Când nici luceferii

Când nici luceferii nu sunt eterni
Ce rost are cuvântul "întotdeauna"?
Trecem ca şipotul vântului,
Putrezim ca firele ierburilor.

În corola inimei cât bate, cât mai bate,
Purtăm lumina frunţii şi smoala ochilor.
Nu-mi cere să-ţi răspund "totdeauna"
Când nici luceferii nu sunt eterni.

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Va mai bătea?

Bate vântul, dar nu se risipeşte iubirea
Bate ca un ciclon, dar căldura lui nu se risipeşte-n decor
Doar inimilor le scrie amăgirile
Bate cu pajişti, bate cu foc
Bate, dincolo de trupuri
Dar nu distruge frumosul din suflete
Bate, dar împrăştie vis, frumos, puritate
Bate şi cu o aripă te loveşte
Bate pentru a relansa sentimentul pur
Bate şi va bătea în lumina de stele.

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decaloguri comparative...

Nici o floare nu e floare, dacă n-are admiratoare.
Nici o pasăre nu-i rară, fără de cuvântul vară.
Nici vântul nu este vânt, dacă bate doar în gând.
Nici izvorul nu-i izvor, dacă nu-i dorit de dor...
Nici o mare nu e mare, fără valuri vorbitoare.
Nici o noapte nu-i frumoasă, dacă luna nu-i mireasă.
Nici un om nu este om, dacă n-a sădit un pom.
Nici o zi nu e aleasă, fără de iubire în casă.
Nici o casă nu-i frumoasă, fără de copii la masă.
Nici o vorbă nu e vorbă, fără tâlcul scos din tolbă.
Nici o prietenie mare, nu e fără cumpătare.
Nici un gând nu-i măreţie, fără a lui împărăţie.
Nici un drum cu ocoliş, nu e fără ascunziş...
Nici o fală nu e fală, dacă n-ajunge de-ocară.
Nici o iubire nu-i mare, de nu trece de hotare.
Nici durerea nu-i durere, de nu cere mângâiere.
Nici o dărnicie în lume, nu rămâne fără nume.
Nici credinţa nu-i credinţă, dacă n-are stăruinţă.
Nici o soartă nu e soartă, când bate din poartă în poartă.
Nici viaţa nu e viaţă, de nu, îţi zâmbeşte în faţă.

poezie de Valeria Mahok
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici...

nici nu cred c-ar fi azi prima oară
când doar eu şi doar eu am greşit
inundaţi de o ploaie de vară
arşi de tot de un băţ de chibrit
defilând dintr-o gară în gară
c-un trifoi de iubit/neiubit

nici nu cred că ne-ascundem departe
doar un deget ceva să întinzi
ca o miere pe-o foaie de carte
şi în ea să te prind să mă prinzi
cum scriam nu demult ne împarte
o aceeaşi oglindă-n oglinzi

nici o brazdă de tine nu-mi trece
sunt un mitrea cocor blestemat
or ion alu marţi treisprezece
tu ai şnur de picior des legat
pe un câmp de muşcate-n ghivece
la un fericit moment dat

şi nici toamna în frunte nu-mi bate
numai lemnul din mesele mici
de prin birtul cu geamuri crăpate
de la nişte-mbrânceli de voinici
de pe unde te-aştept pe jumate
pe când tu pe jumate nici...
nici...

poezie de Daniel Bratu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu avem prieteni eterni şi nici inamici perpetui. Interesele noastre sunt însă eterne şi perpetue, iar acele interese înseamnă să ne facem datoria.

citat din Henry John Temple Palmerston
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Domniţă...

De-amar de timp, scriindu-ţi şi cântând,
Stau cu-o ureche-n zid şi la pământ.

Pridvorul tău, de sus, din turla mare,
Nu a cinstit scripcarul cu o floare.

Tocită-i pana-n slova ta,
Şi corzile, nici ele, nu mai pot cânta.

Domniţă cu cinci turle la cetate,
Răbdai aproape anul jumatate,

Şi-n aşteptare, număr ca nebunii
Luceferii rotiţi din coada lunii.

Nici slut nu sunt şi am destoinicie
Şi la stihiri, dar şi la cerbicie.

Nu te cerşesc. Te vreau. Am dreptul. Sunt
Legat de umbra ochilor tăi crunt,

Şi-s doară Făt-Frumosul din poveste,
Ajungă stihurile-aceste.

Mai zic atât: Ia seama bine,
Că-s neam din hoţii fetelor Sabine.

poezie celebră de Tudor Arghezi (1947)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voinţa...

Bate fierul cât e cald
Să scoţi clipa de smarald,
Bate-l tactic şi cu forţă
Să poti duce-a vieţii torţă,
Fie-ţi cerul nicovală
Iar scânteia chibzuială
Şi ciocanul libertate
Bate fierul, bate, bate....

Bate fierul cât e roşu'
Fără să-ţi cânte cocoşu',
Hodine-te în culise
Fi ferice printre vise,
Ţine cu dinţii de el,
De fierul care-ţi este ţel,
Un tezaur de dreptate,
Bate fierul, bate, bate!...

Năduşeala dă răzbire,
Bate fierul... cu iubire!...

poezie de Vasile Zamolxeanu (1 octombrie 2016)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Silentium!...

Taci molcolm, nu trezi nici dor
Adânc în suflet, nici fior,
Căci ele scapără şi pier,
Precum luceferii din cer
Răsar ca să apună iar,
Tu taci şi ia aminte doar.

Simţirea cui să ţi-o încrezi?
Iar când te doare, să nu crezi
Că alţii te-au şi înţeles.
Un gând rostit e un eres...
Nu sparge unda de cleştar,
Tu taci şi soarbe-i vlaga doar.

Rămâi în sinea ta ascuns,
De vise tainice pătruns,
Căci visele se sting curând
Când lumea prinde glas şi când
Lumina zilei vine iar,
Tu taci şi ia aminte doar.

poezie clasică de Fiodor Ivanovici Tiutcev
Adăugat de Cornubia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu sunt

Eu nu-s vreo zeiţa aşa cum mă vezi
Nu-s lumina din zori ce-ţi bate la geam
Nici iarba ce-mbracă câmpiile verzi
Nici floarea ce galeş zâmbeşte pe ram.

Nu-s nici trilul de-l auzi în pădure
Ploaia de vară ce-astâpăr-un dor
Nu sunt dulceaţă din boabe de mure
Nici măcar Lună pitulată într-un nor.

Nu-s cerul de vară cu stelele mii
Nici speranţa ce se-aprinde scânteie
Nu-s nimic din tot ce visezi tu c-aş fi
Sunt puţin, doar atât, o femeie...

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonată de Grieg

Ni se face toamnă, ni se face frig,
se aşterne griul pe un ultim dig,
tu te-ascunzi departe, unde să te strig,
nordica mea fată, când se cântă Grieg?

Ştii cum bate vremea ora în zadar?
Ştii cum bate ora fără de orar?
Am să-ţi spun când ploaia va crăpa un zar
şi speriaţi urca-vom în bătrânul far.

Ni se face-a moină, ni se face-a vânt,
hai, noi doi, să facem un recensământ,
peste toţi aceia câţi poate mai sunt
să ne credem singuri pe acest pământ.

Ţi-am deschis umbrela, te aştept să vii,
să apari din mare într-o bună zi,
de va fi furtună, poţi să întârzii,
mai aştept o toamnă, nici nu te grăbi!

Ni se face-a timpul care nici n-a fost,
are şi iubirea, cât de cât, un rost;
haide, sub umbrelă, ca-ntr-un adăpost,
hai, îţi vând iubire fără nici un cost!

E frumoasă marea ca atunci, cândva –
marea noastră neagră, marea noastră rea,
singura-n măsură de-a ne judeca
cu un val de ghiaţă şi cu fulgi de nea.

Am s-aştept pe stânca digului pierdut
să-mi sfârşesc plantonul, ca un biet recrut...
Rana mea cea veche nu m-a mai durut,
sunt atâta: sclavul gândului meu mut.

Ni se face toamnă pentru amândoi,
unde eşti, iubito, când aici sunt ploi?
Fi-va preatârziul lacrimă-n şuvoi
când pe dig, la ţărmuri, vei găsi un sloi.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zaharia Stancu - om al câmpurilor, temperament violent, poet al ierburilor aspre de Bărăgan...

George Călinescu în Opinii, Zaharia Stancu şi opera sa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între azi şi demult

te ascult cel mai mult când tu taci şi exişti
când mai crezi c-am rămas doi copaci pesimişti
tu trăieşti cel mai mult în prezentul ocult
şi mă cauţi mereu între azi şi demult

pe aceleaşi alei sunt un biet menestrel
sunt o salvă de tun într-o piele de miel
nu mai sunt ca un om nici copac nu mai sunt
sunt un tropot de cal cu potcoave de vânt

te iubesc mai acut când prin ploi te dezbraci
şi te-mbraci cu finalul câmpiei de maci
nu mai ştiu nici ce eşti nu mai pot nici să mint
cât de mult te-am urât cât de mult te-am iubit

sunt o brumă de toamnă pe-o frunză de crin
m-ai rugat să te mângâi pe coapse puţin
şi prin umbra înalt-a pădurii de tei
suntem trupuri de foc şi ne pasc nişte lei

nu mai sunt ca un om şi nici cal nu mai sunt
sunt un dangăt de clopot căzut pe pământ
sunt o toacă de lut care bate tacit
dinspre minus nimic înspre plus infinit

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Exit...

M-am sculat, mort, într-o zi...
Nu era nimeni, nici tu, nici copii,
Nici tunel de lumini nu a fost;
Este-un negru teribil, compost.

Nu mai simt, nu exist, nu respir,
Nările nu-mi miros elixir,
Inima, îmi stă, nu mai bate...
Nu mai am, nicio zi, nici etate.

Sunt inert, obosit d-energie,
Niciun rai nu-i, nimic, feerie...
Stau întins, sunt sleit, sunt absent;
Sunt plecat, vindecat, impotent.

Şi m-apasă imensul de negru,
Lacrimi n-am, nu mai sunt un integru...
Gând nu e, neuronii sunt stinşi;
Mi-am lăsat şi duşmani, sunt învinşi.

Lumea nici nu mai este- se pare...
De m-am dus, pentru mine, ea moare.
Sunt convins că materia-i moartă;
Nu mai vin ca să bat, la vreo poartă.

N-am probleme de mâine, în esenţă,
Mă dezic de orice, d-existenţă...
Sunt salvat în neant, în memorii;
Vă deplâng, ce-aţi rămas... Muritorii!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (8 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea bate rău cordul

Iubirea noastră bate, rea, corduri,
La cele două, sigur, mă refer,
Ce prin artere pulsează noduri,
Venele noastre-s albe de la ger.

Iubirea noastră bate un rău cord:
Inima mea, taler cu două feţe;
Cu ea nici ea nu este de acord,
Şi-o dă cu foc afară, să îngheţe.

Iubirea noastră bate un record
Al rezistenţei jarului în scrum;
Cu ea nici noi nu suntem de acord,
Iar fără ea, nu suntem nicidecum.

poezie de Marius Robu din Suflet la troc (3 ianuarie 2015)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântul nu bate

Motto:
"Nu se ştie ca pământul
Dincotro va bate vântul"

Vântul nu bate
Cât e bătut
De crengi uscate
Vântul e mut
Şuieră doar
Frunza de ulm
Sau de stejar
Iar eu adulm
E ca şi cum
Ar mirosi
A foc un fum
Care s-ar irosi
Pe orice drum

Vântul nu cântă
Poartă decât
Talanga sfântă
La oi la gât
Ca să se-audă
Până la cer
Că iarba crudă,
Limba de fier
Pe-a râului gură
Când crede c-o fură
Păscută se face
Şi vântul doar tace.

Ce ştie vântul
Nu pot să ştie
Nici apa vie
Şi nici pământul.

poezie de Marius Robu din Carte de bucăţi (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii îmi sunt o turmă care paşte stele

Ochii îmi sunt o turmă care paşte stele
la hotarul cerului, unde, prin altare,
luceferii ard sacru ca o lumânare,
din fire sfinţite se ţes în zori perdele.

La răscrucea de pleoape sună ghioceii,
se clatină lumina de lună şi se frânge,
din luncă se aude salcia cum plânge
când iarba se-nroşeşte şi behăie mieii.

poezie de Gavriil Stiharul
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem fără tine

Doamne, sunt străin de mine
Când în oase bate vântul,
Când pe calea fericirii
Pierd afurisind cuvântul.

Sunt un strop din galaxie
Plin de găuri încercate,
Inima mea visătoare
E mister plin de păcate?

Sunt ca turla părăsită
De luceferi credincioşi
Şi-s strivit în nopţi cu lună
Doar de ochii ei frumoşi.

Pleoape puse-n mângâierea
Lumii cu bătăi de vânt
Izvorăsc din vraja vieţii,
Ea mi-i floare pe pământ!

Inima mi-i o scânteie,
Chiar de sunt străin în mine,
Bate vântu-n oase rupte
Şi poemu-i fără tine!

Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oftalmologului Elena Buznă la vol. "Marea horă a vântului"

De-abia-acuma bate vântul
În hora gândurilor clare
Să pot să-ţi spun, când iau cuvântul,
Că-mi placi şi-acum, ca autoare.

Mărturisesc cu tot regretul,
Azi, când şedinţa e-n nocturnă,
Că îmi plăceai, dar asistentul
N-avea curajul să ţi-o spună.

Şi zile-ntregi te rog să crezi
Te căutam ca un nărod,
Dar nu veneam ca să mă vezi
Ci-ntotdeauna să te văd.

Păşeam în clinică încet,
Pentru a nu ştiu câta oară
Şi când intram în cabinet
Ceream "distanţa pupilară".

De-aveam o ceaţă-n ochii mei
Cum afectivă mi-este firea,
Când te uitai atentă-n ei
Mi se mai lumina privirea.

Când mă prinsese nebunia
Văzând la tine-arătătorul
Spre a-mi decide dioptria,
Eu îţi examinam piciorul.

Acum speranţa mi se curmă
Şi deziluziaţmi tot creşte,
Când văd că-n anii de pe urmă
Doar dioptria se măreşte.

poezie de Laurian Ionică din Un ficior de plai
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea nu-i aşa de moarte...

Noaptea nu-i aşa de noapte cum e lacrima tăcerii
Şi nici vinerea prea lungă cum e lipsa mângâierii.
Ploaia nu-i aşa de rece cum dojana de nevină
Şi nici negru-aşa de negru cum e lipsa de lumină.

Vântul răvăşeşte ramul, dar mai tare bate gândul,
Când e trist la lumânare că n-a prins în vers cuvântul.
Iarna nu-i aşa de rece, nici zăpada nu mă-ngroapă,
Cum e vara ce mă doare, când tristeţile-mi adapă.

Şi nici toamnele nu-mi ţipă, când îmi pierd veşmântul verde,
Cum îmi strigă anotimpul unui dor ce nu mă vede.
Marea nu-i aşa adâncă şi nici valu-aşa de mare,
Cum îmi este mie hăul şi albastrul ce mă doare.

Încruntarea se-nsenină cu tandreţe şi iubire,
Zâmbetul din colţul gurii amiroase a mâhnire.
Nu-i nici iadu-aşa de groaznic şi macabru, cum mi-e vina,
De-a mă şti nevinovată. Şi îmi plânge rădăcina,

Că nu am apă curată să îi torn, să înflorească-
Curg noroaile din palme... cine să le mai oprească,
Când nu-i timp de-nduioşare şi de facere de bine?
Tu arunci cu duşmănie şi eu cu iertare-n tine.

Moartea nu-i aşa de moarte, cum e viaţa de neviaţă-
Vino-n schitul meu, străine, spune-mi adevăru-n faţă!
Că nu sunt demnă de tine şi mă exilez cuminte
În poeme violete, unde nimeni nu mă minte...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bate vântul

Bate vântul
Inima mi-a rămas caldă ca atunci,
Precum un cer albastru
Când te voi mai îmbrăţişa?
Bate vântul, ascultă-l! Înţelege-l!
E ca iubirea noastră mişcătoare, de ploi şi de fluturi
Bate vântul iubirii!

poezie de Lorin Cimponeriu din Călătorie spre steaua promisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii noştri nu au toamnă...

Câteodată, ochii noştri, când e toamnă, se privesc,
Pe vreun gând ce vine simplu, de demult, din primăvară,
Şi se-întorc la clipa lumii, când lumina se măsoară
Prin culorile ce-n viaţă viaţa-n muguri o clipesc.

Ochii noştri sunt în spaţiu porţi de cer şi anotimp,
Se deschid ca o corolă, ca un radar, ca o zare,
Au nevoie de lumină, de privire şi de soare,
De un timp golit în spaţiu, de un spaţiu fără timp.

Ei sunt, poate, cu uimire, cercetaşi într-un război,
Pentru care Universul n-are margini nici zăbrele,
Ci doar sensuri nesfârşite, raţiuni şi vorbe grele
Despre-un haos fără drumuri, dar prin care trecem noi.

Ne uimim de ce se-întâmplă, de-întuneric şi de flori,
Trecem totul prin idee şi-i găsim justificare,
Orice clipă de sosire are-o clipă de plecare,
Albul iernilor bogate-i o sinteză de culori.

Ochii văd, inima cere, dar atât, nimic mai mult,
Omul este tot ce poate, ochii n-au nicio putere,
Ei doar văd ce ştiu să vadă, ce se află la vedere,
Dincolo de acest spectru, este-un spaţiu grav, ocult.

Dar şi ochii par o toamnă, toamna florilor din ei,
Ofilite-n frunze moarte şi trecute prin durată,
Nostalgii pe-un vraf de umbre, umbre pe un chip de fată,
În contrast cu tinereţea-i, care poartă-n ochi cercei.

Ochii noştri sunt ca zarea, ca lumina, ca un dor,
Ei nu ştiu să fie altfel, sunt ce sunt de când se ştie,
Ei nu mint, nu fac grimase, sunt aşa cum ştiu să fie
Cum e iarba de pe coasă, cum e apa la izvor.

Ochii lumii nu au toamnă, nu se trec, nu-îmbătrânesc,
Nici atunci când trece vremea vremii ochilor de soare,
Ei sunt plini de luminiţe vii, frumoase, visătoare,
Fiindcă ochii toamnei noastre-n ochii noştri se privesc.

poezie de Gheorghe Văduva (7 august 2015, Bucureşti)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!