Plopul singuratic

În a mea copilărie, plopi în sat au fost doar trei
Şi erau înalţi şi mândri, verticali, unul ca altul,
Groşi erau la trunchi şi nimeni nu îi cupridea de-a latul,
Ca în cartea de poveste se comparau cu nişte zmei.

Mai înalt acum atinge, maiestos seninul cer
Răzleţitul plop bătrân, rămas în satulmeu natal,
Care-n zilele când plouă zgârie norii de opal
Şi în viiforul de iarnă nu îi pasă că e ger.

Azi trăieşte singuratic în colţ verde de grădină,
Iar pe lângă rădăcini l-au năpădit muţimi lăstarii
Căci de vechea sa tulpină se legară armăsarii,
Iar în freamătu-nserării frunza-i plânge şi suspină.
Gândul rău s-a pus de omul care-ar fi dorit să-l taie,

Însă nimeni nu va putea avea cândva curajul
Caci putere mare n-are spre ai strămuta tonajul,
Pentru foc e slab, că arde doar cu fum, făr de văpaie.

poezie de Ioan Friciu (2020)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pedeapsa a venit dar nici acuma...

E boală peste toată omenirea,
Însă durerea nu ne mai atinge.
Şi nu mai ştim ce e compătimirea
Decât atunci când spaima ne străpunge.

Nu mai rostim măcar o rugăciune,
Deşi e ciuma roşie pe-afară,
Însă sperăm mereu la o minune,
Când înspre noi doar negri nori coboară.

Pedeapsa a venit dar nici acuma,
Când singura speranţă e o cuşcă,
Nu vrem să înţelegem ce-i cutuma,
Care pe toţi cu furie ne muşcă.

Ne-am săturat să stăm numai în casă,
Dar azi, doar pasărea e-n libertate,
Depresia ne taie ca o coasă,
Şi aerul îl căpătam în rate.

Şi vântul bate, bate-atât de tare,
Încât nu poate nimeni să-l răpună
Şi se zăresc numai trei cruci în zare,
Iar pe pământ e cea mai grea furtună.

Pe una zace, Cel fără de păcat,
Purtând pe frunte-a spinilor povară,
Cuiele morţii, în palme i-au intrat,
Iar faţa Lui e albă ca de ceară.

Apostolii se-apropie de cruce,
Dar nimeni să-L salveze nu cutează,
Putere n-au, când iadul ne conduce,
Iar Domnul îi priveşte şi oftează.

Dar totu-i scris în Cartea cu Destine,
Şi nimeni n-are drept să se opună,
El şi-a dat viaţa să ne fie bine,
Însă-'ntre noi doar ura se adună.

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian se afla în Institut şi putea rămâne acolo peste noapte; cu locul de odihnă nu era o problemă – avea cine şi unde să-l găzduiască. Practic, putea dormi chiar şi în navă, în propria-i rezervă, cea cu iniţialele E. L., doar nu-l împiedica nimic. Însă dacă va dormi în Institut, cum rămânea cu părinţii lui? Acum se înţelegea bine cu ei, nu mai erau supăraţi, ca să procedeze astfel. În plus, mai erau şi bunicii lui la mijloc; ar fi fost şi dânşii îngrijoraţi şi nu le putea face aşa ceva... Hotărât lucru, deci; trebuia să se întoarcă acasă! Deocamdată însă, nu încă; mai rămase, spre bucuria fetelor...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unul zicea să-l taie. Altul să-l spânzure. Altul să-l jupoaie de viu. Alţii în fel de fel de chipuri să-l chinuiască până l-o omorî. Iară cel mai bătrân dintre dânşii zise să-l lase cu viaţă, căci cine ştie la ce le-o fi şi el bun, poate că va izbuti el să fure pe fata unui împărat după care umblau ei să o răpească, şi nu puteau. Fata aceasta se afla închisă de tată-său într-o casă, ale cării uşi erau închise. Tat-său o dată pe an o lăsa descuiată, şi atunci, la o uşă sta de pază un cocoş, şi la cealaltă era un clopoţel; şi nu putea nimeni să se apropie, căci cum punea cineva piciorul pe prag, ori clopoţelul se trăgea, ori cocoşul cânta. Fiul de împărat se făgădui că va cerca şi el. Şi aşa îl lăsaseră zmeii viu. El se duse binişor, şi până a nu pune piciorul pe prag, întinse mâna fără să-l simţă nici măiestrele, apucă cocoşul de gât şi i-l răsuci, de nu mai zise nici pis! apoi deschise uşa încetişor, trecu la cealaltă uşă, fură clopoţelul şi se întoarse de spuse zmeilor să intre unul câte unul, că el îi aşteaptă la uşă, pe dinăuntru.

Petre Ispirescu în Poveste ţărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copii indienilor

Pe-aceste locuri pe care călcăm noi azi
Se jucau cândva copiii indienilor, fericiţi, sub brazi,
Ei erau stăpânii acestor preerii cu ierburi balerine,
Unde-acum sunt case din beton şi magazine.

Copacii atunci erau înalţi până la cer
Şi nu erau străzi asfaltate, nici drum de fier,
Nu erau biserici şi nu era nicio clopotniţă,
Doar păduri, păduri şi indieni – şi nici o temniţă.

Numai colibe erau pe iarba de velur,
Iar noaptea urşii dădeau târcoale-n jur –
Locul acum e altul, fără izvoare şi frunze trifoi,
Locul unde trăim, muncim şi ne jucăm azi noi.

poezie de Annette Wynne, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toţi aveau numere

nimeni nu avea nume
individul nu contează aici
unul a emis o undă telepatică
de o frecvenţă foarte mare
impactul cu celulele nervoase
ale cortexului erau dureroase
individul de lângă ridicătura circulară
de pietre vinete
stătea într-un picior înfăşurat
cu penele proprii
semănând cu o barză visătoare
dar avea capul mic cu păr pleoştit
peste ochii de peşte fiert
picioarele subţiri susţineau un pântec mare
a urmat o înfăşurare dementă
de gânduri şi trăiri
alte fiinţe fierbeau într-un vas
transparent de unde ieşeau aburi greţoşi
erau trei lipitori cu capete verzi
fierte de sute de ani în lichidul ăla
transmiteau câteva idei filosofice
o pasăre cu cap de crocodil şi gheare
de urs grizzly se scărpina zgomotos
cârâia ca o curcă beată
în sală au apărut gardienii
fiinţe larvare care tremurau
ca o piftie rostogolită
ventuzele lor te puteau paraliza pentru totdeauna
noul arestat era un om pirpiriu
cu gâtul lung de jumătate de metru
care se bâţâie pe un trup lung
şi teribil de slab
picioarele erau cam scurte
însă puternice şi frumos modelate
braţele de halterofil
capul mare cât o vadră de vin
se bălăngănea în faţa şi-n spate
părea redus mintal
nimeni nu credea că va supravieţui nopţii
pe planeta închisoare special amenajată

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul ca loz câştigător

Vă spun:"E neagră", însă nu e neagră.
Vă spun:"E cioară", însă nu e cioară.
Ordinea ciorii negre este alta.

Vă spun:"E verde", însă nu e verde.
Vă spun:"E iarnă", însă nu e iarnă.
Dar eu posed acum o iarnă verde.

Poemul e un loz care câştigă
mereu. Jucaţi pe cioară: iată cioara.
Jucaţi pe mine: iat-o iarnă verde.

Esenţiala diferenţă dintre
aceste lucruri n-are corp: trăieşte
ca un abis cu buzele lipite.

poezie celebră de Ştefan Augustin Doinaş din Conjuratio poetica (1974)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neconcordanţă

Nu mi-am dorit această stare
de om înnebunit de ea,
nu mi-am dorit a ei plecare
şi n-am dorit a nu mă vrea.

Nu mi-am dorit să stau cu gândul
împleticit de buimăceli,
nu mi-am dorit să-mi cheme visul
acele stări de ameţeli.

Eu mi-am dorit doar o poveste,
şi-al ei final doar fericit,
eu mi-am dorit să urc pe trepte
cu gândul că sunt eu iubit.

Eu mi-am dorit doar sărbătoare
în ochii clari şi al meu vis,
eu mi-am dorit iubirea mare,
şi-acum, eu sunt doar un proscris.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-mi văd noul cap (căci am dobândit unul nou), dar când îmi duc mâna la frunte o simt rece şi tare şi mai am senzaţia că e verde, translucidă şi vibrând înăuntru. Proprietăţile organelor mele s-au modificat: ochii, care nu mi-au fost niciodată prea buni, străpung acum materia şi văd tot ce vor ei să vadă - dar experienţa, la început, a fost teribil de şocantă din pricina neaşteptatului spor de informaţie pe care au început să-l primească; şi la fel s-a întâmplat şi cu urechile, care s-au obişnuit de-acum să audă tot ce vor să afle, însă la început au fost debordate de un haos sonor pe care nu erau pregătite să-l perceapă.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lunganul se calmase; îi venise inima la loc. Drept urmare, nu putu rezista fără a despacheta o ciocolată mare, cu alune de pădure. Îi oferi şi Adelei câteva cubuleţe; fata nu-l refuză. Se mai plimbară puţin, ţinându-se de mână, zâmbindu-şi din când în când unul altuia. Nistor o admira, dar şi Adela pe el. Îl găsea drăguţ, atrăgător. Şi de ce nu; băiatul avea farmecul lui. Îl dezavantaja puţin înălţimea, dar nefiind nici prea gras, nici prea slab, avea o alură atletică. Chipul îi era tare plăcut, cu trăsături fine, bine conturate, încadrat de părul său şaten; nici blond, nici brunet. Iar ochii, cu o privire ştrengărească, nu erau nici verzi, nici albaştri, ci o stranie combinaţie dintre acestea două, deşi nici una nu era predominantă. Prin urmare, nimeni nu putea spune cu precizie ce culoare aveau ochii lui. Deci, bineînţeles, Adelei nu-i era ruşine să meargă lângă unul ca el, doar nu avea de ce.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei mai mulţi dintre colegii mei de clasă nu aveau simţul fantasticului. Luau lucrurile aşa cum erau... Asta este o plantă, acela este un fotoliu. Dar, pentru mine, lucrurile nu erau atât de bine definite. Mama mea, care încă trăieşte şi care este o femeie plină de imaginaţie, m-a încurajat. În loc să spună: "Nu, nu, ar trebui să fii serios!", era încântată că aveam imaginaţie. Când m-am îndreptat către lumea fantasticului, m-a ajutat dându-mi cărţi să citesc. Am citit pentru prima oară Edgar Allan Poe când aveam doar nouă ani. Am furat cartea ca s-o citesc, pentru că mama nu voia să o citesc; credea că eram prea mic, şi avea dreptate. Cartea m-a speriat şi am fost bolnav timp de trei luni, pentru că am crezut în ea... dur comme fer, cum spun francezii. Pentru mine, fantasticul era perfect natural; nu aveam îndoieli deloc. Aşa erau lucrurile. Când le dădeam prietenilor mei genul acesta de cărţi, spuneau: Dar nu, noi preferăm să citim poveşti despre cowboy. Cowboy-i erau extrem de populari în acea perioadă. Eu nu înţelegeam asta. Eu preferam lumea supranaturalului, a fantasticului.

Julio Cortazar în The Paris Review
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi aduc aminte cu mare bucurie de curte, de livada din care mâncam roşii, ardei gras, fasole verde. Bunicii erau şi nişte gospodari desăvârşiţi. Bunicul meu mi-a făcut un leagăn identic cu cel din desenul animat "Heidi". Aveam un nuc imens şi a bătut nişte fiare mari ca să atârne leagănul. Nu avea nimeni leagăn cum aveam eu. Şi pentru că era la modă Nadia Comăneci mi-a făcut şi o bârnă. Am avut o copilărie minunată, m-au învăţat atâtea lucruri frumoase, pentru care le voi fi recunoscătoare toată viaţa.

Anca Ţurcaşiu în ziarul Adevărul (2016)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa e viaţa

Aşa e viaţa
Un copil râde,
Un bătrân plânge!
O mamă cu drag
Pruncul la piept îşi strânge.

Frate trădează
Pe frate,
Pentru bogăţie şi libertate,
Ca să aibă el de toate!

O floare înfloreşte, alta se ofileşte,
Una moare, alta trăieşte,
Dar nimeni nu se bucură
Şi nimeni nu le jeleşte.

Căci aşa e viaţa dată de Dumnezeu,
Şi nimeni nu o poate schimba!
Aşa a fost,
Şi aşa va fi mereu.

poezie de Vladimir Potlog (14 decembrie 2007)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cică erau odată o babă şi un moşneag: moşneagul de-o sută de ani, şi baba de nouăzeci; şi amândoi bătrânii aceştia erau albi ca iarna şi posomorâţi ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii. Şi, Doamne! tare mai erau doriţi să aibă măcar unul, căci, cât era ziulica şi noaptea de mare, şedeau singurei ca cucul şi le ţiuiau urechile, de urât ce le era. Şi apoi, pe lângă toate aceste, nici vreo scofală mare nu era de dânşii: un bordei ca vai de el, nişte ţoale rupte, aşternute pe laiţe, şi atâta era tot. Ba de la o vreme încoace, urâtul îi mânca şi mai tare, căci ţipenie de om nu le deschidea uşa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii!

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stele căzătoare

Mirosea a stele căzătoare
(dacă stelele-ar avea miros...!)
Mirosea a moarte pe cărare
şi-a tristeţe ajungând la os.

Mirosea a noapte de sfârşit lumesc
(căci şi lumea s-ar sfârşi cândva...)
Greu mi-era cuvântul să-l rostesc
şi să-mbrac cu el căzuta stea.

Frunze moarte miroseau a ieri
(parcă întrupau în ele Timpul).
Gândul îmi pleca spre nicăieri
întâlnind în cale numai vântul..

Viaţa se-ntorcea pe sine-n iarnă
(iarna se credea stăpânitoare!)
Fulgii doar durere mai puteau să cearnă
căci erau toţi... stele căzătoare.

poezie de Mihaela Albu
Adăugat de Mihaela Albu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când Omul a venit pe lume, nimeni nu l-a întrebat
De-ar fi dorit femeie să se nască ori de-a fi bărbat,
Muritori s-au pomenit pe-acest pământ ca să trudească,
Pedeapsa e divină, izvorând din ancestral păcat.

rubaiat de Ioan Friciu (2020)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre celălalt mal

Înotam amândoi în mijlocul fluviului,
de parc-am fi vrut să fugim dintr-un tărâm fără nume,
spre un alt tărâm fără nume, al libertăţii.
O noapte de smoală, fără lună...
Gândul acelui spaţiu imens de apă,
gândul că sub noi se întind atâtea adâncimi tainice,
înfricoşătoare ne dădea fiori şi ne mâna, fără odihnă, către înainte.
Înotam spre bezna unui mal pe care ni-l indica doar pâlpâirea
unor lumini galbene, probabil nişte case, în care putea să nu mai
locuiască nimeni; case abandonate sau case cu stăpâni defuncţi,
în care lumina mergea chiar şi după moarte,
în care becurile gălbui ardeau nestinse de nimeni, ca nişte
ochiuri de far, până când, exilaţi din propriile răni, ar fi ajuns
secătuiţi de puteri, cu mâinile întinse la ele şi s-ar fi salvat
cu un codru de pâine tare ca lemnul în odăile acelea simple
şi pustii, din bârne.
Se mai apropia de noi câte unul ce părea grănicer,
îmbrăcat însă civil, stând oficial, în picioare, într-o barcă
prăpădită, care lua apă: "Aţi depăşit de mult geamandurile de siguranţă,
sunteţi pe cale de a depăşi apele teritoriale ale propriei dumneavoastră
existenţe, eu nu vă mai spun nimic, de acum sunteţi pe cont propriu!"
Ultimele cuvinte abia le auzeam, căci se scufunda demn, în picioare,
în prăpădita aia de barcă, în mijlocul unui fluviu care ne
ameţea cu parfumul lui de apă verde şi dulce.
Înotam fără să vorbim. Uneori ne atingeam sau ne atingeau
valurile unul de altul.

Noroc cu corul acela discret de copii,
altfel, pluta pescarului ce dormea ar fi intrat, fără ştire, în noi.
Noroc cu copiii; cântau pe nas ca nişte diaconi, sau cum s-or numi
ajutorii ăia de popi care cântă mereu cu ei. Pescarul dormea
cu o sticlă goală lângă el şi la căpătâiul lui cântau vreo cinci copii,
sub pânze croite din vestoane militare groase, întinse slab în sfori.
Le străluceau bumbii în noapte. Înotam spre luminiţele acelea
gălbui şi câte un peşte sfârtecat mai trecea lin pe lângă noi,
cu câte un pui de vultur adăpostit ca într-un cuib în miezul
cărnii roşii, ferfeniţite. Algele începeau să se ridice de sub ape
ca nişte păduri lacustre, cu plante groase, unduitoare.
Ne strigam obosiţi în mijlocul fluviului, începusem
să ne auzim tot mai slab...

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima dorinţă

Era bătrân, bolnav... Ştia de-acum
Că nu mai e dulăul care-a fost
Când îşi avea-n ograda lui un rost.
Ştia că-i vremea ultimului drum.

Era slăbit, nu mai putea mânca
Nici oase şi nici codrul mic de pâine
Ce, altădat', în colţii lui de câine,
Pe loc, în mici fărâme se spărgea.

În colţul lui din capăt de grădină,
Privea spre cei ai casei, mai lătra
Când un străin în curte le intra
Sau când dădea târcoale vreo jivină.

Să se ridice, îi era mai greu
Dar o făcea, se bucura cu drag
Atunci când, de departe, pe drumeag,
Simţea că vine singurul său zeu.

Îi aştepta, lătrând cu bucurie,
O vorbă ori o mână de alint
Pe capul său cu fire de argint
Ori pe spinarea lui, de-acum surie.

Şi le primea, era şi-acum iubit
Ca altădat', la fel ca-ntotdeauna
Când ei, în joaca lor, erau totuna,
Când timpul nu era de socotit.

Se gudura. Mai vechea alergare
O mai avea prin vise, uneori,
Acelea-n care el, în primii zori,
Voia doar joacă, joacă şi mâncare.

Au fost atâtea clipe împreună,
Atâtea zile, nopţi, atâţia ani
Ce-au fost prieteniei artizani,
Încât "Adio!" n-ar putea să-i spună,

Şi n-ar putea să facă un păcat
Plecând acum, departe să îi fie
În clipele de ultimă-agonie,
Iar el să-l plângă. Nu! Şi l-a muşcat.

A dispărut luându-şi suferinţa,
Crezând că-i doar a lui. N-a bănuit
Că-n urma lui, cel care l-a iubit
Nu-l căuta. I-a respectat dorinţa.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A rămas doar amintire

Umor lasciv mi-e viaţa împreună
Cu tine şi mi-e bine.
Pe îngeri pot să pun martori să spună.

Ne cuibăream unul pe lângă altul
Şi povesteam de toate
Dovedind că se poate
Şi să glumim şi să spunem oftatul.

În bunele ore de conversare
Nu m-am temut vreodată
Să spun în gura mare
Ce vreme minunată
Mă pregătea de starea de visare.

Eram doar doi, lumea nimic nu ştie
Şi nici n-a fost nevoie
Să spun gândul deific,
Doar sentiment mirific
La fel cum a fost Noe
De-a îndreptat pe toţi de la pustie.

poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acasă la familia Enka era destulă linişte, în limita posibilităţilor: musafirii plecaseră de câtva timp, iar de puţina gălăgie produsă, doar papagalul Rikky era responsabil. Restul erau tăcuţi: tânărul comandant, părinţii şi bunicii acestuia, chiar şi bătrânul dulău Nero. Doar lui Rikky nu-i tăcea pliscul deloc; cum însă era drăgălaş, nu deranja pe nimeni, căci toţi îl iubeau şi-l răsfăţau, chiar şi blondul. Îşi revăzuse în acea zi şi vechea familie, de la care plecase de bună-voie; cu domnul şi doamna Stoica va mai avea ocazia să se întâlnească, însă pe blondină habar n-avea năstruşnicul papagal că o văzuse pentru ultima oară, iar în curând acelaşi lucru se va petrece şi-n cazul "şefului". Pentru că nu-şi dădea seama de acest lucru, Rikky nu putea fi trist; ceilalţi însă... Chiar şi Nero părea abătut şi nu din cauza vârstei sale. Dulăul negru parcă presimţea că în curând se va schimba ceva, se va întâmpla ceva; nu ştia sigur ce, însă orice ar fi fost, se părea că avea legătură cu tânărul său stăpân. Astfel simţea dulăul negru şi nu se înşela deloc...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina din Infinit

cinste slavă şi mărire
Lui Isus Cel răstignit
care iată din iubire
pentru noi El a murit

pentru noi şi-a dat viaţa
sus pe cruce la Calvar
şi scuipată i-a fost faţa
să ne dea viaţa-n dar

cinste slavă şi onoare
îi aducem Lui Mesia
şi-i cântăm cu-nflăcărare
căci ne oferă veşnicia

pentru noi Isus şi-a dat
şi viaţa şi Fiinţa
când la moarte condamnat
i s-a dat atunci sentinţa

fără pată fără vină
El viaţa şi-a trăit
a fost unica Lumină
ce nouă s-a dăruit

doar Isus cel acuzat
de preoţi şi farisei
a trăit fără păcat
printre oamenii cei răi

căci doar El era iubirea
al vieţii Creator
ce-a trăit neprihănirea
chiar sub ochii tuturor

numai El a îndrăznit
să susţină că-i Viaţa
Lumina din Infinit
ce străluce dimineaţa

n-a fost nimeni pe pământ
ca şi El ca să susţină
că e Fiul Celui Sfânt
şi trăieşte fără vină

doar Isus Hristos Mesia
pe Tatăl ni l-a descris
căci El este bucuria
de-a intra în Paradis

Tatăl vrea ca omenirea
mântuirea s-o primească
şi să guste fericirea
sus în Slava Lui cerească

şi Hristos l-a înălţat
pe Tatăl dându-i onoare
Isus doar l-a lăudat
cinstind Numele Lui Mare

altul nimeni n-a vorbit
de Tatăl ca şi Isus
nimenea nu l-a slăvit
ca şi Fiul Lui supus

nici David nici Moise chiar
n-au vorbit de Dumnezeu
ca şi Mielul din Calvar
căci El este Tatăl Său

doar Isus în mod real
pe Tatăl l-a cunoscut
când pe-al vieţii veşnic val
ambii omul l-au făcut

din pământ şi din lumină
şi din apă şi din vis
să trăiască fără vină
omul chiar în Paradis

Isus doar ne e menirea
şi Iubirea din Cuvânt
prin El noi neprihănirea
o avem jos pe pământ

El pe braţe ne-a luat
când murise sus pe cruce
pentru al meu şi-al tău păcat
în rai să ne poată duce

El păcatu-a ispăşit
şi pedeapsa ne-a iertat
când pe Golgot-a murit
şi noi inima i-am dat

Tatăl Sfânt a hotărât
ispăşirea şi iertarea
omul iarăşi mântuit
să trăiască îndurarea

glorie Lui Dumnezeu
slavă-i fie Lui Mesia
căci acum prin planul Său
ni se oferă mântuirea

mulţumesc o Tată Sfânt
mulţumesc Isus iubit
căci eu astăzi prin Cuvânt
sunt pe veci dar mântuit

poezie de Ioan Daniel Bălan (4 ianuarie 2019, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!