Poveste (cu vişini) în construcţie

nici măcar nu-mi pasă că nu înţeleg
de ce şi cât se străduieşte
o macara
să transforme ruina în obelisc.

un zilier încolonează pe vertical
un miriapod de intenţii,
dar între el şi paralela refuzului meu,
am deja un zid al berlinului
(praful nu poate fi adunat
arhitectural).

asigur un zâmbet în diminutiv
la o casă de compasiune
pentru obsesiile lanţului de macara.
i-am tăiat rugina într-un demult,
mai mult decât o amnezie fericită
nu mi se leagănă în această privinţă.

- +

deschisă
de la pagina lui azi spre augmentativ,
rubrica mea de construcţie
a cartierului
cu fulgere şi trăsnete
sentimentale
are un tu înalt,
un non-manole, non-icar
pe care-l simt
sacrosant
chiar şi atunci
când îmi vorbeşte despre vişini.

simt.
şi nu există replică a viitorului
în construcţie
care să mă surprindă
mai mult decât
acest
tu bărbătesc
care ştie
să îmi sărute
feminitatea
în centrul religiei ei.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă simt un om fără sens şi nu-mi pare rău că n-am niciun sens. Şi de ce mi-ar părea rău, când de haosul meu nu se poate alege decât haosul? În mine nu există nicio voinţă înspre formă, spre cristalizare, sau un ideal. De ce nu zbor, de ce nu-mi cresc aripi? Nu este în dorinţa mea de zbor o fugă de existenţă? Şi n-aş fugi în acest zbor cu toată existenţa, cu tot ce e fiinţa? Simt în mine atâta fluiditate, încât mă mir cum de nu mă topesc şi nu curg. Aş vrea ca fiinţa mea să se transforme într-un fluviu cu ape tulburi şi năvalnice, care să poarte numele meu şi care să curgă ca o ameninţare apocaliptică. Oare va stinge această apă focul din mine, şi focul din mine va evapora această apă? În mine sunt numai aburi şi scântei, inundaţii de foc şi incendii de apă.

citat celebru din Emil Cioran
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acest spectacol pe care-l prezint la Sibiu este pentru mine unul foarte personal – vorbeşte despre prietenia mea cu marele poet rus Joseph Brodsky, pe care îl cunosc de zeci de ani. Vorbeşte despre oameni şi despre artă, despre literatură şi poezie, adică exact despre ce sărbătoreşte acest festival în fiecare vară. Sunt puţin emoţionat, pentru că sunt într-o ţară în care doar câţiva oameni înţeleg rusa, limba în care voi juca, dar există o traducere bună, care e deja pregătită.

Mikhail Baryshnikov în ziarul Metropolis, interviu (13 iunie 2017)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic nu seamănă mai mult cu o casă în ruină, decât o casă în construcţie. Mai ales pentru cei ce trec repede şi observă prost.

Jean Cocteau în Cocoşul şi Arlechinul
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă opţiunea mea este de a mă ignora atunci când simt nevoia disperată de a avea grijă de mine, voi ajunge să am resentimente exact faţă de cei pe care i-am considerat a fi mai importanţi decât mine. Chiar dacă voi încerca toată ziua să fiu fericită şi plăcută, în subconştient, eu sunt supărată, deoarece am făcut o alegere care mi-a răpit din forţă. Acest sentiment ascuns va ieşi în mod inevitabil la suprafaţă, oricât de mult aş încerca să neg ceea ce simt. Este important de reţinut că nu putem avea grijă de altcineva dacă nu avem grijă mai întâi de noi.

Debbie Ford în Întrebările potrivite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Realitatea este relativă (poem postmodernist)

Văd cum paşii mei de zăpadă dispar în
zăpadă. Frigul îi înghite. Umezeala tresare
pe nea, mai umedă decât orice tresărire.

Sunt cu mult mai mult implicată într-o întindere
ascuţită dată de absenţa zăpezii decât am fost
vreodată. Am uitat că exist. Încerc să-mi amintesc.

Un nor îşi clatină albul a ploaie. Nimic nu plouă
exteriorul, universul, sensul ploii este întotdeauna
spre interior. Trebuie să se claine mai întâi,

ca să devină ploaie. Copacii simt, cu exactitate,
acest lucru, pentru că ei, cu siguranţă, sunt existenţi.
Mai mult decât atât, copacii înţeleg de ce sunt existenţi.

Ei aşteaptă ploaia, chiar dacă grindina le poate rupe
crengile. Când îi bate frigul după ploaie, ramurile lor
lucioase îngheaţă. Vreau paşii mei înapoi, aşa precum

vreau să aud, din nou, cântecul care se cânta odinioară
în aceeaşi cafenea, chiar dacă mai am şi acum o pată
de cafea pe pantof. Iau acel taxi, care nu mă poate duce

niciunde, dar şoferul ştie să conducă în prima ploaie,
care cade peste stratul de zăpadă. De fapt, această
zăpadă este existentă, până când este dizolvată de

ploaie. Eu pot fi existentă atâta timp cât nu mi-e frig
şi această ploaie nu este nicidecum una tropicală,
iar eu n-am fost niciodată mai indiferentă ca acum.

Cineva sau ceva merge nestingherit drept înainte.
E corpul meu. E ceva, care nu are nici început şi nici
sfârşit. Este mişcarea, care pierde caracteristica timpului.

Ploaia şi zăpada au nevoie de timp pentru a dovedi că
au personalitaţi similare şi aparenţe diferite. Timpul este
existent. Eu nu pot fi existentă într-un timp diferit. Eu nu pot
deveni existentă a doua oară.

poezie de Marieta Măglaş din Antologie de poezii
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cred în Dumnezeu, dar nu în domnul cu barbă, cu toate că îmi place foarte mult imaginea aceea de pe cupolele bisericilor noastre. Mă simt ocrotit. Mă simt ca păpuşa aceea care ştie că sforarul există undeva şi o duce unde trebuie. În acelaşi timp, Dumnezeu cred că are foarte mult umor. Există un Dumnezeu cu zâmbet. Pe catedrala din Rennes există un înger care zâmbeşte. De obicei sunt severi. Atunci am înţeles eu că Dumnezeu se şi amuză cu noi. Probabil că se şi autocreează prin noi.

Gigi Căciuleanu în AGERPRES, interviu (13 februarie 2015)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Construcţie de minore

am cunoscut o femeie de 18
dar nu avea nici atât
părul tăiat cu ascuţitoarea
pentru creioane hb

nu au trecut prin maşina
de trasat carne
decât arhitecturile viitorului (?!) suitor
al omului foarte nou... mi

nor, am cunoscut o femeie la cheie
de 18 - era
parcă puţin prea înaltă
parcă prea posedat procuror

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lungă contemplaţie în faţa ferestrei deschise spre neant

"Nimic nu-i mai tragic, într-adevăr, decât să-ţi pui rostul vieţii în afara ei, să trăieşti cu necesitatea gloriei, obscur, mângâindu-te cu vâlva de după moarte. E atât de dureroasă pentru unii această satisfacţie, încât sunt şi ei din aceia care ar simula moartea spre a pregusta judecata viitorului." (G. Călinescu)

iubesc prea mult viaţa pentru a renunţa la ea
chiar dacă lumea simt că nu-mi aparţine
trăiesc fără să-mi pot aminti
locul în care a copilărit sufletul meu

până la urmă paradoxal vorbind şi simţind
ajungi să iubeşti şi exilul acesta nelumesc
rana prin care curge
neputinţa de a fi fericit întru totul

(doar răstignirea face posibilă
existenţa concomitentă în cele patru
dimensiuni ale crucii?)

întrebări fără răspunsuri
răni fără vindecare completă
pe care ajungem să le acceptăm
şi să le iubim fiindcă
ne amintesc că suntem aici acum
şi nu altundeva altcândva

iar mie nu-mi rămâne decât să scriu
poezia mea este o lungă contemplaţie
în faţa ferestrei deschise spre neant

nu ştiu ce se află dincolo totul este întunecat
nimic nu mă ispiteşte
doar un fior îmi trece prin şira spinării
făcându-mă să cred că e mai bine aici

în ciuda durerilor şi mizeriilor care mă deziluzionează
există şi un dram de frumos există şi multă imaginaţie
care poate face înconjurul lumii
care poate ajunge la marginea universului
călare pe o cometă
ce inspiră vidul pe nări şi suflă flăcări

dragă G. nu-mi doresc să simulez moartea
pentru a pregusta judecata viitorului
dar încerc să simulez nemurirea
şi să trăiesc în poeme
aşa cum nu pot trăi în acest exil nelumesc
eu nu voi muri niciodată
am spus de-atâtea ori chiar şi atunci când durerile
mă torturau să mărturisesc contrariul

facă-se voia mea în lumea imaginaţiei mele
gândul meu să fie Big Bang-ul universului paralel
al realităţii alternative în care
voi fi mereu fericit

poezie de Ionuţ Caragea din Mesaj către ultimul om de pe Pământ (2017)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Replică banală

Replică banală:
"-Eşti bărbatul meu!"
Însă multă lume spune că nu-s eu.

Replică banală:
"-Te iubesc enorm!"
Mă iubeşti, se ştie, mai ales când dorm.

Replică banală:
"-Tu eşti viaţa mea!"
Poate chiar îţi pasă, dar de viaţa ta.

Replică banală:
"-Vino, te vreau înapoi!"
Poate aş veni, dar deja sunteţi doi...

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Vlad Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

vorbeşte.
vorbeşte despre cum poţi îndoi
cu mâinile goale
cuvântul "oţel"
şi despre cum îi dai forma de gând
a potcoavei.

despre timpul pe care îl extragi
ca pe o buruiană, cu rădăcină cu tot,
din întrebarea "până când?"
ca să dai spaţiu,
să aibă loc vegetaţia spontană a ideilor
să crească, să facă dragoste,
şi din dragoste
să iasă
fructe
aproape nemuritoare.

vorbeşte despre cum
în urma lăsată în ou de inima păsării
ai pus să leviteze o lacrimă,
pentru că tu ştii
că plânsul poate să zboare
până sus în poem.

vorbeşte despre artă
cât ţine eclipsa pământului
mâine.

arta
începe de acolo
de unde alţii,
care (doar) par asemenea ţie,
nu mai ştiu să continue.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

(unii mor, alţii nu trăiesc.
dar femeile sunt cu totul frumoase.
pentru frumuseţea femeilor,
poem repetat)

despre
cum se face o femeie
frumoasă înainte... poem.

ea îndepărtează mai întâi
memoria evitabilă
cu un gest demachiant al mâinii.

se răsuceşte puţin în jurul liniştii,
îşi caută prin casă
sentimentul
pe care nu l-a mai folosit demult,
poate de prea repedea tulburare
a perdelelor,
poate din cauza neorânduielii verbelor
în camera de noapte.

ea se dezbracă sincer
în mijlocul unei oglinzi lungi,
îşi priveşte cuvintele
înainte de-a nu le spune
cum ii cad uşor de pe umeri.
umezeşte o cârpă
în plânsul de frumuseţe
şi o duce
şi o vine
în unde timid mişcătoare
de-a lungul buzelor, al coapsei,
al neştiutului ei de femeie.

ea se unge în locuri calde,
ca o îndulcire a albului,
cu lapte muls
din mere înserate prin nesfinţire.
întinde doar gândul puţin spre stânga,
ia din sertarul în care îşi ţine pădurea
zmeură proaspăt roşie-n gust
şi-şi dă gura cu ea,
muşcată
să-i fie cu mult mai frumoasă,
cu mult,
ca o inimă înfructată.

ea îşi ascunde sânul
într-un parfum,
ca o umbră de înger doar,
pentru că nu mai ştie
unde şi-a pus raiul prin casă.
şi pentru că nu are rochii,
în şoaptă,
ea-şi ţese borangic din blândeţe.

o femeie
este cu adevărat frumoasă
atunci când îşi înfăşoară rostul
în dragoste.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Annabel Lee

În urmă cu mulţi ani, în vremurile de demult,
Într-un regat la marea de la miazăzi
Trăia o fată, cum poate vă este cunoscut,
Cu numele Annabel Lee;
Iar fecioara asta avea un singur vis,
S-o iubesc şi ea iubirea-mi să poată-împărtăşi.

Eram un copil, iar ea o copilă
În acest regat la marea de la miazăzi,
Dar ne iubeam c-o iubire mai mare decât iubirea –
Eu şi frumoasa Annabel Lee –
Cu o iubire la care chiar serafimii din Paradis
Ar fi putut râvni.

Din această pricină, demult,
În acest regat la marea de la miazăzi,
S-a lăsat într-o noapte-un vânt rece,-îngheţând-o
Pe frumoasa mea Annabel Lee;
Apoi, au venit rudele-i de neam înalt
Şi de lângă mine, cât ai clipi,
Au luat-o şi-au închis-o într-o criptă
În acest regat la marea de la miazăzi.

Îngerii din Paradis, mai puţin fericiţi,
Ne invidiau, iar pizma lor noi n-o puteam opri –
Da! Din acest motiv (toţi oamenii ştiu)
În acest regat la marea de la miazăzi
S-a lăsat dintr-un nor un vânt rece,-îngheţând-o
Pe iubita mea Annabel Lee.

Dar iubirea noastră era mai presus
De iubirea celor mai în vârstă decât noi –
A celor mult, mult mai deştepţi decât noi –
Şi nici îngerii din cerurile de sus,
Nici demonii din adâncurile mării sidefii
Nu-mi vor putea despărţi sufletul de sufletul
Frumoasei Annabel Lee.

Luna străluce doar pentru a-mi aminti
Pe frumoasa mea Annabel Lee;
Iar stelele răsar ca să-i revăd ochii
Frumoasei Annabel Lee;
Astfel, noapte de noapte, neclintit ca o stea,
Îmi veghez iubita, pe mireasa mea
Din cripta de lângă marea de la miazăzi –
Din acel mormânt de lângă marea de la miazăzi.

poezie celebră de Edgar Allan Poe, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Normal că există reîncarnare, însă e altceva mult mai evident care nu există şi o anulează din temelii. Nu există naştere, tu nu ai fost născută vreodată, doar visezi asta şi atunci cine ar putea să se reîncarneze? Pentru că nici măcar visătorul, darmite entităţile de vis, nu se ocupă cu aşa ceva. Într-un vis tu chiar crezi că te-ai născut pe Marte, când te trezeşti, vezi farsa. Această lume sterilă nu există, este o iluzie indusă de chimia creierului pe care tu o numeşti gând.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să trec pe lângă sentimente?

Eu nu ştiu nimic
Şi văd puţin.
Dar, mai mult simt.
Mai mult decât oricine,
Simt aerul pe care îl respiri,
Cum îmi arde stomacul,
Simt mai mult decât pământul,
Udat de un potop,
Cum mă inundă
Lacrima, din suflet, din destin,
Din al tău ochi.

Eu nu ştiu nimic.
Şi Doamne, câte mai am
De văzut, de aflat!
De simţit, de ce nu?
Să pot să simt,
Cum trece de mine
Dorul pe care mi-l laşi!
Ar fi păcat,
Ca tinereţea-mi să treacă
Fără rost,
Pe lângă sentimente,
Să nu mai pot să simt
Un aer proaspăt
Şi-o ploaie caldă
Ca pe un duş reconfortant!
Un râs puternic,
Să-mi iasă din plămâni.

Să-mi simt din nou puterea,
În mâini,
În cuget şi-n voinţă,
Să vreau să simt, că trăiesc iar!

poezie de Daniela Achim Harabagiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sam: Dean, dacă acest demon le-a ucis pe mama şi pe Jess, iar tata încearcă să-l prindă, atunci noi trebuie să fim acolo. Trebuie să-l ajutăm.
Dean: Tata nu vrea ajutorul nostru!
Sam: Nu-mi pasă.
Dean: Ne-a dat un ordin.
Sam (pe un ton ferm): Nu îmi pasă. Nu trebuie să facem mereu ce spune el.
Dean: Sam, tata ne roagă să ne continuăm lucrul, să salvăm vieţi, este important.
Sam: Bine, înţeleg, crede-mă. Dar e vorba doar de o săptămână, pentru a afla nişte răspunsuri. Pentru a ne răzbuna.
Dean: În regulă. Uite ce e, ştiu ce simţi.
Sam: Serios? (Dean pare şocat la auzul tonului lui Sam) Câţi ani aveai când a murit mama? Patru? Jess a murit acum şase luni. Cum naiba să ştii ce simt eu?
Dean: Tata a spus că e periculos. Pentru oricare dintre noi. Adică, sigur că ştie mai multe decât noi, aşa că dacă el spune să nu ne amestecăm, asta vom face.
Sam: Nu pot înţelege încrederea oarbă pe care o ai în el. Adică, nici măcar nu-i pui la îndoială deciziile.
Dean: Da, asta face un fiu bun!

replici din filmul serial Supernatural: Aventuri în lumea întunericului
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum anume poţi fi tu ortodoxă? Tu nici nu ai scos primele cuvinte şi deja erai botezată. Aşadar, a fi ortodoxă sau a fi femeie nu este o chestiune legată de ceea ce faci tu. Există o societate care cu cele mai bune intenţii din lume alege pentru tine, chiar dacă această alegere ar fi chinul vieţii tale. În India, se spune că încă mai sunt căsătorii aranjate de când copiii sunt mici. O mulţime de filme siropoase vei vedea pe această temă. Putem continua cu punerea măştilor de către părinţi şi societate cu cele mai bună intenţii pe întregul glob. Toate aceste măşti sunt despre rătăcire, nu despre regăsire. Regăseşte Hristosul din inima ta, nu din închipuirea religiei! Recunoaşte această Conştiinţă de A-Fi sau "Eu-Sunt", ea este Hristosul. Dacă Iisus ar apărea a doua oară şi ar propovădui Adevărul şi Libertatea, preoţii l-ar ucide din nou. Nu romanii l-au ucis pe Iisus acum peste 2000 de ani, romani au fost doar mâna călăului. De ce ar fi ucis din nou? Pentru simplul motiv că El ar desfiinţa Biblia. "Nu cuvinte moarte vă învăţ Eu, ci Adevărul cel Veşnic Viu!" ar spune El! Cum ar putea religia să accepte Adevărul când ea nu acceptă decât dogme?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărturie

În privinţa numelui tău,
sunt destui care pot depune mărturie
că îl cunosc, ba chiar că l-au folosit adeseori,
însă nici unul n-a îndrăznit să îl transforme vreodată
într-un sunet al dragostei.

În privinţa ochilor tăi,
sunt destui capabili să depună mărturie
că au fost văzuţi de ei, că ei i-au admirat,
însă nici unul nu poate afirma că
a putut rămâne întipărit ca o fotografie
în adâncimea lor neagră.

În privinţa trupului tău,
mulţi, desigur, pot să-i ateste prin mărturie
frumuseţea lui exterioară, însă nimeni,
nimeni nu-l va fi putut simţi evoluând
superb în adâncul lui misterios.

Despre iluzia fiinţei tale
nu se mai poate spune acum nimic,
şi, în această privinţă, sunt singurul care
poate depune cea mai autentică mărturie,
eu, cel pentru care tu nu ai fost, dintotdeauna,
decât o amintire.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi sărate

Acum, e atât de trist
aici...
nu mai am cui povesti
ce am mai simţit azi
ce trăiri
sau ce vise prosteşti de copil

Când ne vom întâlni iar
nu mi le voi mai aminti
dar nici nu vor mai conta
şi curg lacrimi...
şi-s sărate...

Şi nu mai ştiu ce să cred
sau în cine...
"O să fie bine!" aud
oriunde merg şi de la
oricine întâlnesc...
le zic şi eu la fel, dar
oare chiar va fi?

Şi parcă dacă zic şi îmi repet...
"acum" e tot trist
iar "atunci" încă nu a venit!
şi lacrimi iarăşi se preling...
şi-s sărate...

Nu ştiu cât voi rezista
mi-e dor...
şi te vreau...
acum şi aici

Îţi ascult ticăitul ceasului
şi el plânge după
mâna ta...

Şi totul e trist şi
mi-e frică...
Simt cum îmi pierd speranţa,
iar încrederea în mine
nu o mai am de mult

De ce toate astea? mă întreb...
pentru ce? pentru cine?
şi răspunsul – pentru noi! – vine.

Lacrimile se usucă pe obraz
nu mai ajung să
le simt gustul (poate
acum sunt dulci?)
şi gândul devine rece
iar ochii se măresc în
intensitatea culorii...

Dar eu tot singură rămân
fără un scop în viaţă
şi fără nimeni care să ştie...

Poate totuşi voi ajunge la tine...
poate... mai devreme decât
mai târziu...

Şi în jur e rece de
priviri pline de compasiune
care mă apasă
până la lacrimi...
lacrimi sărate...

poezie de Lidia Mihai
Adăugat de Natasa Radu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

m-am gândit să-mi desenez o casă.
am început cu un scaun,
fiecare om are nevoie
de un colţ de sentiment stabil
pe care să se aşeze când oboseşte
de prea multă închipuire.

apoi am schiţat un pom.
încă nu m-am hotărât dacă va fi un nuc,
peste care să treacă umbrele
spre odihna lor neagră, ascunsă în nord,
sau va fi un altceva,
din care să înfrunzească gălăgios, dimineaţa, vrăbiile...

între timp,
am adormit între cele 4 crengi cardinale
pe care le înfipsesem pe post de structură
în schiţa asta săracă
şi am lăsat desenul să se gândească singur
despre câtă dragoste ar avea nevoie
pentru umplerea încăperii.

când m-am trezit, desenul era gata.
era foarte cald înăuntru,
mirosea a nou
şi a cineva care încă nu venise...

această casă seamănă cu mine, am zis.
stă norocul în ea ca un ou.
sunt un cuib.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă încăpăţânez să caut fantomele în locurile cele mai vii, cele mai reale, cu certitudinea existenţei lor, undeva între noi, lângă mine, aici sau aiurea, pe această stradă sau poate, chiar în această casă. E vorba de o relaţie între vii, între oameni care se caută cu disperare, care răscolesc înnebuniţi mulţimile calme ca să se găsească, fără să aibă alt indiciu decât certitudinea existenţei celuilalt, neavând unul despre altul decât vaga idee pe care exasperantele apariţii înaintea întâlnirii le-o dau.

citat clasic din Gellu Naum
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!