am pus ruşinoasă cununa de spini înflorită,
Din lemnul, menit a fi scut la viaţă şi moarte,
Cioplitu-i-am crucea, povară de suflet şi spate

Şi n-a fost destulă, smerenia lui... Prin cruzime
băut-am prin cuie tot sângele-i pur... Mi-e ruşine
a scrie de creierul lânced, iudit a se stoarce
prin gânduri stupide spre mâna nebună-a-le face...

Prin moarte-a călcat, ispăşindu-ne, oarbă, cruzime,
Doar ruga-şi urca spre Tatăl, puteri să-i împline,
Ce sufletul lui aduna în căuşul de palme divine,
Să-l pună în trupu-i, ce nu s-a gemut în suspine...

Din nou ÎNVIEREA-I coboară din Palma divină
Pe noi, păcătoşii, ne crede, iubeşte, cu milă,
Ne-mbracă, pe suflet, iertarea, destulă şi plină,
Ne-ncrede: "Hristos a-nviat!", primiţi infinita-i Lumină!

O, Lume, ai dreptul a-ţi pune Lumina eternă pe faţă,
Plămâni-a smeri cu-ndrăzneala, de-a plânge-n tăcere,
Doar dacă în suflet porţi unica-i, dreaptă povaţă
Şi-ngenunchezi la Iubirea-i,
răsplată la, oarbă, a noastră cădere...

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea...

Într-o zi pe inserat
Din palatul înstelat
Iubirea in lume a plecat
Să vadă cu oamenii ce s-a mai întâmplat,
Dacă de ea cumva au uitat
De când nu i-a mai vizitat
Şi seminţele Iubirii printre ei le-a semănat.

Dar, peste tot pe unde a umblat
Cu tristeţe a constatat
Că multe alte sentimente teren au câştigat.
Ambiţia şi vanitatea,
Invidia şi gelozia,
Nerăbdarea, nemulţumirea,
Locuiau în cuib cu ura
Şi înlocuiau iubirea.
Oamenii se războiau
Se revoltau, se izgoneau
Doar pentru avere şi putere se luptau.

Iubirea s-a supărat
Şi copiii din lume i-a rechemat.
Gingăşia, încurajarea,
Căldura şi bucuria,
Frumuseţea, fericirea,
Au părăsit toate Omenirea.

La început nici măcar n-au observat
Şi viaţa la fel şi-au continuat,
Dar, treptat, întreaga lume
s-a schimbat
De frigul neiubirii a îngheţat
Şi într-un pustiu s-a transformat...

Incet, încet, oamenii s-au dezmeticit
Şi Cerului, din Iubirea Sa cu umilinţă I-au cerşit.
Iubirea, din palatul înstelat
Cu Lumină strălucitoare placat,
Câtva timp i-a lăsat
Să-si dea seama lipsa de iubire ce a înseamnat.

Apoi, de oameni iar s-a îndurat,
De păcate i-a iertat
Şi spre lume cu picături mari de iubire a plouat,
Copiii săi, printre pământeni
iar să coboare i-a lăsat
Şi plină de speranţă s-a uitat
Dacă toţi picături din ploaia de iubire au apucat
Şi măcar acum şi ei să iubească au învăţat...

De Iubirea sădită de Dumnezeu în voi, semeni
dragi,
Niciodată nu uitaţi!
Ca de frigul necredinţei
nu cumva să îngheţaţi
Şi într-un pustiu fără suflet să vă transformaţi!

poezie de Anamaria Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!