Despre prostie

Trei negiobi mergând p-o vale
Şi zărind un urs din cale
Când suia cu groază-vie
Şi intră în vizunie,
Zise unul: - Ai să-l prindem
Şi la vrun ţigan să-l vindem.
Altul a zis: - Cum să poate
Din vizunia-i a-l scoate?
- Iacă cum, - altul iar zise
Şi îndată se descinse –
Daţi brâiele fiecare,
Să facem un lung şi mare,
Şi legăndu-mă pe mine
Cu el de picioare bine,
Să ţineţi strâns cu tărie
Când voi intra-n vizunie,
Ş-apucând pe urs dodată,
Să mă trageţi voi îndată,
Şi apoi d-aci scoţându-l
Facem cu el ce n-e gândul.

Asfel dacă sfătuiră,
Brâiele îşi înnădiră,
De picioare îl legară
Ş-în vizunie-l băgară.
Când vru mâna să întinză
Pe urs de urechi să-l prinză,
Ursul de cap îl apucă
Şi cu totul i-l îmbucă;
El strigând într-a sa gheară,
Ceilalţi cum l-a tras afară
Stau, se uită cu mirare,
Văzându-l că cap nu are,
Să-ntreb, zicând: - Frăţioare,
Avuta-au Valdu cap oare?
Unul zise: - Nu ţiu minte,
Altul iar alte cuvinte,
Şi nedomiriţi l-aceasta,
Au mers să-ntrebe nevasta.

Aşa ei pe mortul lasă
Şi mergând la ea acasă,
O-ntreb: - Stano, ia ne spune,
Că vrem să ştim a minune,
Bărbatul tău ce fel fuse,
Acum cu noi când se duse,
Avea cap ca fiecine,
Or nu, că tu ştii mai bine?
Ea, gândind puţin în sine,
Le răspunse: - Nu ştiu bine
Dar la Paşti îmi par' şi mie
Că ş-a cumpărat tichie.

poezie celebră de Anton Pann
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pot să ating zise el

Pot să ating zise el
(o să ţip zise ea
numai o dată zise el)
e plăcut zise ea

(pot să mângâi zise el
cât timp zise ea
mult timp zise el)
de ce nu zise ea

(hai s-o facem zise el
nu prea aproape zise ea
cât de aproape zise el
unde eşti acum zise ea)

pot să mă aşez zise el
(pe care parte zise ea
pe partea asta zise el
dacă săruţi zise ea

pot să mă mişc zise el
aşa-i dragostea zise ea)
mai vrei zise el
(dar o sa mor zise ea

aşa-i viaţa zise el
dar soţia ta zise ea
acum zise el)
ah zise ea

(super zise el
nu te opri zise ea
oh nu zise el)
mai lent zise ea

(gggata? zise el
îmmm zise ea)
ai fost grozavă! zise el
(eşti al Meu zise ea)

poezie clasică de E.E. Cummings, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unul zicea să-l taie. Altul să-l spânzure. Altul să-l jupoaie de viu. Alţii în fel de fel de chipuri să-l chinuiască până l-o omorî. Iară cel mai bătrân dintre dânşii zise să-l lase cu viaţă, căci cine ştie la ce le-o fi şi el bun, poate că va izbuti el să fure pe fata unui împărat după care umblau ei să o răpească, şi nu puteau. Fata aceasta se afla închisă de tată-său într-o casă, ale cării uşi erau închise. Tat-său o dată pe an o lăsa descuiată, şi atunci, la o uşă sta de pază un cocoş, şi la cealaltă era un clopoţel; şi nu putea nimeni să se apropie, căci cum punea cineva piciorul pe prag, ori clopoţelul se trăgea, ori cocoşul cânta. Fiul de împărat se făgădui că va cerca şi el. Şi aşa îl lăsaseră zmeii viu. El se duse binişor, şi până a nu pune piciorul pe prag, întinse mâna fără să-l simţă nici măiestrele, apucă cocoşul de gât şi i-l răsuci, de nu mai zise nici pis! apoi deschise uşa încetişor, trecu la cealaltă uşă, fură clopoţelul şi se întoarse de spuse zmeilor să intre unul câte unul, că el îi aşteaptă la uşă, pe dinăuntru.

Petre Ispirescu în Poveste ţărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miezul nopţii

Zise mortul către viu:
"Viule, de când te ştiu,
Tot sărac, fără sicriu."
Zise viul către mort:
"Am, dar nu-mi place să-l port."
... şi făcu atac de cord.

poezie de Spiridon Popescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O pisică şi-un căţel

Vorbăreaţă din născare,
O pisică stă la soare
Şi tot mişcă din mustaţă
Cu-n căţel faţă în faţă.

- Vreau să ştii, spune pisica,
Cu un nas cam atâtica,
Eu perniţe am la gheare
Şi mereu cad în picioare.

Stau la pândă, măi Grivei,
Să îi prind pe şoricei
Care-s tare jucăuşi,
Uite unul chiar acuş!

Şi pisica se repede
Când pe şoricel îl vede.
Stă puţin şi se gândeşte
Căţeluşul şi grăieşte:

- Am şi eu picioare bune
Şi puternice, pot spune,
Iar cu ele alerg bine,
Mult mai repede ca tine.

Când stăpânul nu-i acasă
Noaptea, singurel mă lasă,
Dacă vine vreun om rău,
Să-l ferească Dumnezeu

Că-l apuc cu dinţii bine,
Nu scapă nicicum de mine.
- Mac, mac, mac, zice răţoiul
Să oprească tărăboiul,

Fiecare ştie treaba,
Voi vă lăudaţi degeaba...
Tu, Grivei, primeşti foloase
Că stăpânul îţi dă oase,

Zi de zi te îngrijeşte,
De eşti harnic, te-ndrăgeşte.
Iară tu, mâţa Lăluţa,
Care-n oală bagi lăbuţa,

Şoriceii de n-ai prinde
La târg blana ţi s-ar vinde
Pe o mână de făină
Sau o pană de găină.

Şi vă spun în încheiere
Un proverb care nu piere,
Cum că: "Lauda de sine
Nu miroase deloc bine".

fabulă de Gabriela Genţiana Groza din Lampioanele vii (2009)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ai şi gândul bun

Ce bine ar fi dacă toate gândurile bune ar trece de la om la om, să bucure o lume.
Gândul bun dacă îl ai
către prieten să-l dai
Că şi el dacă-ţi trimite,
gândurile se unesc
şi prin ele, pasă-mi-te
faptele voastre vorbesc.
Unul şi altul v-ascultă.
Şi după exemplul vostru
lumea devine mai cultă,
în bine îşi schimbă rostul.
Procedând la fel ca voi,
gândul lor, toţi să-l transmită,
că cel aflat în nevoi
va primi încredere multă.
Astfel ne vom arăta
fiecare bunătatea.
Comunicând vom prospera,
ne vom păstra demnitate.
Când toată lumea e bună
viaţa este mai frumoasă.
Putem trăi împreună,
griji şi nevoi nu ne-apasă.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2023)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muncitorul însă zise că mai bine ar fi să se ducă cu el în târg să-l dea pe bani, că tot şi-a pierdut el ziua de muncă, şi cu ce va prinde pe dânsul să ia niţel mălai. Toţi găsiră cu cale că aşa este mai bine să facă. Se duse deci cu oul în târg. Se aşeză şi bietul muncitor în rând cu femeile ce vindeau ouă. Umblau oamenii de colo până colo şi cumpărau mereu la ouă; dară la el nici unul nu venea. Se mira cum de nu-l întreabă şi pe dânsul nimenea de oul lui. În cele mai de pe urmă, iacă un neguţător chiabur că vine şi la dânsul.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum află despre asta fiul împăratului, ieşi afară şi suci de tot gâturile viermilor iară zmeul crăpă îndată. Apoi luă bicele, plesni cu unul şi toate turmele şi cirezile zmeului le făcu o nucă, pe care o băgă în sân; şi plesnind cu altul, toate coprinsurile zmeului se schimbară într-un măr, pe care iarăşi îl băgă în sân. Şi luîndu-şi logodnica, se duse la orb, dară nu-l mai găsi, căci murise; luă deci cu dânsul pe fată; şi mergând la curţile babei, luă şi pe fata ce slujea zmeoaicei şi se întoarse cu toatele acasă la împăratul socrul lui. Şi mergând în faţa carelor şi cailor care rămăseseră stane de piatră, de când răpise zmeul pe fata împăratului, plesni de trei ori în faţa lor şi se făcură la loc cum erau în ziua când merseseră la cununie ei şi toţi cei de prin căruţe. Cele două fete ce le adusese cu sine fiul de împărat le dete de neveste fraţilor lui. Şi se făcu o nuntă înfricoşată, d-alea împărăteştile, cum seamăn nu mai avu pe faţa pământului, şi se făcu o veselie de o ţinură minte cât trăiră locuitorii acelei împărăţii.

Petre Ispirescu în Poveste ţărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Busuioc bănuind pe Siminoc că s-o fi îndrăgostit cu femeia lui, nu voi să-l crează când acesta îi mărturisi adevărul, spuindu-i că nici prin gând nu i-a trecut una ca asta vreodată. El se făcu dârz, începând a-şi teme nevasta. Şi aşa puindu-i gând rău, se învoi cu Siminoc ca să se lege la ochi, ei şi pe caii lor, apoi să încalece, să le dea drumul, şi unde i-o scoate să-i scoată. Aşa făcură. Când Busuioc, auzind un geamăt, opri calul, se dezlegă la ochi, se uită, şi Siminoc nicăiri. Pasămite el căzuse într-o fântână şi înecându-se, n-a mai ieşit d-acolo. Busuioc se întoarse acasă, îşi ispiti nevasta, şi ea spuse ca şi Siminoc. Apoi ca să se încredinţeze şi mai bine de adevăr, zise şi el sabiei să sară din cui şi să cresteze pe cel vinovat. Sabia sări şi-l crestă pe dânsul la degetul cel mare.

Petre Ispirescu în Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se gândi, se răzgândi; se cercă să se suie - în zadar. Sta, sta s-o doboare cu totul întristarea: cum se poate să se lase ea să se înece tocmai la mal. Când, îşi aduse aminte de oscioarele de găină ce le purtase atâta cale şi-şi zise: nu se poate să mi se fi zis de florile mărului să păstrez aceste oscioare, ci că îmi va fi de mare ajutor la nevoie. Atunci scoase oscioarele din legătura ce o avea, se socoti niţel, mai cugetă şi, luând două din aceste oscioare, le puse vârf în vârf şi văzu că se lipi ca printr-o minune. Mai puse unul, apoi unul, şi văzu că se lipiră şi acelea. Făcu deci, din oscioare, doi drugi cât casa de înalţi. Îi rezemă de casă la o depărtare de o palmă domnească unul de altul. După aceea puse iarăşi căpătâi la căpătâi celelalte oscioare şi făcu nişte druguleţi mici, fiecare puindu-i d-a curmezişul pe drugii cei mari, închipui treptele unei scări; cum punea aceste trepte, se lipeau şi ele. Şi astfel unul câte unul puse până sus. Cum punea o treaptă, se urca pe ea. Apoi alta, apoi alta, până unde îi ajunse. Când, tocmai sus în vârful scării, nu-i ajungea să mai facă o treaptă. Ce să facă? Fără astă treaptă nu se putea. Pasămite ea pierduse un oscior. Să stea acolo, era peste poate. Să nu intre înăuntru îi era ciudă. Se apucă şi-şi tăie degetul cel mic, şi cum îl puse acolo se lipi. Luă copilul în braţe se urcă din nou şi intră în casă.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E mai bine să fie doi decât unul singur, căci pentru osteneala lor au plată mai bună; şi dacă unul cade, fârtatele său îl ridică; dar vai celui ce este singur când cade, că el nu are pe un altul care să-l ridice. Şi dacă vor dormi doi, le va fi şi cald; dar unul, el singur, cum se va încălzi? Iar de se va ridica unul împotriva lui, cei doi îi vor ţine piept; că funia întreită nu se rupe curând.

Solomon în Ecclesiastul, 4:9-12, traducere de Bartolomeu Anania
Adăugat de TraianD
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea multă nedreptate

Unul vrea avere, altul în stradă cere.
Unul stă în palate, altul în frig se zbate.
Unul are poamă, altul nu are mamă.
Unul huzureşte, altul sărăceşte.
De ce Doamne, oare, astfel ai lăsat,
Unul prea mult are, altul e sărac?
Unde e dreptatea, unde e frăţia?
Unde-i libertatea, unde-i omenia?
Unde-s astea toate? Cine le împarte?
Cine Doamne, cine nu gândeşte bine?
De ce fiecare luptă pentru sine?
Luptă până moare şi tot pier destine.
Doamne,
noi credem în Tine că poţi îndrepta.
Că Tu poţi face bine în dreptul fiecăruia:
Să împarţi dreptatea-n lume, cum Biblia spune.
Să fie frate cu frate, pace şi linişte în toate.
Doar Tu poţi să împarţi pe pământ
dreptatea între oameni, acel lucru sfânt.

poezie de Dumitru Delcă (decembrie 2022)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stela: Gata, campionule? De abia acum ai ieşit de la Lucian? Parcă ţi-am spus să stai doar puţin.
Mihai: N-am uitat. Să ştii însă că vizita mea nu l-a deranjat. Din contră, i-a făcut mult bine, aşa că n-ai motive să mă cerţi.
Stela: Poate... Însă nu ştiu ce va spune Nis când te vei întoarce, văzând cât de mult ai stat cu şeful lui; doar ştii bine că lui nu i-am dat voie deloc, nici măcar puţin, deci, nu e corect faţă de el.
Mihai: Las' că mă descurc eu cu Nis. Nu mi-e frică de el. N-are decât să spună ce-o vrea. Nu mă sperie pe mine, oricât de înalt ar fi. Poate invers.
Stela: Ştiam că nu eşti fricos, însă nu-i corect faţă de ceilalţi.
Mihai: De ce nu?! Doar le vei da şi lor voie să-l vadă, în curând, nu-i aşa?
Stela: Nu foarte curând. Alex e acolo?
Mihai: Nu. A ieşit când am intrat eu. A fost un adevărat cavaler. M-a lăsat să discut în linişte cu Luci. Presupun că e împreună cu ceilalţi acum, pe puntea principală, deci, mă duc şi eu la ei.
Stela: Bine, Mihai. Eu intru la pacientul meu. Dacă nu-i Alex acolo, nu-i bine să-l las singur.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

El nu voi să o ducă pe jos acasă la tată-său, ca să nu ostenească, fiindcă o vedea că era puţintică la trup încât ar fi băut-o într-un pahar de apă, şi aşa de subţirică de parcă era trasă prin inel. El o povăţui să se urce în pomul de lângă fântână, şi îi zise să-l aştepte acolo până se va întoarce de la tatăl său cu cară împărăteşti şi cu călăreţi, ca să o ia, fiindcă el cunoscuse locurile că nu mai este aşa departe. Fata cea frumoasă zise copaciului să se lase jos, şi el se lăsă, apoi se puse în el şi se ridică. Fiul împăratului rămase cu gura căscată uitându-se la ea şi la minunea cum de se lăsase şi se ridicase copaciul, apoi, rupând-o d-a fuga, să te păzeşti, pârleo, că îi sfârâia călcâiele de iute ce se ducea. Nu trecu mult de când se duse fiul de împărat, şi o fată de ţigan veni să ia apă din fântână, dar când văzu chipul care strălucea în apă, crezu că e al ei, şi, spărgând ulciorul, se întoarse fuga la mumă-sa...

citat celebru din povestea Cele trei rodii aurite de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Risipire

Eu pe tine te-am iubit, iar acum cu altul te-am găsit; Cum tu ai îndrăznit, când eu totul ţi-am dăruit?
Mi s-a rupt inima în mine când am văzut că te plimbi cu oare cine;
Vrei să ştii cum eu mă simt? Mă simt rău! Jur, nu te mint!
Doar gândul că de lângă mine vei pleca, inima mea nu va suporta;
Iar acum când totul a mers prost, viaţa nu mai are nici un rost!

poezie de Rareş-Mircea Jiga (2015)
Adăugat de Rares Jiga
Comentează! | Votează! | Copiază!

Văzând fata că n-are încotro, ceru timp de trei zile în care să se gândească şi apoi să-şi dea răspunsul. Şi trecând în cămara ei, se puse pe un plâns, de să te ferească Dumnezeu; vărsa nişte lacrămi cât pumnul şi suspina de să-i spargă pieptul. Plânse ce plânse, dară văzu că de la plâns nu câştigă nimic. Se duse deci la dădaca-sa, îi spuse cele întâmplate şi îi ceru sfat. Dădaca, după ce se gândi şi se răzgândi, îi zise să ceară a i se face trei rânduri de haine: unul de aur, altul de mărgăritar şi al treilea de diamante, şi să spuie că după aceea se va găti. Cererea ei se îndeplini tocmai pe tocmai. În vremea aceasta, dădaca îi pregăti toate cele trebuincioase spre fugă. Când îi aduse hainele, îi mai zise o dată să se gătească de nuntă. Fata răspunse că este gata. Boierii rămaseră mulţumiţi, auzind răspunsul fetei; ei crezură că în cele din urmă ea a cunoscut că trebuie să se supuie Sfatului împărăţiei.

Petre Ispirescu în Găinăreasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O femeie bine orientată

Şi-a "tras" recent a mea vecină
Un soţ, făcând spre cuplu saltul,
Pe LÂNGĂ vilă ca să-l ţină
Când e-ÎNĂUTRU cu un altul!

epigramă de Mihai Haivas din Geometrie conjugală (2013)
Adăugat de Mihai Haivas
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunzele si radacina

Într-o zi de vară, lină, călduroasă,
Răspândind în vale umbră răcoroasă,
Frunzele pe arbor vesel dănţuiau
Şi cu zefiraşii astfel se şopteau:
— Dulce e viaţa frunzelor, când ele,
De rouă lucinde, mândre, tinerele,
Lumea înverzesc
Şi o răcoresc.
Călătorul pacinic, obosit de cale,
Oricând se arată în a noastră vale,
Sub arbor el stă
Repaos de-şi dă.
Mândre fetişoare locul vin să prindă,
Vrând la umbra noastră hora să întindă;
Şi cel păstoraş
Le cântă de jale-n al său fluieraş.
Iar de primăvară, chiar privighetoarea,
Cântăreaţa văii, cea fermecătoare,
În desimea noastră mult s-a răsfăţat
Şi ne-a tot cântat.
Apoi când românul doina hăuleşte,
El pe frunză verde întâi o numeşte;
Înşişi zefiraşii, voi ne legănaţi
Şi ne dezmierdaţi.
— Dar spre neuitare,
Nu se cade oare
— Frunzelor le zise un glas din pământ —
Despre rădăcină vreun bun cuvânt?
— Cine-i rădăcina? Şi cum de cutează
Cu noi să se certe, când nici se-nsemnează?
Frunzele pe arbor zise vâjâind,
De ciudă plesnind.
— Rădăcina face arborul să crească
Şi peste tot anul frunză să renască —
Le răspunse ea.
În alt chip fiinţă voi nici aţi avea.
Să ţineţi dar minte
Aceste cuvinte:
Viaţa vegetală,
Viaţa socială,
Totului atârnă
De la rădăcină.

poezie clasică de Alecu Donici
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare om îşi are sufletul lui, pe care nu poate să-l amestece cu altul. Doi oameni se pot îndrepta unul către celălalt, pot vorbi unul cu altul şi pot fi foarte apropiaţi. Dar sufletele lor sunt ca nişte flori, fiecare a prins rădăcini în locul lui şi nici unul nu poate veni la celălalt, altminteri ar trebui să-şi părăsească rădăcina şi asta nu poate s-o facă. Florile îşi împrăştie mireasma şi sămânţa pentru că doresc foarte mult să fie împreună; dar floarea nu poate face nimic pentru ca sămânţa să ajungă la locul potrivit, acest lucru îl face vântul, iar acesta vine şi pleacă mereu cum şi când îi e voia.

Hermann Hesse în Knulp
Adăugat de 107
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voinicul şi prinţesa

Dinspre miazăzi apare
Un voinic grăbit, călare,
La castelul din pădure
A lui prinţesă s-o fure.

Un castel mare, păzit
De dragonul cel mâhnit...
Stă voinicul, se gândeşte
Cum dragonul păcăleşte.

Dragonu' avea pumnal de foc
Şi vreo şapte alte arme,
Dar cu puţin de noroc
Atunci când acesta doarme,
Voinicul viteaz din fire
Le va lua într-o clipire.
- Şi atunci dragonul mare
Va rămâne mic sub soare!

Armele, ca prin magie,
Îl fac mare ca să fie,
Fără ele e mic, mic,
N-are putere nici-un pic.

Un voinic cum nu e altul
Într-o clipă face saltul,
Pe dragon să-l păcălească,
Cu prinţesa lui să se unească.

Dă ocol castelului,
Ia armele dragonului,
Ş-apoi fără pic de teamă
Pe prinţesa lui o cheamă.

- Dulce floare de cireş
La balcon te rog să ieşi,
Într-a mele braţe sari
Să fugim ca doi hoinari.

Astfel, cum zise voinicul,
Sare fără a ştii bunicul,
Rege ce-mpărţea teroare
În ţinutul 'cela mare.

Şi-amândoi gonesc la vale,
Nimic nu le stă în cale,
Plecară spre miazăzi,
De unde voinicul veni.

Se bucură natura toată,
Voinicul reuşi să scoată,
Pe prinţesă din castel
Să fie mereu cu el.

Cei doi îşi trăiesc iubirea,
Vor afla ce-i nemurirea,
Voinicul şi prinţesa lui,
Dragostea Universului.

poezie de Răzvan Isac (19 martie 2015)
Adăugat de Răzvan Isac
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o zi zânele plecară la o sărbătoare, la alte zâne şi avură grije să poruncească argatului, ca în minutu ce va auzi zgomot în cămăruţa cu baia, să rupă o şindrilă din streaşina casei, ca să dea de ştire şi să se întoarcă de degrabă, fiindcă ele ştiau că e aproape să înceapă a curge această apă de aur. Fiul pustnicului pândea şi când văzu minunea asta chemă numaidecât pe cal. Calul îi zise să se scalde; şi el aşa făcu. Ieşind din baie, el luă legătura cu hainele, şi o porni la sănătoasa călare pe calul lui cel cu aripi, cu care zbura ca vântul şi se ducea ca gândul. Cum călcă peste pragul porţii, începu casele, curtea şi grădina a se cutremura şi a urla aşa de groaznic, încât se auzi până la zâne şi zânele îndată se întoarseră acasă. Daca văzură că argatul lipseşte şi hainele nu sunt la locul lor, se luară după dânsul; şi-l urmăriră din loc în loc până ce, când era să puie mâna pe dânsul, el trecu hotarele lor, şi apoi stătu. Cum îl văzu zânele scăpat, se cătrăniră de necaz, că nu putură să-l prinză.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cu părul de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!