Ars poetica

Mi-e stihul existenţă - mă constrânge
Să tai o venă, să-l aştern pe foaie;
Privesc hârtia cum se scurge-n ploaie
De vasul enigmatic ce-o mai plânge.

În ochiul de azur găsesc odaie
Şi braţele-mi sunt înmuiate-n sânge;
Ascut peniţa-n foi, când se răsfrânge
O rază din lumina vâlvătaie

Ce-a mistuit un calendar, şi-aproape
Din rădăcini mi-a zdruncinat puterea......
Purtând odihna sub un cer de pleoape,

S-a întrupat în veşnicii tăcerea
Şi-a strălucit, aflând un ţel să-ngroape
În alte versuri tari, lichefierea.

sonet de Ionuţ Popa (31 ianuarie 2008)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fugind în asfinţit

Fug la pieptul tau iubite
cu inima deschisă-n soare
şi mă ascund uşor la umbră
cu rădăcini ce-acoperă cerul pustiu,
ce bântuie lumina sclipitoare,
dar tu nu te uita cum eu mă aştern
lângă tine cu durerea mea prăbuşită,
cu lacrimi puternice în ochii mei căprui,
ce privesc singurătatea rece,
şi-mi aduc privirile-n tăcerea deşertului,
purtând în ochi chipul tău,
cu conturul vesel sau trist,
aducând clipa aproape de mine,
în asfinţitul prelung de toamnă,
ce se risipeşte treptat în frumuseţea ta
şi vântul adie în cascadă,
alături de noi îmbrăţişati cu iubire.

poezie de Eugenia Calancea (13 octombrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uscate stări ascund trăiri pierdute...

obrazul tău e roşu ca laleaua
şi mi-a zâmbit în loc să înflorească
pe-un timp în care mreaja sufletească
încheagă-a ta candoare şi o beau; a

întors deceniul chipul să-mi jelească
coşmarul vieţii când am strâns cureaua
greşelilor în noaptea dintre steaua
şi ochiul meu de-o rază nefirească

uscate stări ascund trăiri pierdute
şi-n spaţiul nostru am golit din plin
izvorul minţii, rece...- ne asmute

un gând fragil avântul în declin
ce-a tremurat în văi printre cucute
şi mi-a lăsat elogii să-ţi închin

sonet de Ionuţ Popa (20 august 2008)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

E o umbră dragostea

E-o umbră dragostea şi piere,
Iar inima în pumn îmi plânge
O melodie de durere,
adusă ploii se răsfrânge.
E-o umbră dragostea şi piere,
Destinul meu călău, o frânge
În neagitări fără vedere,
asupra-i sufletul îmi plânge.
O melodie de durere,
adusă ploii se răsfrânge.
De ce? De ce? - strig în tăcere,
fiinţa mea întreagă plânge,
Destinul meu călău, o frânge.
Ce-o fi? Şi ploaia ce mă cerne,
mi-i sufletul în sfâşiere
de melodia ce-o răsfrânge.
E-o umbră dragostea şi piere,
iar inima în pumn îmi plânge.

poezie clasică de Luis de Camoes
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se-apleca în şemineu o rază... (Sonet LXXXVII)

când se-apleca în şemineu o rază
prin munţii oblojiţi de nori şi ploaie
mă încolţeai iubito în puhoaie
de plete roşii ce-mi stăteau de pază
rupeai cu vântul oasele-mi greoaie
şi le-aruncai în ora de amiază;
curgeam încins prin tine ca-ntr-o oază
ce pielea în deşertu-ţi mi-o înmoaie
când din amonte-mi căutai căderea
în ochii tăi ca un izvor pustiu
îmi amorţeai şi aripa şi vrerea
ca mai apoi tăcând să nu mai ştiu
de ce frumoaso ţi-ai jertfit puterea
şi sufletul l-ai dăruit să fiu...

sonet de Ionuţ Popa (2 mai 2008)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama e raza mea de lumină

Mama este o rază de lumină.
E fiinţa care mi-a dat viaţă,
Are inima curată şi senină
Şi m-a legănat cu drag în braţe.

Mama este dor nemuritor,
Este curcubeul care răsare după ploaie.
Ea mi-a spus pentru prima oară ce înseamănă dor
Şi ma învăţat să-l aştern pe foaie.

Mama este ca pomul care înfloreşte primăvara,
Ca floarea care înfloreşte în grădină.
Este ca soarele care răsare vara
Într-o zi caldă şi senină.

Mama e tot ce am mai sfânt în lume
E ca steaua cea divină,
Care a vestit venirea lui Iisus pe lume,
Mama e raza mea de lumină.

poezie de Vladimir Potlog (20 august 2022)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amurg antic

Havuzul din dosul palatului mort
Mai aruncă, mai plouă, mai plânge -
Şi stropii căzând, în amurg, iau culori:
De sineală, de aur, de sânge.

Pluteşte un lanţ de lebede albe,
Iar visul din parc în lac se răsfrânge -
Amurgul pe lebede pune culori:
De sineală, de aur, de sânge.

Uitate, statuiele albe privesc,
Albe visând c-un aer ce plânge -
Şi lasă amurgul pe ele culori:
De sineală, de aur, de sânge.

poezie celebră de George Bacovia din volumul Plumb - 1916
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăind din crepuscul

Îmi plânge suflarea când moare lumina,
Sedusă de ardoarea spuzită în scrum
Şi steaua, ce cade scânteie pe drum,
Ce încinge trasee, îmi sleieşte odihna.

În urmă, pe firul de rază răpusă,
Oniric strecoară străine vedenii,
Ce bântuie carnea ce-mi tremură-n genii,
Fugind printre gânduri, cât noaptea nu-i scursă.

Şi atom explodează orizont în văpaie,
Topind neguri-frici, să nu fie eterne
Şi-n fulg, sentimente pe scalp curg, îmi cerne,
Spălându-mi, topit, inima-mi toată... o odaie!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet autumnal (Sonet LXII)

Şi m-ai sedus spre noapte, încărcată
Cu reci fantasme rătăcite-n lume,
Când ochiul tău a stat să mă sugrume,
Prin scorburi m-am retras ca altădată.
În pleoapa-ţi udă ai scăldat cu ploaie
Pietrişul şi căldura, laolaltă,
Şi florilor îngenuncheate-n baltă
Un recviem se cantă din odaie.
Arbuştilor ai retezat tulpina
Cu-acel mister de ciumă seculară,
Şi iarba-i rară, iarăşi ca rugina,
Când doar fiorul cald de primăvară
Ar îmblânzi, în cântec, mandolina -
Anostă-n vremea frunzelor de ceară...

sonet de Ionuţ Popa (16 februarie 2008)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rămân ce-am fost şi sunt ce am rămas

Rămân ce-am fost şi sunt ce am rămas:
mizeria sub unghia de gheaţă,
un punct caduc, sătul de-aceasta viaţă
ce-şi plânge clipa rătăcită-n ceas.

Nu fac, zâmbind, mai mult ca o paiaţă
ori trist în sine şi tăcut în glas,
nu fac mai mult ca cercul de compas
trasat în juru-mi ca o fortăreaţă.

Sunt bun şi rău – sunt astăzi doi într-unul,
şi doar în gânduri mai găsesc popas.
Nu-mi spală încruntarea nici săpunul,

iar când privesc oglinda, un atlas
repetă-ntruna, sigur, ca nebunul:
rămân ce-am fost şi sunt ce am rămas.

sonet de Ionuţ Popa (31 octombrie 2009)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de Eminescu

Mi-e dor de susur de izvor ce clipoceşte-n vale,
Mi-e dor de turmele ce stele li se-aprind în cale,
Mi-e dor să te privesc, să te ridic de subsuoară,
Mi-e dor de un sărut sub un salcâm cu frunza rară.

Mi-e dor de codrul cu păsărele ciripind pe ramuri,
Mi-e dor de marea ce spumegă talazurile-n maluri,
Mi-e dor de toamna ce foşnetul de frunze il aşterne,
Mi-e dor de mama ce mă cheamă din negură de vreme.

Gândul mi-e curat precum nuferii ce-ncarcă lacul,
Auzul mi--e mângâiat, cântă-n codru pitpalacul,
Limpede îmi e privirea când privesc cerul albastru,
Linişte-mi aştern în suflet când citesc versul măiastru.

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare de ce...?

Oare de ce din înaltul sublim
Din lumile-ascunse de ochiul meu mic,
Acel ce-a creat şi ochiul şi lumea
S-a coborât într-un staul, smerit?

Oare de ce, Acel ce puterea o are pe toată
Şi face ce vrea,
În noaptea aceea luminată de îngeri
A renunţat pe de-antregul la ea?

Oare de ce în imensa clepsidră
În care cu toţii suntem boabe ce curg
Eternul Cuvânt ce-a rostit începutul
A venit printre noi să-şi găsească amurg?

De ce?
Oare de ce mă întreb eu acuma
Şi caut în traistă răspuns potrivit
Orice-ntrebare îşi poartă însemnul
Oare de ce? De ce a venit?

Cu mâna întinsă într-un gest drăgălaş...
- Îmi răsare acum imagine-n minte –
Acel ce se cheamă pe drept minunat
Cel Mare ce-acuma era COPILAŞ
A stârnit gelozia şi-a înfuriat
Oştenii, şi regii, şi-a lor oseminte.

Un han i-a fost locul din care respins
Sub abur de boi, prin muget şi paie
Din primele clipe El viaţa şi-a’ntins
Făclie în grotă închisă şi-adâncă,
Lumină pentru’ntreaga odae.

De sus plecat, parc’a lăsat un gol
Ca golul nost’ pustiu să-l umple
Oare de ce...
Din lumile-ascunse de ochiul meu mic
De sus din înaltul sublim
Golindu-se’adânc şi deplin
În staulul meu îl invit
La fel ca păstorii las turme şi oi
Şi vin să-L găsesc
Şi vin să mă-nchin,
Umil, şi smerit şi deplin!

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ritmul toamnei

În ritmul toamnei, trec toţi anii mei,
În ritm de vals, cad frunze pe-alei,
În trei culori, în zeci de nuanţe,
Împlinesc vise ce nasc speranţe...
Copacul plânge, când frunza ce pleacă
Îi fură IUBIREA de-o vară întreagă.
Cu apă de ploaie îşi spală tristeţi,
Zâmbind primăverii, în noi dimineţi.
Aflând reînvierea, 'şi păstrează IUBIREA,
Nimic neştergându-i din sevă-amintirea...
LUMINA 'i-alină cântecul stins
De iarna tristeţii-n tăcerea ce-a nins...
În ritmul toamnei, trec toţi anii mei
Ce-mi numără paşii, mereu, tot mai grei...
Se-aşază cu mine, la ceas de amurg,
Pe banca IUBIRII... senini, lacrimi curg...

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi...

În timp ce munţii hoinăresc cu un rucsac în spate,
Îmi vin idei şi mă gândesc: de-ar fi să le cuprind pe toate...
Să-mpart cu cei ce îi iubesc tot ce îmi vede ochiul
Pe unde trec şi ce-ntâlnesc, aşa... să-mi treacă focul.

Să încep atunci să aştern pe bucăţi de hârtie,
Tot ce-am văzut din frumuseţi şi sufletul îmi ştie.
Şi-n timp ce munţii hoinăresc, păduri şi lacuri şi poteci,
Din când în când să mă opresc, în urmă să privesc.

De m-oi opri din când în când, n-aş vrea să calc pe frunze
Şi nici pe ramuri nici pe muşchi, fiindcă îmi sunt muze,
Iar de mă aşez să privesc în timp ce-adie vântul
Tot trupul mi-l va încălzi, cu forţa lui, pământul.

Atunci, să mulţumesc voi încerca, cu gesturi mici şi blânde,
Închizând ochii voi zâmbi că soarele-mi surâde...
Acum mă voi opri din scris, la drum din nou pornesc
Cu un rucsac, foaie, un pix şi frunza ce-o iubesc.

Şi mă gândesc că mult mi-ar place-alături să îmi fie,
Doar cei ce cred în lumea mea, în vis şi POEZIE...

poezie de Ionica Bandrabur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerea nuferilor

Şi m-am trezit cu nuferii pe pleoape,
Acoperindu-mi lacrima albastră,
Sub gene vise albe-mi sunt aproape
Şi nuferi galbeni intră pe fereastră.

Şi îmi şoptesc, aşa, cum luna cântă
Deasupra apelor învolburate.
Ai crede că sunt flori şi nu cuvântă
Dar, ce tăceri ascund şi-n taină, poate,

În scâncetele albe mor cuvinte
Neînţelese. Doar în gând se-aşază,
Iar eu privesc cum albul lor cuminte
În versuri se-mpleteşte şi rimează.

Mi-e bine când pe gleznă mă sărută
Poemele cu nuferi în oglindă.
Sunt flori în care suferinţa mută
Un univers întreg poa' să cuprindă.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un ochi...

Un ochi...
Ce exprimă diverse-nţelesuri
Vă explic eu acum în câteva versuri...

Un ochi poa' să-nsemne organ de vedere,
Observă, transmite şi inima-i cere;
Să fie un spaţiu ca nişte ferestre
Pe unde drumeţu-ţi pândeşte la zestre;
Un cadru de apă, stătută cu broaşte,
Unde trupuri fierbinţi vin să se-mproaşte;
Un ochi e-o verigă, un laţ sub bărbie,
În fire-mpletite, e borta din ie;
Un sclipăt la capăt când eşti dat uitării,
Un cerc între fiare când dai foc mâncării,
Mâncare din coajă de galinacee,
O sticlă ce vede prin Calea Lactee;...

De-ţi curge prin venă curajul angro
Poate fi mâncăria din ochiul maro...

Ochiul luat poate fi sau bătut, necrezut,
Poţi în ochi să te creşti sau să fi un pierdut,
Din ochi se măsoară, se soarbe, se fură,
Prin ochi se cunoaşte, iubire şi ură;
Sunt şi multe tulpini cu-al ochiului nume,
De pietre, gângănii prin colţuri de lume,
Ochiul poate fi ban, chiar unul de-al dracu,
Se fac mulţi fraţi cu el, oricare-ar fi lacu',
Poţi face cu ochiul, să-l închizi, să visezi,
Poţi în lume să-l scoţi sau alţi ochi să urmezi;
Cu-n ochi deasemeni v-am scris să ţin hangul,
Şi martor mi-e ochiul ce şade-n triangul!...

Blagoslovenia desface-un deochi,
Mai este al treilea, al minţii...
... un ochi...

poezie de Vasile Zamolxeanu (20 iulie 2017)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ploaie

am mângâiat clipa, în ploaie
în tristă uitare
la capăt de mare
pescăruşi albi ţipă în zare
visare, chemare, uitare
în zbor ating duios gândurile apei
pescăruşii zboară pe ţărmuri de mare
e târziu şi e noapte
freamătă timpul în cer
tăcerea plânge în ploaie
sunt orbul uitat pe o cărare
ce cântă plângând
la margini de mare
aştept chemarea
ce lungă e aşteptarea
de noapte, de noi
ce lungă e veghea
aici, între voi
tăcerea plânge în ploaie

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa ninsorilor la tâmple

Se roagă pomii-n tânguiri şi plânge
Uitatul cer, sălbatic şi turcoaz.
Sub pleoape curge lacrimă de sânge
Şi lacrimi de ninsoare-s pe obraz.
Ne plâng castanii şi ne cad la tâmple
Poemele de blânde flori de măr
Şi sufletul de floare ni se umple,
De lacrimă, de stele şi de dor.

Se roagă pomii-n tânguiri şi plânge
Şi umbra revărsată spre apus.
Întunecarea tot mai tare strânge,
Iar cerul se surupă-n ploi de plâns.
Furtuni se nasc, se risipesc cu jale,
Amnar în noi se-aprinde repetat...
Voi mai lăsaţi ofrandă la altare,
Precum strămoşii voştri au lăsat!

Uitatul cer, sălbatic şi turcoaz,
Deschis e parcă-n două emisfere
Şi s-au născut oceane pe obraz
Şi lumea-i împărţită-n două ere.
E noaptea, o ispită pentru noi
Şi ziua-i o oglindă-n care drama
Erupe şi se scurge-n ochii goi,
Etern unindu-şi cu tăcerea, teama.

Sub pleoape curge lacrim de sânge
Şi în adâncuri jaru-a încolţit,
Tăcerea strigă şi durerea plânge...
Copac în floare, am îmbătrânit!
Sunt tâmplele-mpietrite sub ninsoare,
Furtuni, de-acum, în suflet răscolesc...
Tăcerea strigă durerea doare,
Cei mulţi, cei dragi, de-acum mă ocolesc.

Şi lacrimi de ninsoare-s pe obraz...
Lumina în adânc se risipeşte,
Trec ca un vis, talaz lângă talaz
Şi alt ocean de valuri se clădeşte.
Brăţări de alge glezna mi-o cuprind,
Smaralde vii, pe coapsele tăcerii,
Ca o epavă, veşnic strălucind,
Înseninează noaptea învierii.

Ne plâng castanii şi ne cad la tâmple
Poemele tomnatice şi gri.
Bătrânii – vis şi cânt şi pietre scumpe,
Cuminte,-n tihnă, se vor risipi.
Trec mesageri, spre-a noastre frontiere
Şi nu se vor întoarce înapoi,
Lăsând în urmă clipe pasagere,
Cenuşa morţii şi-un concert de ploi.

Poemele de blânde flori de măr
Se sting tăcut în candela aprinsă.
O veşnicie mi-a apus în păr
Şi tâmpla de iubiri îmi este ninsă.
Sobor de stele în brăţări de vis
Mi s-au ascuns în suflet şi-n privire,
Căci de tristeţe, candela s-a stins.
Eu voi pleca, trecând prin nemurire...

Şi sufletul de floare mi se umple...
Un înger va zbura, iar visul meu,
Ca un gheţar, se va opri la tâmple,
Eu voi dormi, eu voi dormi mereu...
Pe braţe îmi vor creşte trandafirii
Şi îngeri se vor naşte în apus,
Aş da un ultimatum fericirii,
Dar fericirea-n suflet mi-a pătruns.

De lacrimă, de stele şi de dor,
Mă simt mai sus c-o treaptă peste lume.
De-acum sunt râu de miere curgător,
Poate-s necunoscutul fără nume.
De-acum "în vaduri ape repezi curg"
Şi Labiş este toc în călimară.
E viaţa o iubire în amurg...
Singurătatea a-nceput să doară!

De lacrimă, de stele şi de dor
Şi sufletul de floare ni se umple,
Poemele de blânde flori de măr...
Ne plâng castanii şi ne cad la tâmple.
Şi lacrimi de ninsoare-s pe obraz,
Sub pleoape curge lacrimă de sânge.
Uitatul cer sălbatic şi turcoaz...
Se roagă pomii-n tânguiri şi plânge...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zbor frânt

Aş vrea să strig, dar gura nu ascultă.
Aş vrea să zbor, dar aripa mi-e frântă.
Ceva uşor se scurge...
E lacrimă? E ploaie? Sau e sânge?

Vine! Se apropie ucigător
Distruge totul! Dar purifică
Pătrunde-n inimă şi în gând
Si-atunci, mă întreb ce-a fost?
Lacrimă? Ploaie? Sau sânge?

poezie de Jenica Gavrilă
Adăugat de Jenica Gavrilă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşteptare

Alerg către soare, căutare mi-s zorii,
în chinul să văd, Pământul rotund îi,
lumina ce o caut îşi aşterne fiorii
şi urme mai caut, să-l văd sau să-l tuldui.
Tăinuitele-mi gânduri, îmi prind iarăşi viaţă,
un sânge curat, în inimi zvâcneşte,
mă doare tăcerea, numită speranţă
când lumea întreagă, care stă, cleveteşte.
Privesc către zări, nu te văd, în zadar,
îţi caut făptura, ea mă lasă şi pleacă,
copil rătăcit sunt, nici măcar n-am habar,
te întorci, sau mă laşi, încă o noapte să treacă.
E întuneric când sunt, dar când pleci e pustiu,
te caut în zări, prin colţul tăcerii
nu te pierd, nu te am, sunt cu tine, nu ştiu,
mă las pradă-n vis, din visul chemării.

poezie de Aurel Chiorean
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lacrimă fierbinte

Trezindu-mă cu chipul nins, în zori,
Încununată-n suflet de fiori,
Plecai pe drumul greu, stropit de ploaie,
S-ajung la mama care-şi plânge pruncul în odaie.

Era bolnavă şi slăbită de puteri,
C-o inimă zdrobită de dureri,
La Domnul se ruga-n lacrimi amare.
Cu ce-a greşit, blânda măicuţă, oare?!

Atunci, în starea ei de neputinţă,
Văzu salvarea-n pace şi credinţă.
Plângea măicuţa lacrimă şi jale,
Strigând la sfinţi, la Domnul, la icoane.
Cu ochii goi şi aţintiţi spre cer,
Cerea un strop de pace din eter.

Pe lume, Doamne, am avut fecior,
Cu chipul sfânt, cu voce de izvor,
Suflet curat... cu dragoste de mamă.
L-ai luat, lăsându-mi lacrimă amară.

Oh, Doamne Sfinte, ce greşeală, da.
mi-ai luat lumina, pacea, dragostea...

Privesc în ochii mamei şi îi citesc durerea.
Doamne, i-ai luat iubirea şi puterea.
Şi-ar da tot ce a strâns pe-acest pământ,
Să-i mai ajungă-odată la mormânt.

Dar n-are cum, puterea n-o mai lasă,
Stă ţintuită într-un pat, acasă.
Văzând din uşa casei ei, durerea,
Parcă şi mie mi s-a luat puterea.

Cu ochii-n lacrimi, parte-i sunt la dramă,
Că şi eu, Doamne, pe pământ sunt mamă.
De suferinţă nu mai am cuvinte...
Asta înseamnă să rămâi părinte.

Lacrimi fierbinţi la cimitir se varsă...
Mama, în gânduri, îl întoarce-acasă.

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!