Biblioteca

Aseară când am ieşit din birou,
credeam c-am asurzit.
Toate cărţile mele din bibliotecă strigau aproape dându-şi duhul,
vroiau să fie citite toate deodată.
Degeaba le tot spuneam că nu pot citi decât una în fiecare seară,
degeaba le tot promiteam că va veni şi rândul lor,
nu mă luau în seamă – urlau ca fiarele-n capcană.
Azi încă îmi mai şuieră urechile.
La amiază, l-am rugat pe un vecin, să intre el în bibliotecă
şi să-mi aducă cartea aia mare, albastră, cu o cruce albă pe copertă,
aceea de pe primul raft de la perete,
ca deseară să nu-mi mai sângereze urechile.
- "Cum e? Nu ai auzit nimic? Nu te-a strigat nimeni?"
- " Cine să mă strige măi omule? Tu eşti nebun? Nu e nimeni acolo!..."
I-am mulţumim zâmbind, gândindu-mă că poate nu are omul ureche poetică.
Apoi, intempestiv m-a săgetat un gând:
Pentru cei ce încă nu aud cu inima, nu mai există nici o nădejde,
pentru cel ce vede doar cărţi, totul s-a sfârşit.
Oare câţi ca el, cei ce-au ucis cuvintele prin lipsa acută de lectură
îşi târăsc sufletul după ei, ca pe-o nefericită umbră?...
Să stai în mijlocul concertului metafizic, şi să nu auzi nimic?
Asta este totuşi prea mult pentru mine, prea greu de îndurat!
Dulce Românie, ce să-ţi mai doresc...

poezie satirică de Cătălin Varga
Adăugat de catalin_varga
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am jucat prea mult pe tabloul lucidităţii şi am pierdut. Va trebui să-mi obişnuiesc ochii cu întunericul ce se lasă. Va trebui să cuget la somnul firesc al tuturor lucrurilor, pe care lumina le ordonează, dar le şi oboseşte. Viaţa nu începe decât în întuneric. Puterile ei de germinare nu sunt decât obscure. E o noapte pentru fiecare zi, este o umbră pentru fiecare lumină. Nimeni nu-mi va cere să primesc aceste umbre cu bucurie. E destul că le primesc. Să te predai ploilor şi vânturilor, să te supui nopţii care vine, să te pierzi în mulţimea care trece, nimic mai odihnitor. Nu voi încerca să-mi mai caut drumul care duce spre mine. Dar nici nu pot aştepta să se desprindă din neant, zări care încă nu se văd. Desperarea e un entuziasm pe care l-am reprimat din vreme, ştiind cât de apăsător este într-o sensibilitate de evreu. Nu mă voi întoarce la nălucile de care m-am despărţit. "Seara cea mare" vine? N-are decât. Dar până va veni îmi rămâne un lung sfârşit de zi, pentru ceea ce am iubit şi încă iubesc.

Mihail Sebastian în De două mii de ani
Adăugat de Avramescu Norvegia-Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune

Doamne,
Îţi mulţumesc pur şi simplu
pentru că exişti,
pentru că eşti mai mare decât capul nostru – prea logic,
pentru ca eşti mai subtil decât inima noastră – prea nervoasă,
pentru că eşti atât de aproape şi atât de departe şi în toate – altul,
pentru că ai fost zămislit şi eşti încă necunoscut,
pentru că fugind departe de Tine – noi fugim înspre Tine,
pentru că nu facem nimic pentru Tine, ci facem totul prin Tine,
pentru că lucrul pe care nu-l putem apuca nu este iluzie.
Îţi mulţumesc, Doamne, că eşti tăcut.
Numai noi – erudiţii analfabeţi –
fără încetare pălăvrăgim.

rugăciune de Jan Twardowski, traducere de Dan Verona
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Ah, Luci... Nu ştiu ce să-ţi spun... Dar zău că nu e bine!
Lucian: Off, da, ştiu că nu e bine. Dar ce pot face? N-am nici o putere. Sunt atât de neputincios... Şi atâţia ani pierduţi degeaba? Opt ani din viaţa mea, de iluzii, de speranţe, totul dus, din cauza lui Sid... Cine şi-ar fi putut imagina?! Bine, poate că şi eu am greşit, dar... Uff, mai bine făceam cum îmi spunea mama şi rămâneam acasă; renunţam la misiunea asta afurisită... Era mult mai simplu! Fără complicaţii inutile! Ce rost au toate astea?! Comandantul misiunii... Halal! Sunt jalnic!
Mihai: Uff, Luci... Zău, nu vorbi astfel!
Lucian: Dar cum altfel ai vrea să vorbesc? Când pierd totul printre degete? Când nimic nu-mi merge bine?! Situaţia îmi scapă de sub control. Încerc să mă amăgesc că încă aş avea vreo şansă, dar văd bine că mă amăgesc doar... Ce-mi rămâne? Nimic. Cu Lia n-am nici o şansă. Probabil n-am avut niciodată, doar aşa credeam eu...
Mihai: Ba ai, dar trebuie să-i vorbeşti. Să-i spui odată ce simţi pentru ea! Nu-i atât de dificil. Dacă eu am putut, cu Ly, nu văd de ce n-ai putea şi tu; mai ales tu, Luci! Zău aşa...
Lucian: Da, tu nu vezi ce ar putea fi atât de dificil; normal, pentru tine e greu de înţeles... Cum să-i spun?! De ce? Să mă refuze din nou? Să mă respingă, ca de fiecare dată? Pentru a câta oară? Ce folos?!
Mihai: Ah, de asta te temi tu?
Lucian: Păi, m-a respins de atâtea ori; nici măcar nu mai ţin minte de câte... Mi se pare normal să-mi spună, categoric, "nu"... Dar, nu contează. Mă retrag în rezervă, să n-o lăsăm pe Ly să aştepte prea mult.
Mihai: Da, bine, mergi. Mă găseşti tot aici.
Lucian: Tu, cu computerele astea... Nu poţi să stai mult timp departe de ele!
Mihai: Obişnuinţa, Luci. Obişnuinţa... Şi în plus, pasiunea!
Lucian: Bine. Revin imediat.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşit

Iubirii noastre i-ai pus gard
Tu, cea cu chip ca de păpuşă...
În timp ce-n flacără eu ard –
La tine-n suflet e cenuşă.

Din tot ce simt eu pentru tine
Nimic, nimic nu te-a mişcat
Mai mult mi-e rău decât mi-e bine –
Şi de tristeţe mă simt beat.

Ai fost un vis frumos, pesemne –
Un vis ce eu l-am înteţit...
De cicatrici şi rele semne
Mi-e sufletul prea mult ciuntit.

Cântarul dragostei spre tine
Arar – prea rar s-a înclinat,
Ce-ai însemnat tu pentru mine –
Cam niciodată n-a contat.

Eu ţi-am pus sufletul în palmă –
Tu cu cruzime l-ai strivit
Mi-e inima numai sudalmă
Şi ceva-n mine a murit.

Rămâi, urări numai de bine
Nu, n-am de gând ca să-ţi rostesc...
Vei fi cu cine te simţi bine –
Eu nu mai pot să te iubesc...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curăţenie

Este bine câteodată să faci curat în casă,
periodic, să mai scuturi din praf,
după care, cu un nou paragraf,
să-ţi scrii cartea, aşa, cum îţi pasă!
Eu voi începe chiar de astăzi lucrarea
şi voi îndepărta mai întâi supărarea.
Voi şterge praful de pe perete
unde se-ascund nostalgii şi regrete,
apoi, cu un pămătuf auriu,
voi şterge cuvântul "tarziu"
căci e prea tomnatic şi arămiu!
Voi scutura, pe rând, toate cărţile despre viaţă,
pentru că sunt vechi şi legate cu aţă,
iar dintre cele noi, voi scutura câteva,
doar pe acelea ce sunt aproape de inima mea!
Pe jos voi şterge profund, apăsat,
pentru că prea des au călcat
paşi străini venind din afară,
ce s-au lipit de parchetu-mi, de ceară...
Vreau ceva mai personal, mai curat,
să nu mai intre nimeni în casa mea încălţat,
şi-mi promit că n-o să rămână niciunul pe tuşă,
pentru că pe toţi o să-i pun să se descalţe la uşă.
Aşa n-o să-mi fie toată munca-n zadar,
şi peste o zi, să fac curăţenie, iar...

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căutarea adevărului în bibliotecă. În cărţi. Cărţile sunt nenumărate; unde este începutul? Aceste ore de bibliotecă în care urmăreşti, în cărţi adevărul! Şi deodată, cazi într-un gol. E noapte, nu mai înţelegi nimic.

citat din Le Corbusier
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Şi de ce nu mi-ai răspuns apelurilor?
Lucian: M-ai căutat?
Lia: Nu doar odată, desigur. Eram îngrijorată.
Lucian: Îngrijorată? Pentru mine? N-ar fi trebuit, serios... Scuză-mă, nu te-am auzit, nu purtam uniforma; în plus, minitransmiţătorul meu e decuplat şi aşa a fost în tot timpul ăsta.
Lia: N-o purtai nici atunci şi ţi-ai decuplat minitransmiţătorul?! Luci, ce se petrece cu tine?
Lucian: Nimic deosebit!
Lia: Nimic?! Văd că nu se poate discuta normal cu tine! Nu ştiu de ce m-am ostenit să te caut şi te-am aşteptat totuşi... Eşti la fel de nesuferit.
Lucian: Stai! Nu pleca încă, te rog! Ştiu că sunt nesuferit, dar ţi-am spus că trec printr-o perioadă dificilă.
Lia: Nu; ai spus delicată.
Lucian: Dificilă sau delicată, ce contează?! Scuză-mă, te rog, nici nu ştiu ce spun; sunt atât de confuz...
Lia: Azi vei veni, la ora 14.00?
Lucian: Nu, în nici un caz!
Lia: Dar mâine?
Lucian: Nici mâine! Nu mă aşteptaţi degeaba!
Lia: Dar când vei veni?
Lucian: Nu ştiu, nu m-am hotărât încă.
Lia: Luci... Ce-i asta, o altă separare? Una neanunţată şi fără motiv, de data asta?
Lucian: Nu, nici gând! Nu-i nici o separare.
Lia: Atunci... Nu te înţeleg.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paso Doble

Eu – poet, tu – soprană!
şi-un birou mult prea mic pentru noi;
tu, mai degrabă – fecioară; eu – bătrână cătană,
iar jur-împrejur doar strigoi...

Tu – cântăreaţă, eu – bard izgonit din cetate;
cine, oare, şi-o fi bătut joc?
eram pregătit absolut pentru toate,
mai puţin pentru tine, iubito, ca să-ţi fac în inimă loc...

Cu toate acestea, cărţile sunt atât de bine tăiate
încât, chiar că nu mai merge nimic;
ah, clipe cernute, clipe absurde, drogate,
ce vreţi voi e prea mult, ce vreau eu e ca la lozul în plic,

Unde numai trădaţii de soartă mai câştigă, din când în când
şi, de regulă, din doi în doi – ca noi acum, de pildă –,
câte-un strop, câte-un pic...

Tu, mai ales, ai câştigat un lup de stepă flămând,
iar eu, ce să zic, o floare cu mireasmă de cer,
cerul nostru deschis, uneori crud, ticălos, inamic...

Şi totuşi cineva ţine cu noi!
Dar cine?
De ce?
Până când?

poezie de Dan Gîju din Jurământ şi rugă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Că eşti mare, că eşti mic...

Când eşti mic, asculţi de tata.
Când mai creşti, îţi croieşti soarta,
Tot muncind vară de vară,
De cu zori până în seară.

Prea mult nu agoniseşti,
Doar atât cât să trăieşti.
Muncind din greu ai obosit,
Timpul te-a îmbătrânit.

Cam des cerul îl priveşti.
La viaţă nu mai gândeşti.
Aştepţi ceva şi nu ştii ce,
Dar ştii că locul, sus îţi e.

Ai fost copil şi nu mai eşti.
Roata vieţii n-o opreşti.
Asta-i viaţa omului.
Este vrerea Domnului.

După cum se vede treaba,
Muncim şi muncim degeaba.
Că eşti mare, că eşti mic,
Când te duci, nu iei nimic.

poezie de Dumitru Delcă (iulie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu mult timp în urmă, trăia un rege vestit pentru înţelepciunea sa pe cuprinsul întregului pământ. Nimic nu îi era ascuns şi chiar şi cele mai mari secrete ale lumii ajungeau la urechile sale, ca şi cum i-ar fi fost şoptite de vânt. Avea însă un obicei ciudat. În fiecare zi, la sfârşitul prânzului, după ce masa era strânsă şi nu mai era nimeni în preajma lui, un servitor de încredere îi aducea încă o farfurie. Aceasta era acoperită cu un capac, aşa că nici servitorul său şi nimeni altcineva nu ştia ce era în ea, pentru că regele nu o descoperea decât în momentul când rămânea singur cuc.

începutul de la Şarpele alb de Fraţii Grimm
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Icoana din perete. În vremuri tulburi de pandemie

Fecioară-Mamă din icoană
Coboară blând de pe perete
Şi cu lacrimile Tale stropeşte în formă de Cruce uşorii casei mele,
Ca atunci când Îngerul morţii va trece şi pe la noi în cetate,
Să ne ocolească, să ne lase în viaţă
Ca să-ţi poată mai apoi mulţumi, neştiutori şi nevinovaţi, copilaşii noştri.
După aceea, te rog,
Nu te mai sui în icoană, e rece acolo pe perete
Şi parcă nu te simt acolo destul de aproape de inima mea.
Fă mai bine din trupul meu un perete,
Înfinge în el adânc un piron din Crucea Fiului Tău
Şi aşează acolo icoana
Unde să locuieşti cu bucurie ţinându-L în braţe pe micuţul Iisus.
Iar când vreun alt Nimicitor
Va mai urla nebun pe sub fereastra mea,
Nu cred că se va supăra Iisus
Dacă-i vei cere să mă lase şi pe mine puţin
Să stau la tine în braţe,
Fiindcă numai mâinile de Mamă
Ştiu cum să mângâie uşor sufletul celui rămas copil,
Singure numai ele, pot linişti furtuna
Şi să-mi dăruiască puterea încrezătoare de a merge mai departe...
Coboară din icoană – revino-mi în inimă!

27 martie 2020

rugăciune de Cătălin Varga
Adăugat de catalin_varga
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cătălin Varga, Nu ne mai vrea pământul

Rugăciune

Nu ne mai suferă pământul,
am devenit atât de răi
Încât curând presimt că ne va vomita pământul
precum păţit-au canaaniţii în vechime.
Nu ştiu exact cine ne va înlocui – probabil îngerii,
dar ştiu că ne vor pune embargo toate planetele din preajmă.
Vom deveni refugiaţii universului ce nu-i doreşte nimeni!
Nu cred că va mai fi dispus nici Dumnezeu să joace la vreo loterie cosmică,
încât să ne găsească un alt loc,
o altă casă;
Cu siguranţă o vom spurca şi pe aceea!
Aşadar, pământule străbun, ce mai aştepţi?
Dar stai te rog, dacă ne vei vomita pe noi, pentru că merităm aceasta,
Pentru că prea mult timp ne-am bătut joc de tine;
Totuşi, lasă-i măcar pe copiii noştri să te locuiască-n continuare
Ei săracii, nu au nici o vină!
Lasă-le te rog şi pe mamele noastre,
ele ne-au crescut curat, noi am ales să ne întinăm;
Lasă-le de asemenea şi pe bunicile noastre
ele nu sunt vinovate de căderile noastre în neant;
Ai milă totuşi şi de soţiile noastre
ele poartă-n pântece un univers aparte, creat după chipul tău pământule...
De fapt, ştii ce?
Vomită-mă doar pe mine,
cred că ar fi de ajuns pentru însănătoşirea ta, pământule preabun...

12 martie 2020

rugăciune de Cătălin Varga
Adăugat de catalin_varga
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diana: Ah, cred că nu te-am înţeles niciodată; nici acum nu reuşesc să te înţeleg... De ce n-ai încercat să-ţi refaci viaţa?
Traian: Ce-ar mai fi fost de refăcut, după ce mi-ai distrus-o tu?!
Diana: Încă ţi-o poţi reface şi acum, doar n-ai nimic de pierdut, nu e deloc târziu; eşti tânăr... N-ai decât 39 de ani, eşti director, chipeş, înstărit... Ce aştepţi?
Traian: Chiar n-ai înţeles nimic! Niciodată... Cum crezi că aş putea manifesta interes pentru vreo altă femeie? N-ai priceput că tu ai fost totul pentru mine?
Diana: Traian, eram nişte copii pe atunci; mult prea tineri pentru a înţelege unele lucruri. Îţi puteai însă întemeia o familie, mai târziu...
Traian: Fără tine? Crezi că ar fi fost posibil?
Diana: Da; de ce nu? Meriţi să fii fericit.
Traian: Dar n-aş putea, pricepe odată!
Diana: Nu, nu pricep; ce te reţine?
Traian: Tu... Mă doare amintirea ta, răul pe care mi l-ai făcut... Cum crezi că aş mai putea avea vreodată încredere oarbă într-o altă fiinţă gingaşă, cu chip înşelător?! Ai ucis în mine totul! L-ai preferat pe blondul acela, cu care încă eşti şi acum...
Diana: Da, l-am preferat, pentru că-l iubeam şi încă îl iubesc. Eu eram prea mică, iar el... Era pentru mine omul ideal, mai mare, cu o situaţie stabilă; îmi putea oferi siguranţa materială şi liniştea unui cămin. Avea un serviciu bun, stabil...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilărie, viaţă...

Vă mai amintiţi de primul sărut?
Eu l-am trecut deja la viţă, l-am reînviat.
Ar trebui să îl consider o parte din copilăarie..
Dar totul este viu, trăieşte,
Chiar dacăa s-a intamplat mai demult.
El este viu, prin mine, prin tine, prin noi, prin fiecare îndrăgostit, prin voi...
Nu trebuie să îil uităm!
Pentru ca fiecare dintre noi l-a dăruit şi l-a avut dar!
Un dar ce l-am făcut, la rândul nostru şi dar l-am primit iar,
Ce nu-l puteam pricepe atunci!
Ce nici acum nu-l pricepem...
Era... o adiere a copilăriei!
Ce pentru mulţi dintre noi acum este o bombă cu efect întârziat!
Si de atunci ne-am hrănit cu fluturi, cu flori, Albastre...
Ori cu floarea-de-colţ...
Nu îmi mai amintesc de -a fost pe bancă, în clasă, afară, sau în
Mijlocul unui parc.
Ţin minte doar că tu te-ai fâstâcit, te-ai ruşinat şi te-ai înroşit!
Cine ar fi avut atunci puterea să-nţeleaă?!
Acum stau şi scriu pe-o foaie de hârtie albă doar ca să-i dau culoari
Alb -negru ca ale unui film mut, din trecut...
Ce ai sădit în mine, tu, înger minunat!?
Acum ne sărutăm decât pe taste...
A ramas o umbră, un ecou... Şi poate nici atât!
Copilarie ce-mi dai viaţă... te salut!
Eşti parte din drumul abia început... e drumul ce duce în noapte.

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prietenia care m-a ucis

Legea inimii e scrisă în fiinţă;
Am învăţat prin veacuri să aştept...
Rămas este un dor, o ultimă dorinţă,
Să mă înalţ în timp şi să învăţ să sper.

Acum ascult pe tine cum mi te povesteşti,
Nu este loc să fie şi vocea mea acolo
În locul unde zaci, unde te poticneşti...
În inima pătrunsă de mult prea multe goluri.

Iată-mă din nou, singură pe-alee...
Unul a plecat... altul a venit...
Alţii or să vină, să intre, dar n-au cheie,
În inima care, cândva te-a găzduit.

Viaţă între scheme fără nici un sens!
Un pahar de griji pe care îl bei singur...
Ai un plan să dai... mai şters, sau mai dens,
Eşti regină viaţă! Regină în nimicuri!

Nu te întreb ce-are să fie,
Sau cine eşti... ce vrei cu mine...
Doar să-mi vorbeşti de nebunie,
Căci o cunoşti atât de bine!...

Să n-ai un scop, sau... infinite
Aşa ca tine, cum tu eşti...
Tu viaţă, tu – planuri sortite –
Când ne urăşti, când ne iubeşti.

Ştiu cine m-a ucis! Eu nu credeam în moarte!
Dar în prietenie, mult am crezut în ea...
Cea care am iubit-o şi-am sprijinit-o în toate,
Nu a dorit decât, viaţa să îmi ia!...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin citire tu doar te acoperi de gânduri, dar oare cât va rezista acest zid de hârtie, de iluzii în faţa vieţii? Poţi să citeşti toate cărţile din lume, inclusiv cele pierdute în incendii, poţi citi întreaga bibliotecă Akashică -astrala - dar dacă nu îţi citeşti propria inimă vei rămâne pe mai departe un biet analfabet! Prin citire tu doar te acoperi de gânduri, dar oare cât va rezista acest zid de hârtie, de iluzii în faţa vieţii? Ei bine, ea îl va spulbera într-o clipă, nu ai observat asta? Află cine eşti tu, pentru că tu nu eşti separarea ce o aduce gândul care-l îngraşi prin citire. Vrei să îţi cultivi mintea pentru că îţi ignori inima. Ca orice cultură şi citirea va aduce buruienile intelectualismului steril în capul tău dar pentru inima ta eşti doar un biet ignorant.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încă aştept şi nu e drept

La umbra unei clipe reci,
Tu nu mai vii, nici nu mai pleci,
Nu mai îmi eşti, nu îţi mai sunt,
Am devenit un amănunt.

Văd urme ce-au rămas din noi,
Le şterg cu lacrimă de ploi,
Nici amintiri nu-mi mai doresc,
Sunt mult prea vii şi mă rănesc.

Tresar la orice zgomot mic,
Dar nu eşti tu... nu e nimic,
Ci doar închipuiri târzii,
Că suntem iar, c-ai să revii.

În ceaţa timpului trecut,
S-a prăbuşit tot ce-am avut,
Degeaba stau şi te aştept,
Nu te întorci... şi nu e drept.

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Sincer, nu cred că-i bine, n-ar trebui să-ţi spun... Dar dacă insişti... Cu o săptămână înainte de a fi şi voi acceptaţi în echipaj, după ce aţi susţinut testele acelea, dat fiind că tocmai terminasem cu nava asta, "Pacifis", eu, Alex şi Nis, primisem deja vestea participării la misiune, evident, de la nimeni altul decât dom' director, iar dom' profesor Manea ne-a pus în vedere să ne anunţăm părinţii... Şi i-am anunţat, dar seara următoare, pentru că prima oară n-am îndrăznit şi nici nu eram foarte siguri de veridicitatea anunţului primit. Dom' director părea supărat pe noi că nu l-am crezut, la fel şi dom' profesor, care ne-a reproşat ceva de genul "Aveţi cumva impresia că ne jucăm de-a misiunea spaţială cu voi, băieţi?!" Aşa că, în seara aceea, n-aveam încotro, le-am spus părinţilor, acasă. Alex şi Nis au fost norocoşi, părinţii lor au fost în cele din urmă de acord, nu s-au împotrivit. La mine a fost altfel... Blondul nu a reacţionat în nici un fel, a primit vestea cu calm, sau cel puţin aşa părea, nepăsător, sau nici nu-mi dau seama exact, dar mama... Ea a fost total împotrivă, categoric, de la început! Cu câte cuvinte n-a încercat să mă convingă să renunţ... În cele din urmă mi-a zis că pot pleca în această misiune, doar peste cadavrul ei! Atunci eu, în loc să-mi fi văzut de treabă, să fi tăcut, i-am răspuns cu impertinenţă: "Ah, da?! În cazul ăsta, de abia aştept să particip la funeralii, cât mai curând, de preferinţă, zilele astea..." Asta ar fi tot! Pot adăuga doar că m-a pălmuit zdravăn, pentru prima oară în viaţa mea, dar meritam... Şi nu palma primită mă durea, cât sufletul, din cauza acelor cuvinte cărora le dădusem glas. Încă mă dor şi acum, la fel de mult ca în acel moment. Şi-n fiecare an ce trece, cuvintele acelea atârnă din ce în ce mai mult, mai greu. Pricepi acum?!
Lia: Vai, Luci... Da, te înţeleg.
Lucian: Bine. Sper să mă înţelegi, pentru că... Eu, nu, încă n-am reuşit! Uneori mă enervează la culme felul ăsta al meu de-a fi, dar pe moment, nu-mi dau seama că greşesc, doar după ce faptul e deja consumat şi nu mai poate fi schimbat nimic... Regret, însă degeaba!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic...

Trecut-au anii, fără sens şi rost,
Sărutul tău... s-a şters, cum nu a existat...
Nimic am înţeles, că de fapt a fost,
Rămâi o amintire, care a expirat.

Fost-ai mult iubit, cum nu poţi înţelege...
Dar ai tratat povestea ca nimic!
Ştiu că în iubire, nu există lege,
Iar timpul te-a făcut din mare, să fii mic!

Totul se divide, nimic nu dăinuieşte!
Timpul pentru mine... este un duşman...
Inima mai speră, deşi se-mpotriveşte,
Mintea e lucidă, dar totul e în van!

Dragoste şi ură, simt eu pentru tine,
Ai rănit zâmbind, un suflet ce te-a vrut!
Inima zvâcneşte în cioburi de suspine,
Nimic este acum... ca tine: gol şi mut.

Şi învăţ să uit! Să uit să iubesc!...
Lecţii mult amare, mi-au schimbat cărarea.
Învăţ să ignor tot ce îmi doresc,
Învăţ zilnic... exersând iertarea...

Totul şi nimic... totul despre tine,
Se va pierde-n timp, ca şi un tren pierdut...
Pierzându-te pe tine, m-am regăsit pe mine,
Şi am înţeles... nimic nu am avut!...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce rău îmi făcuse mie pasărea aceea, ca s-o ucid? Nu-mi reproşa nimic. Atârna în mâinile mele mici ca şi cum îmi dădea un sărut de adio. Am îngropat-o încet. Apoi bătrânul din mine a desenat pe moviliţă o cruce. O lacrimă a căzut în mijlocul ei. Murea specia din mine şi se năştea omul. De atunci, sufletului meu îi este hărăzit să cânte şi să zboare, dar să şi fie lovit de moarte. De atunci îmi îngrop veşnic sufletul ucis. Dar ce ciudat, de data aceasta, cu fiecare înmormântare devin mai tânăr. Da, pasărea mea de vis m-a iertat. Prin moartea ei nevinovată a ucis vânătorul din mine.

Dan Puric în Fii demn!, Vrăbiuţa (2011)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!