La petite étoile

credinţei i-am pus o gură ironică-sceptică, din acel moment
păream un cazino dărâmat, nimeni nu mai credea în mine;
feţei mele i-am pus o mină ocupată şi neprietenoasă
iar lumea n-avea curajul să se-apropie, viaţa mea părând autostradă
iar cine s-ar opri să-mi vorbească ar crea ambuteiaje mortale;
pasiunii i-am pus ochi ostili şi mândri, fortăreţele unui aisberg,
de aceea femeile deveneau confuze prefăcându-se că nu mă văd
când treceau pe lângă mine sau când mă depăşeau pe coridoare,
pe stradă, prin viaţă...

însă trucurile astea nu mergeau peste tot
pentru că steluţa aia vicleană ca o vulpe,
cernută cu toate manevrele şi hârşâiturile,
strălucea peste mine ciudat
şi mă invita oarecum, chemătoare, s-o contactez.

la început, amabil, numai zâmbet, am poftit-o să mă lumineze
era însă mai neastâmpărată şi mai greu de prins decât
un licurici din nopţile calde de vară,
aşa că, pentru multă vreme, am rămas chiorându-mă la ea:
îmi imaginam, superior, că sunt îndrăgostit de ceva
atât de nepământean:
-"numai mie mi se putea întâmpla asta"-
apoi am vrut să pot medita, gândind că aşa ajung
să am minte şi suflet astral,
dar adormeam mereu în timp ce ea îmi zâmbea îngăduitor şi ironic.

*
în carnea mea s-a prins o boala ciudată, o durere care
părea să nu treacă decât
dacă naşte o altă durere – steaua asta... am vrut s-o seduc,
să mă unesc cu ea... însă suspicioasă,
şi-a luat lumina şi s-a dus din ce în ce mai departe
până când nici nu m-a mai băgat în seamă;

plin de remuşcare, pentru lung timp am iubit-o pătimaş
fiindcă era frumoasă, nemişcată şi nemuritoare
totuşi ea nu mă mai vedea absolut deloc, cel puţin aşa părea:
o, joc al aşezării inimilor pe treapta căderii!
cine e o treapta mai sus, supravieţuind,
cine e primul care cade?!?
cum dau navală remuşcările, de ce distanţa sparge ţândări
ziua de ieri şi toate zâmbetele furate!
abia acum o iubeam pătimaş,
departe, rece şi imposibilă cum era
sau poate numai pretindea
oricum, aş fi schimbat arhitectura căii lactee
doar s-o aduc mai aproape...

*
apoi am descoperit că şi stelele mor,
că nu sunt nemişcătoare, ba chiar se mişcă foarte repede,
am prins un pic de inimă şi-am vrut să mă smulg
dintr-o poveste în care mie îmi picase la sorţi numai rănile,
am vrut să fug de ea, dar fiecare tiran
are nevoie de-o victimă, de adulaţia sau ura sacrificiului,
orice, numai să stea acolo, în lanţul mai lung sau mai scurt
al suferinţelor zilnice.
şi-aşa, geloasă ca o iubită bătrână,
părăsită pentru mereu mai tânără-alta,
am simţit-o căzând peste mine
într-un fel de ultim gest de spectacol, care avea
să ne spulbere pe amândoi.

iniţial, era ceva asemenea bebeluşului care, deschizând gura
pentru prima dată în viaţă, se simte inundat de ceva rece,
de fulgii mari de zăpadă căzând perfect
în centrul gurii, direct în gâtlej...

dar la mine, ea a căzut şi mai departe, probabil
pentru că o stea e mai grea decât un fulg sau, mai probabil,
pentru că un poet este mai fragil decât un bebeluş:
la mine steaua a început să cadă înăuntru
ajungându-mi în măruntaie,
iar inima a devenit explozia unor constelaţii nechibzuite
născând, împroşcând, renegând puzderii de asteroizi,
în serii de bombardamente
necontrolate.
*
eu am încercat
să-mi pun politicos pătura de carne înapoi,
hainele mele cele mai bune şi să-i promit solemn
că o să rămânem prieteni.
dar se pare că steaua s-a înfuriat şi mai tare
şi-a început să plângă.
ea mi-a urlat în comete
că mă ochise dinainte de a mă naşte
şi că mă vâna din prima zi a vieţii mele.

şi-acum continuă să-mi cadă zilnic peste măruntaiele inimii
în timp ce eu îi repet ca un bărbat abuzat de o nevastă isterică
că nu prea am nevoie de stele pentru că ele sunt muritoare
şi mult prea flexibile... şi sunt foarte departe...
dar timpul trece, acum aştept cuminte
să crească fiii noştri
şi mai vedem ce-o să se mai întâmple.

poezie de Dorian Stoilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea este probabil o casă de zăpadă

A venit, iarăşi, toamna, iar eu am inima descoperită şi dreaptă,
îmi spuneai că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru aceea pe care o aşteptam, de foarte mult timp,
să vie,
să steie,
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află, sub ceruri,
şi pentru că toate se află, ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
nu mai îmi cumpără viaţă,
şi, mereu, este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ,
dar se usucă.
şi se umple de alb.
ca şi oamenii.

Însă, seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa, fără să cunoască regrete,
poate doar frică şi alte spaime mai mari.

Şi, deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi sfârşiturile năucesc toate frunzele,
vai, oda mea,
vai, draga mea, cea îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă!
cetina este nemuritoare şi verde, îl vesteşte pe Domnul meu!

Supt de teamă, şi ars, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, a ei,
iar eu
cumva am aşteptat steaua aceeea
s-o văd,
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar, undeva, deasupra tuturor brazilor.

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele, steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă e taina nemorţii.
aşadar, renii şi câinii de pază vor rămânea unde e cel mai rece, anul acesta...
îmi este frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele-steluţele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a Cerului-viu.

Îmi pare că, acum, cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine,
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig,
ca acum...
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă, cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre:
zăpezile, hornurile murdare, casele şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela Cer-viu
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi,
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească despre tot,
până când
norii le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne este frică, însă, de zăpada care cade peste noi.

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea e probabil o casă de zăpadă

A venit iarăşi toamna iar eu am inima descoperită şi dreaptă
îmi spuneai
că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru cea pe care o aşteptam de foarte de mult timp
să vie
să steie
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află,
şi pentru că toate se află,
ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
şi mereu este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ;
seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci
... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa fără să cunoască regret,
poate doar frică şi alte spaime mai mari. ca la oricare.

Deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi năuceşte toate frunzele,
vai, oda mea, îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă,
cetina e nemuritoare şi îl vesteşte pe Domnul meu.

Sunt supt de teamă, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, iar eu
cumva am aşteptat-o
s-o văd
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar
undeva deasupra tuturor brazilor...

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele
- ca întreg cerul -
steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă
e taina nemorţii.
Renii şi câinii de pază vor rămânea unde este cel mai rece, anul acesta,
îmi e frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a cerului viu.

Îmi pare, acum, cred că cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine, cum sunt -
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig, ca acum -
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă,
cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre
zăpezile
hornurile murdare
casele
şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela cer viu,
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească de tot, până când norii,
le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne e frică de zăpada care cade peste noi...

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt eu

Cine sunt eu? Eu sunt un om!
Un om cu suflet (dăruit mai mult altora decât mie însămi);
cu ochi (mai mult pentru cei din jurul meu decât pentru mine);
cu mâini muncite zi şi noapte
(mai cu spor pentru ceilalţi oameni, decât pentru mine)...
Cu nume concret, strădui, viabil (mie şi celorlalţi oameni),
pentru ca ceilalţi oameni să ştie că asta de-aici şi de oriunde,
cea de-acum şi dintotdeauna, am fost, sunt şi voi rămâne, eu!!

Cine sunt eu? Eu sunt asta de-aici, care n-a putut rezista, niciodată,
dorinţelor celor din jur! Şi, fiindcă n-a rezistat şi, acum trei mii de ani,
când, câţiva oameni au vrut-o îndrăgostită de un poet,
ea s-a" îndrăgostit"... de poet!
Apoi, ei au vrut ca ea să-i dedice versuri poetului şi să devină poetă!
Şi ea i-a dedicat versuri poetului şi a devenit poetă! Poetă adevărată!

Cine sunt eu? Eu sunt un om care şi-a pus inima pe tavă,
pentru ca oamenii să facă din ea, ce vor...
Şi apoi să facă parte din tot ce eu, cea care sunt,
voi fi putut agonisi efemerităţii:
deznădăjduire şi speranţă, durere şi bucurie suferinţă şi iubire!

Poate a venit vremea să-mi iau inima înapoi (cât va mai fi rămas din ea),
cu ei cu tot, cei care vor face parte din dreptul meu la eternitate!
S-o iau înapoi, acum când sunt aici, pentru atunci, când nu voi mai fi, aici!

Cine sunt eu, cine eşti tu, cine e dânsul... Oare ce mai contează?
Până la urmă, nu mai contează!
Dar contează să ne bucurăm de o clipă, de o zi, de o şansă!
De lumina zilei şi de întunericul nopţii;
de albastru cerului şi de scânteierea stelelor;
de luceafărul dimineţii şi de luna înserării!
De iubire! De fericire! De ceilalţi oameni!
De bucuria de a fi pe Pământ!

Pentru că aveţi un chip, un nume, un suflet;
pentru că sunteţi sănătoşi, frumoşi, buni;
pentru că puteţi dori, dărui, iubi;
pentru toate acestea, bucuraţi-vă..., prieteni...!

poezie de Iulia Mirancea (20 aprilie 2015)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nebunia omului de rând

să arunc tot ce-mi vine în mână,
să fac totul una cu pereţii,
să stau calm şi să aştept să treacă,
dar nu pot,
e acolo în mine.

femeile plâng din ce în ce mai mult,
din ce în ce mai mulţi bărbaţi dependenţi de băutură,
majoritatea oamenilor se cred bolnavi psihic,
însă în capul lor prostia se loveşte de pereţi.

nu poate trece de la sine;

credeam că sufăr din cauza unei iubiri pierdute
până când m-am trezit cu un mesaj de la ea,
deja avea 3 copii şi era în plin divorţ.
mi a spus că încă mai simte ceva,
cu fărâma aia de suflet care i-a mai rămas,
dar nu pentru mine,
pentru un altul,
care nici măcar nu a încercat să se sinucidă.

acum câteva zile am băgat un câine în casă,
l-am curăţat şi i-am dat ceva de mâncare,
nu era chiar atât de rău.

aveam nevoie de cineva cu care să comunic
până într-o zi când s-a pişat pe mine în timp ce dormeam,
l-am scos afară în frig.

a doua zi, i-am simţit lipsa,
l-am hrănit, i-am făcut baie,
acum stă în colţul lui liniştit
cu bucata aia de carne în gură,
şi-a învăţat lecţia.

soldaţii mor pe fronturi,
fluturând sticle de vin
şi nevestele lor fac sex cu alţi bărbaţi
care nu sunt chiar atât de proşti, încât să-şi rişte viaţa pentru idealuri care nu-şi au rostul.

e o nebunie,
e trist să te gândeşti la asta,
e trist să scrii asta,
e trist, foarte trist.

dar nebunia e o formă de normalitate
dacă ţi-ai petrecut toată viaţa printre oameni simpli
care se cred nebuni.

poezie de Valentin Chircă
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dawson: Bun, deci... Vrei să-mi spui ce se întâmplă?
Pacey: Nu e ceea ce crezi tu, Dawson, nici pe departe.
Dawson: De unde ştii ce cred eu?
Pacey: Pentru că se vede pe faţa ta, amice! Da, eu şi cu Joey am petrecut mult timp împreună în ultima perioadă, pentru că am fost aici încercând să învăţăm să dansăm şi apoi ea mă învaţă trigonometrie. Dar ce mi se pare mai interesant e că dintre toate blondele şi bruntele posibile, dintre femeile pe care noi le cunoaştem, prima care ţi-a venit în minte a fost Joey. Oare de ce?
Dawson: Pacey, nu o să scapi încercând să mă analizezi pe mine.
Pacey: Doar te întreb ceva simplu. Adică, Dawson, tu şi Joey... nu mai e iubita ta.
Dawson: Da, nu mai este.
Pacey: Da... aşa că de ce mai purtăm discuţia asta? Înţelegi ce vreau să spun? Eşti acelaşi tip care mi-a spus acum câteva săptămâni că voi doi aveţi nevoie să fiţi separaţi.
Dawson: Mda, trebuie să mergem pe căi diferite, dar nu mi-a trecut niciodată prin minte că...
Pacey: Că ce? Că şi ea o să-şi continue viaţa... sau poate că nu ţi-a trecut prin minte că în drumul ei s-ar putea opri la mine, despre asta este vorba? Dumnezeule, frate, aşa faci mereu, vorbeşti şi iar vorbeşti şi nu te asculţi. Spui că ai trecut peste ea, dar nu este aşa. Sunt doar cuvinte care nu înseamnă nimic pentru tine.
Dawson: Nu ştii despre ce vorbeşti.
Pacey (râde şi se întoarce şi arată spre Joey care dansează cu un bătrân): Uită-te la ea, Dawson. Uită-te bine, este o zeiţă, prietene. Cât timp credeai că o să treacă până să apară vreun tip care s-o placă?! Pe bune, frate, şi când o să se întâmple asta ce o să faci?
Dawson: O să... o să accept totul aşa cum o să fie.
Pacey: O să accepţi totul aşa cum o să fie, hombre, poate că ar trebui să-ţi dai seama de acum pentru că tipul care o să apară nu o să fie prietenul tău cel mai bun şi nu o să-ţi ceară permisiunea, tipul ăla o să se uite bine la ea şi o să treacă peste tine.
Dawson: Ce ascunzi tu, Pacey?
Pacey: Ce?
Dawson: Pentru că toată analiza asta a vieţii mele amoroase nu schimbă faptul că nu mi-ai răspuns la întrebarea mea iniţială, de ce am găsit prezervativul ăla?
Pacey: De ce îmi mai bat capul? (Se întoarce şi pleacă.)

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uitare

Am învăţat să tremur...
Noaptea când fumez o ţigară cu fereastra deschisă
Sau dimineaţa când cobor dintre plapumele calde
Când nu simt căldură-n juru-mi, tremur,
Uitând cine sunt eu şi cine eşti tu,
Doar atunci pot să te uit.
Te scot din mintea mea fără să vreau
Şi mă gândesc cum fac să-mi fie iarăşi cald
De-aş putea...
Aş sta la soare tot anul
Pe plajă... la mare...
Şi-aş înota-n adâncuri să pot uita din nou
Cine sunt eu şi cine eşti tu
De-aş putea...
Aş vrea să-mi crească aripi sub piele
Să pot fi sus mereu
Să nu m-atingi nici tu, suflet rău, ce parcă-mi vrei pieirea
Şi n-aş zbura în jurul tău...
Aş vrea să zbor deasupra casei mele
S-arunc cu praf de zâne...

Am învăţat s-alerg...
Aseară când citeam din tine
Regăsind frânturi din mine
Am fugit în Uitare,
Mi-am ales cele mai groase piei
Şi-am pornit la drum prin viscole şi ploi.
Vântul mi-a înFrânt aripile,
Iar pe mâini au început să-mi crească spini.
Plânsul meu a devenit ecou.
Am vrut să-mi smulg ochii
Delirul îmi spunea că ei sunt de vină pentru tot.
Inima mea începuse să aibă crustă
Fiecare suflu părând cel final.
Nu găseam nimic...
Nu te vedeam uitare!
Plânsul meu a devenit cuţit
Îmi sfâşiam vise, credinţe, iubiri
Imaginea ta devenea tot mai grea.

M-am dezgolit...

Inima-mi intră într-un tic-tac
Dinţii au început să-mi crape,
Iar carnea mi s-a înnegrit
Tremurau toate...
Şi-am ajuns la poartă, Uitare
Iar vântul tău mi-a încetinit aleanul
Şi n-am intrat, am stat şi am privit...
Mii de ochi goi mă chemau la tine.
Părtaşii tăi erau ca pomul roditor ce nu mai are roade,
Ca o femeie stearpă.

Şi n-am mai vrut să intru.

Am vrut să-mi fie iarăşi cald
Drumul Înapoi am început să-l caut
Neştiind ce-am devenit.

Aseară când citeam din tine
Regăsind frânturi din mine.

Am străbătut aşa lungi căi ale sufletului meu.

poezie de Roxana Maria Neacsa
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Problemă de liceu, rămasă nerezolvată

Unii poate ştiau dinainte,
dar eu în liceu am aflat că toate lucrurile sunt făcute să se atragă unele pe altele,
pământul cu soarele, luna cu pământul, fetele cu băieţii.
Iar pentru mine, problema atracţiei mele din liceu, suna cam aşa:
Dacă eu, care sunt poziţionat aici, exact la mijlocul pământului, pe paralela de 45 de grade,
înmulţesc, atracţia mea către stele, cu 6400 de km, raza medie a pământului,
voi crea un cuplul care să rotească pământul în jurul propriei axe,
În problema asta, cu mişcărea de spin, teoretic, lucrurile mergeau la fel de bine şi până să fiu eu implicat.
Dar practic doar după ce toată povestea asta a intrat sub autoritatea mea,
acum eu pot să le demonstrez cu exactitate tuturor, că pământul face o rotaţie competă fix într-o zi şi o noapte,
cu precizarea că, pentru a putea înţelege efectiv, de ce lucrurile stau aşa,
este esenţial ca toată lumea să înţeleagă încă de la început, cine sunt eu în această problemă.
Pentru că eu, din rezolvarea pe care am elaborat-o, în baza unor formule doar de mine ştiute,
am înţeles că orice aş face de acum înainte, voi fi influenţat de astre.
Şi pentru asta, toată viaţa, a trebuit să iau lucrurile la modul cel mai serios
şi să mă dedic excusiv relaţiei mele speciale cu stelele,
să nu se oprească pământul, la cât e de mare
şi să putem avea, zi şi noapte şi iar zi şi iar noapte...

Numai că între timp, au mai apărut şi alte probleme, adiacente.
Pentru ele, mi-am căutat profesorii să-i întreb cum să le rezolv, dar nu i-am mai găsit.
Adica i-am găsit, plecaţi demult către cele veşnice.
Aşa că, nemaifiind ei, nu-mi mai rămâne decât să-mi caut colegii,
care poate, unii din ei, au fost mai atenţi la lecţie.
Nu vreau să par schizo,
dar având în vedere rolul meu esenţial în echilibrul fragil al pământului,
e posibil oare să pot să mă mişc, fără să creez vreo problemă de natură globală?
De genul, să modific raportul zi/noapte, sau să imprim vreo abatere de la traiectoria pământului?
Şi să mă duc până la toaletă.
Pentru că de fapt asta e problema, mă cam trece...
Şi ceva trebuie neapărat să fac şi nu ştiu cum ar fi mai bine să procedez.

PS
În tratamentul aburelii nu există medicamente, exista doar leacuri.
Din cauza asta, puţini se mai videcă.

poezie de Bogdan Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joey: Îmi pare rău, bucătăria este închisă.
Jen: Mă crezi sau nu, de fapt am venit să te văd. Am nevoie de un sfat.
Joey: Şi în ce domeniu mă consideri expertă?
Jen: Dawson Leery.
Joey: Ştii, sunt puţin ocupată cu chitanţele astea şi trebuie să închid, o putem lăsa pe altădată?
Jen: I-am spus că nu sunt virgină.
Joey: Cred că am un minut.
Jen: Părea atât de dezamăgit de mine şi m-am înfuriat şi acum nu ştiu cum a rămas cu relaţia noastră.
Joey: Să-ţi spun câte ceva despre Dawson. Este fără îndoială un bun orator pentru vârsta lui, dar nu este matur. Este exemplul clasic al copilului singur la părinţi. Se îmbufnează când lucrurile nu merg aşa cum vrea el, iar totul este alb sau negru. Orice altcevs diferit îl zăpăceşte.
Jen: Mda.
Joey: Iar în ceea ce priveşte femeile... până şi un papă are mai multă experienţă. Băiatul era un prichindel până mai vara trecută. Să spui că viaşa lui sexuală este limitată ar însemna să rosteşti cea mai modestă afirmaţie a acestui deceniu. Este o nimica toată. O nulitate. Nu te invidiez pentru situaţia cu care te confrunţi, crede-mă.
Jen: Nu încerci să mă sperii, nu-i aşa?
Joey: Nu. Doar încerc să spun că e ca orice băiat ce pare să fie unul bun... probabil că fetele îl considerau un tocilar când avea 15 ani.
Jen: Tu ce ai face?
Joey: Acelaşi lucru ca şi tine. Aş fi jignită, furioasă, confuză, aş cere sfatul cuiva, probabil unor persoane nepotrivite şi apoi aş aştepta.
Jen: Ce?
Joey: Să se maturizeze, să treacă peste, orice.
Jen: Şi cam cât timp?
Joey: Nu te lua după mine. Eu aş fi într-atât de proastă încât să aştept pentru totdeauna.
Jen: Te superi dacă mă alătur?

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbe fără obârşie

Îmi spuneai că sunt candelabrul tău de lumină care te înfăşoară de dimineaţă
Ce îţi foloseşte să fii atât de zălud şi de metaforic?
mai bine să zacem aici unde e linişte, sub cireş şi sub stele
viaţa însăşi este un candelabru de pomi prin venele cărora circulă sângele purpură
e rubedenia îndepărtată din pieptul femeii alergând foarte departe de omul care o urmăreşte când miroase praful de puşcă
e pasărea ei
candelabrele stelelor sunt prea mari pentru ea nu o apără
pentru potârniche şi pentru zeiţele pasăre o să spun acum ghicitoarea
şi pentru potârnichea
care m-a născut
şi
făcut
împreunare de mâini rodul ei se ridică şi se duce în eterul foarte lung unde mereu se întârzie
(în foarte departe şi mult
e devreme)
(şi timpul şi spaţiul sunt lungi)
ce ghicitoare să fie când tu îmi arunci candelabrele peste braţe şi mă cufunzi în lumină
şi asta pentru că nimic nu e cu adevărat trainic şi durabil în lume
viaţa e vântul care o duce departe, la alt vânător, fără gloanţe şi fără vestă-antiglonţ
îmi
beau
liniştită
cafeaua
şi din toate acestea nu putem şti aproape nimic nu vom înţelege
ca într-un banc sec al lui aprilie
pe zebră mai trec încă zeii bătrâni de foarte departe
şi zeiţele care nu ale mele (nu) sunt
furtuni
sau
lumini
pe aici nu există niciun dumnezeu nicio duminică a odihnei
pentru că oasele nu se odihnesc decât unele într-altele când susură ploaia
şi-atât
din care nu se naşte nimic
atât a rămas
pe aici
şi când moartea cade în fund ca un bătrânoi.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Michael: Pe scurt, vreau să fii soţia mea, Delysia, şi am nevoie de un răspuns scurt din partea ta.
Guinevere Pettigrew: Nu crezi, dată fiind însemnătatea ocaziei, că ar trebui să-i acorzi puţin timp?
Michael: Să trag de timp? De ce, pentru că nu sunt suficient de bun pentru ea?
Guinevere Pettigrew: În niciun caz.
Michael: E adevărat, nu sunt. Hainele de pe mine sunt aproape tot ce am. Nu mi-aş putea permite niciodată aşa ceva. (Face semn către apartamentul lui Nick.)
Delysia: Şi cine te plăteşte ca să cânţi la pian? Vrei să zici că îi dai banii înapoi după fiecare spectacol?
Michael: Nu, şi asta mă doare teribil, de aceea situaţia trebuie să se schimbe, Delysia. Banii sau dragostea? Asta vreau să aflu de la tine. Uite cum o să facem: diseară, voi cânta pentru tine, Delysia, şi voi cânta pentru tine tot restul vieţii mele dacă te căsătoreşti cu mine. Dacă nu, nu îţi voi mai cânta ncicodată.

replici din filmul artistic Domnişoara Pettigrew
Adăugat de Matache Alexandra
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar cu cât se apropia de steaua sa, drumul parcă era mai lung, făcuse ea cale destulă, dar părea ceva fără de capăt. Înainte îi ieşeau tot alte stele, una mai frumoasă decât alta, dar cu toate că s-ar fi putut opri la una din ele, pe Luna o atrăgea numai şi numai steaua aceea, care o făcuse să plece de lângă ai ei şi care, deşi micuţă, i se părea cea mai frumoasă şi strălucitoare din toate.

Virginia Carianopol în Împărăteasa norilor (1986)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Ştii, Luci, cred că şi tu eşti un tip bun, chiar foarte bun...
Lucian: Bun, eu?! Bun la ce?! Mersi pentru apreciere, blondo, dar nu sunt nici pe departe ca Nick. Eşti tare norocoasă că te-a ales tocmai pe tine.
Maria: Ah, Lucian, întotdeauna te-am admirat atât de mult, de la bun început... Eşti un tip grozav, deosebit, într-adevăr, cu totul deosebit! Ştii, Luci... Ţi-aş spune încă un lucru, dar mi-e teamă că ai să te superi pe mine după aceea.
Lucian: Nu-ţi fie teamă. N-am să mă supăr deloc. Poţi să-mi spui orice. Sunt aici; te ascult!
Maria: Ştii, de fapt, vreau să recunosc acum că mi-a plăcut de tine de la bun început, de cum te-am văzut. Nu numai că te admiram, dar şi simţeam ceva pentru tine, ceva puternic, special, nu pot să-mi explic ce anume, dar sigur era ceva, întotdeauna am simţit ceva pentru tine...
Lucian: Ce vrei să spui? Te rog, blondo, să nu mă dezamăgeşti! Ai grijă ce vorbeşti!
Maria: Nu, Luci, nu-ţi fie teamă. N-am de gând să te dezamăgesc. Vreau doar să-ţi spun adevărul. Cred că pot fi sinceră faţă de tine acum. Cred că pot să-mi dezvălui sentimentele pe care le-am avut pentru tine; repet: Le-am avut... Poate că n-aş fi renunţat la tine atât de uşor, aş fi luptat, aş fi încercat să te cuceresc, Lucian, poate că aveam totuşi ceva şanse de câştig, iar tu eşti de altfel atât de interesant, eşti, după cum am mai spus, un tip deosebit şi constitui o partidă bună pentru orice domnişoară. Dar tot de la bun început am observat şi atenţia deosebită pe care i-ai acordat-o mereu Liei, de aceea n-am insistat în privinţa ta, pentru că nu doream să par prea îndrăzneaţă, nici să mă pun între tine şi Lia, să stric relaţia dintre voi. Iar Lia e şi ea o persoană deosebită, îmi e o foarte bună prietenă, n-ar fi meritat să-i fac una ca asta. De aceea nu m-am amestecat niciodată între voi.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De vorbă cu soţul meu

Am adormit azi-noapte foarte greu
Şi-n vis, m-am întâlnit cu soţul meu.
Stăteam de vorbă ca şi altădat'
Şi... iar, mi s-a părut că-i supărat.

Eu îi vorbeam, el răspundea plângând
Şi, Doamne, câte îi spuneam în gând!
Şoaptele lui, parcă, aveau ecou,
Însă, l-a podidit plânsul din nou.

Până la urmă, a tăcut, însă treptat,
Cu pasul rar, spre mine s-a-ndreptat
Şi-i povesteam cu sufletul deschis,
Ce-am mai facut, de când s-a-nchis în vis.

Şi locul îmi era necunoscut,
Dar, Doamne, eu eram cu-al meu iubit!
Priveam la el cu-atâta încântare
Şi, dintr-o dată, intrai pe o cărare.

Mergând, am dat peste o apă mare;
Jur-împrejur, pustiu cât vezi în zare.
Am început să-l caut, însă... unde?
Din când în când, de mine se ascunde.

L-am căutat, dar n-am găsit nimic.
Aş vrea să pot, aş vrea să mai despic
Ziua de zi, durerea de durere,
Dorul de dor, puterea de putere.

În vis m-am perpelit noaptea întreagă,
Dar, am păstrat ceva din vis, în minte.
Am vrut să selectez cu luare-aminte,
Imaginea ce mie îmi e dragă...

La geamul meu, o pasăre se-opreşte
Mă uit la ea şi parcă îmi vorbeşte...
Mă simt de parcă m-aş afla-n văzduh,
Iar dintr-o stea zâmbeşte Sfântul Duh.

Cât ai clipi din ochi..., numai atât
De mine, soţul meu iar s-a ascuns.
Dar, pentru mine a fost de ajuns
Să văd că el e trist! Şi iar am plâns...

Eu plâng până târziu în noapte,
Îmi plâng steaua ce mi s-a stins.
Şi-ntreb moartea:,, De ce-ai învins?
Pe el, de ce l-ai luat departe?"

Şi lacrimile îmi curg încetişor,
Parcă ar vrea ca sufletu-mi s-aline.
Moarte, de soţul meu mi-e dor!
De ce l-ai luat? Inima plânge-n mine!

poezie de Georgeta Nedelcu din Cenuşa unui suflet! (25 decembrie 1996)
Adăugat de Georgeta Nedelcu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Blondo, trebuie să înţelegi un singur lucru, ca totul să fie clar! Anume, ceea ce s-a petrecut atunci, cu Ly, a fost o neînţelegere şi atât, o neînţelegere pentru care, în mare parte şi Lia este vinovată, iar ea ştie foarte bine acest lucru, dar să nu încercăm să căutăm acum ţapul ispăşitor. Iar dacă te referi la ceea ce am făcut eu după aceea, timp de o săptămână întreagă, recunosc, a fost o mare greşeală, pe care mi-o asum în totalitate, dar pe care n-o voi repeta niciodată, atâta timp cât voi mai trăi! Pentru că, indiferent de câte sau ce motive aş avea, oricât de bine întemeiate ar fi, nu voi permite niciodată să decad în asemenea hal, încât să devin un alcoolist incurabil, dependent de alcool! Nu voi lăsa să mi se întâmple aşa ceva! Pentru că problemele nu se pot rezolva niciodată înecându-le în asemenea licori. Deci, poţi fi sigură că atunci a fost pentru prima şi ultima oară în viaţa mea când am făcut un asemenea abuz! Începând din acel moment, nu mă voi mai atinge tot restul vieţii de ţigări şi băutură, decât, foarte rar, la ocazii speciale, cum ar fi de revelion, Crăciun, cel mult un pahar de şampanie. Asta da, îmi pot permite, nu-i nimic rău. Şi câte o cafeluţă pe zi, dimineaţa. În rest, sub nici o formă n-ai să mă vezi cu băutură în mână! Şi nici cu ţigări, la care am renunţat deja, definitiv; oricum, nu eram un fumător convins! Mă prosteam doar, din când în când, încercând să-mi dau, chipurile, importanţă. Dar am voinţă şi ştiu că pot! De aceea voi reuşi ceea ce mi-am propus. În primul rând, pentru mine însumi, pentru că e în interesul meu personal. Şi nu vreau să mă dezamăgesc, nici pe mine, nici pe alţii. Altfel, ce-aş deveni? Nici nu vreau să-mi închipui! Dar, repet, sunt destul de isteţ pentru a nu lăsa să mi se întâmple aşa ceva, deci, n-am să cad în patima alcoolului. Cu alte cuvinte, sunt conştient de faptele mele. Şi am de gând să mă păstrez în continuare astfel. Ai înţeles, da?!
Maria: Da, Luci, desigur. Şi mă bucur să aud asta de la tine.
Lucian: Bine. Atunci, cred că vă puteţi întoarce liniştiţi în oraş. Eu nu intenţionez să fac nimic prostesc. În nici un caz!
Maria: Deci, ne goneşti... Cred că ar fi mai bine să rămânem totuşi cu tine, cel puţin o vreme, nu ca să te verificăm sau să te oprim de le cine ştie ce. Recunoaşte că e totuşi mai plăcut decât să fii singur.
Lucian: Ai dreptate. Rămâneţi. N-am nimic împotrivă.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţa tinereţii

Necunoscuta care se vindea
N-a vrut să-mi spună-n prima zi cine era,
Dar fiindcă ea aflase cine sunt -
Poetul poreclit "Fluieră-vânt" -
Şi fiindcă mă ruga stăruitor
Să-i fiu şi eu, din când în când, cumpărător,
Sinceritatea ei m-a-nduioşat
Şi-n cadrul preţului fixat -
Un preţ absurd,
Ridicul
Şi meschin,
Cu care-aş fi băut un kilogram de vin -
M-am îmbătat de gura ei
Şi-am adormit
Pe laurii idilelor lui Teocrit...

Dar vai!...
Necunoscuta se vindea
Nu numai mie, dar şi altora!...
Şi-azi un ciocoi,
Iar mâine un calic
O cumpărau la fel - mai pe nimic -
Căci ea - flămândă veşnic - se grăbea
Să-şi vândă gura dulce ca la tarapana!...

Eu singur doar nu m-am sfiit să-i spun
Că-s gata să-i ofer un preţ mai bun -
Dar cum îi luase mintea Dumnezeu,
Necunoscuta s-a spălat pe mâini cu preţul meu...
Şi-atunci -
De teamă să n-o bat,
Sau s-o ucid
Şi s-o ascund sub pat -
Deşi-o iubeam, am renunţat la ea
Şi n-am mai vrut să ştiu cine era!...

Dar într-o zi cu ploaie şi cu vânt,
Necunoscuta care se vindea,
S-a dat la fund
Şi-a dispărut...
Şi nimeni n-a mai întrebat de ea
De când intrase, parcă, în pământ,
Cu numele-i mereu necunoscut...

Şi totuşi, Eu
Am întâlnit-o iar,
Dar nu ca altădată, pe trotuar,
La cafenea,
Sau în tramvai...
Am regăsit-o-n ziua de-ntâi de mai,
Ascunsă de un sfert de veac într-un sertar,
În care sta de veghe cuminte,
Şi-aştepta
O zi să-mi mai aduc aminte şi de ea!...

Dar ce păcat
Că regăsirea ei m-a-ndurerat...
Şi-n loc s-o mai sărut -
Cum aş fi vrut -
Am început să plâng cu-adevărat!...

Necunoscuta care se vindea
De data asta, nu mai era Ea -
Era doar vechea ei forografie,
Pe care mi-o dăduse numai mie!...

Şi-acum,
Cred c-aţi ghicit cine era
Necunoscuta care se vindea...
Era chiar tinereţea mea!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Nu sunt ce par a fi (1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brooke: Probabil că vă uitaţi acum la mine şi faceţi mişto de hainele mele, nu? Mă rog, uite ce trebuie să ştiţi despre lumea de azi: dacă eşti gras, prost şi bărbat, totul e în regulă. Dacă eşti fată, nu. Vă rog spuneţi-mi că asta s-a schimbat în viitor. Cineva să-mi spună că aţi înţeles iubirea, pentru că am ceva să vă zic: totul e varză acum. Dar presupun că aşa a fost mereu: să vrei să fii iubit, să găseşti pe cineva pentru care inima ta să bată cu o durere plăcută... Să fii înţeles de cineva. Deci... dacă sunteţi roboţi, sau extratereştri, sau ceva, şi mă priviţi acum şi iubirea nu mai există... ei bine, aţi pierdut ceva important... şi-mi pare rău pentru voi. Pentru că, după mintea mea, iubirea e tot ceea ce contează pe lume.

replici din filmul serial Ruleta destinului
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşit de săptămână

chiar crezi că poţi face ceva cu viaţa ta când tot ce contează cu adevărat moare încet
subtil şi plin de durere în faţa ochilor tăi?
ei bine nu!
am simţit-o pe pielea mea
nu eram aşa la început
mi-am dat seama la sfârşit cât de preţioase sunt unele persoane
mult mai preţioase decât diamantele
decât aurul
decât lumea întreagă
şi tu să le vezi aşa zăcând, aşteptând să-şi verse sufletul?
e tragic
mult mai tragic decât un copil mort într-un incubator,
mult mai jalnic decât un beţiv culcat la pământ pe marginea şanţului,
mult prea mult pentru un om care se zbate să ajungă dincolo,
mult prea mult pentru mine.
iar eu nu eram deloc departe
stăteam pe canapea aşteptând să-şi dea ultima suflare
şi ea se tot zbătea
se lupta să rămână în viaţă
picioarele îi erau reci
la fel şi mâinile

poezie de Valentin Chircă
Adăugat de Cucuiul
Comentează! | Votează! | Copiază!

Demult am tot vrut să-ţi scriu, într-una din acele seri după o ieşire cu prietenii când simţi că lumea e a ta. Am vrut să-ţi aştern la picioare fericirea pe care o simte cuceritorul, aşa cum se întâmpla pe vremea Regelui Soare. Numai că de fiecare dată eram prea obosit de atâtea ţipete şi mă duceam să mă culc. Astăzi însă vreau s-o fac pentru a simţi acea plăcere încă străină ţie, acea plăcere de a trece de la prietenie la iubire, de la putere la tandreţe. În seara aceasta, te iubesc într-un fel pe care tu nu-l cunoşti la mine: nu sunt nici slăbit de atâtea călătorii, nici copleşit de dorinţa de a te avea lângă mine. Îmi stăpânesc dragostea pentru tine şi o transform într-unul din acele elemente care mă clădeşte.

Jean-Paul Sartre în scrisoare către Simone de Beauvoir (1929)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Nu... Dacă Ly nu are nimic împotrivă, nu văd de ce aş ascunde adevărul. Deci, dragii mei colegi, mă cunoaşteţi destul de bine pentru a nu pune la îndoială ceea ce vă voi spune; ştiţi că de obicei sunt foarte, foarte sincer. Aşa voi fi şi acum, cu toate că mi-e foarte greu să recunosc şi în plus, nu ştiu ce veţi înţelege voi din toată povestea asta, însă... Desigur, vă întrebaţi ce s-a întâmplat; am să vă povestesc personal totul, chiar acum. M-am îmbătat pentru că doream să uit că m-am purtat ca un idiot, ceea ce am şi reuşit, pentru că uitasem cu adevărat, absolut totul. Dar nu definitiv... Deci, voi aţi plecat din navă duminică seara, iar ziua imediat următoare, luni seara, am trecut prin oraş, s-o caut pe colega mea, domnişoara consilier Lia, însă în camera din oraşul artificial, unde locuieşte provizoriu, n-am găsit-o decât pe colega ei de cameră, Ly. Din motive pe care nu vi le-aş putea explica vouă acum, pentru că ar dura prea mult şi tot n-aţi înţelege nimic, dorind să-i demonstrez ceva domnişoarei Ly Kuny, anume că poate avea încredere în mine, chiar dacă eram singuri în încăpere, am ajuns la un sărut, pe care i l-am dat, bineînţeles, mai mult fără voia ei. Evident, s-a supărat pe mine; nu s-ar fi putut altfel... În plus, tocmai în acel moment a intrat şi colega ei de cameră, Lia, surprinzându-ne astfel şi a ieşit un fiasco total, pentru că eu nu i-am putut explica nimic nici domnişoarei consilier, dat fiind că nu dorea să mă asculte, deci, normal, pe moment şi ea s-a supărat foc. Colac peste pupăză, ziua următoare Ly i-a povestit lui Mihăiţă tot ce s-a întâmplat; evident, inevitabil, s-a supărat şi el pe mine, neînţelegând ce se petrecuse în realitate, mai ales că nu dorea să asculte nici un fel de explicaţii din partea mea, explicaţii pe care nici eu nu i le puteam oferi. Atunci n-am mai putut suporta; deja era prea mult pentru mine, mă depăşea... Gândul că-mi pierdeam dintr-o dată, dintr-o prostie, trei prieteni apropiaţi, la care ţineam foarte mult, mă chinuia cumplit. Mi-am pierdut raţionamentul, controlul, logica, totul... Din cauza asta m-am comportat astfel. Nu ştiu dacă a fost bine... De fapt, mă corectez, acum îmi dau perfect seama că nimic din ceea ce am făcut în ultimul timp n-a fost deloc bine; am acţionat prosteşte, am greşit enorm, dar asta este. Am făcut-o şi gata! Uff...
Alex: E greu de crezut că tu ai fi făcut aşa ceva. Te cunosc de atâta timp şi nu-mi vine să dau crezare acestor cuvinte. Parcă n-ai fi tu cel despre care ne-ai vorbit. Serios, Luci!

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pădurile Înţelepciunii

Pentru ori de câte ori am pierdut,
Pentru ori de câte ori am dat-o-n bară,
Pentru ori de câte ori am spus "Îmi pare rău",
Pentru ori de câte ori n-am spus –

Pentru fiecare inimă care a suferit din pricina mea,
Pentru ori de câte ori n-am întors şi celălalt obraz,
Pentru fiecare om căruia i-am provocat pagube
Datorită faptelor sau vorbelor mele:

Nu, nu sunt un ratat.
Ştiu că nu sunt o cauză pierdută.
Unele lecţii se învaţă mai greu.
Acum am toate lucrurile puse-n ordine.

Regrete? Am multe.
Dacă mi-a fost uneori silă de mine? Mi s-a-întâmplat.
Am plecat de multe ori departe,
Încercând să mă apropii de ceva inedit.

Ştiu încotro mă-îndrept, ştiu şi calea.
Poate călătoria durează un pic prea mult,
Dar nu toate regresele sunt eşecuri,
Ci doar ocolişuri prin Pădurile Înţelepciunii.

poezie de Aaron Stone, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!