VEŞNICUL NĂSCUT

Câte am smuls din început,
Dorinţi ascunse ca dintr-un trecut,
Încet, precum petala firii,
Smulsă în numele iubirii...

Mă vrea, mă iartă, nu mă vrea,
Astăzi la El, mâine la ea,
Astăzi la ea, mâine la El,
Nevinovatul porumbel

Din mine, condamnat la pace,
Îşi trage sufletul şi zace
Pe grânele atâtor lumi,
În foametea dintre nebuni;

Ma iartă, mă alungă, mă ucid,
Flori colorate care se divid
Şi nu mă-ncred în ultima petală,
Ea însăşi doar o boală terminală,

În care sens de nu e jumătatea florii
Iar diferenta, uneori doar zorii
Vor mai putea-o revela,
Atâta doar, cât cerul va încuviinţa

Înrourarea, ca o ploaie peste ape
Menită să adape unicul aproape,
Înrourarea întru sensul ploilor albastre,
Dinspre pamânturi, către cerurile noastre.

Petalele in sensuri de pamânturi,
Precum în sens de ceruri ale mele gânduri,
În pietatea unor începuturi
Create din orice dar nu din luturi;

Şi mă sacrific ca într-un etern ritual,
Al smulgerii de sine, din palidul banal
Tot îngropând in mine, veşnicul născut,
Un prim sfarsit, un ultim început.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În primăvara aceasta

În primăvara-acesta nu se piere,
Zbor păsările care muşcă din tăcere,
Cu ciocurile albe, stinse-n promoroacă
În dimineaţa flăcărilor ce se joacă

În ochii lor de rouă şi lumină,
În care-nmugureşte ziua cea senină
Şi izbucnesc din cute de pamânturi,
Fire de iarba precum dalbe gânduri

Ale bunicii când torcea uşoare
Fire-mpletite din urzelile de soare...
În primăvara-aceasta naşte visul
Ce zugrăveşte pe pamânturi paradisul,

Pentru acei ce-l ştiu şi nu îl dau uitării,
Pentru acel miraj de necuprins al zării.
În primavara-aceasta nu e timp de teamă,
Au început pădurile să geamă

De verdele-ncărcat pe trunchiuri
Chiar şi iluminatele triunghiuri
Au desluşit că verdele e unicul curtean
Ce nu trădează chiar murind un an,

În primăvara-aceasta, ca în toate cele,
Se-ngroapă în pamânturi cele rele,
În sensul ne-nfloririi, peste care
Va răsări lumina, pentru fiecare.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întru... chipări

Aş vrea să fiu pământului, de uscat, o oază
Să poposească timp, din mine să se adape
Şi să rămân miraj, îi păcălind etate...
La lumi reînnoite, o nesfârşită frază.

Ce mult aş vrea la fluvii să fiu imens, o deltă,
Să se reverse oricine prin braţele din mine,
Să fiu întins, o gazdă la orişicine vine
Să-şi caute înspre mare zbor... de visare zveltă.

Cât dor aş vrea să fiu un aisberg milenar
Atât de pur pe afară, dar plin de atâta vreme,
Să fiu citit felii, pe rafturi reci pus teme...
Să mă topesc doar când dispare calendar.

Atâta aş vrea să fiu ca un atot-tablou
Uitat pe undeva, de timpuri suspendat,
Fără chip sau culoare, un gol pur înrămat...
În care ieri, azi, mâine să vezi prin el... hublou.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 august 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înspre mâine dinspre azi

într-un azi sunt atât de mâine
în mine cu mine cuvântul mă scrie
într-un jurnal
în tine cu tine poemul dragostei mă citeşte
într-un vers din acelaşi jurnal

în mine cu tine ne cerne clepsidra
înspre alt poem nisipul dintr-un sumar
în tăcere ne curge cu har
în tine dinspre mine trăieşte iubirea
în cercul ce se închide cu tine la hotar

într-un poem cu noi zâmbeşte viaţa
în mersul spre mine
într-un timp ce vorbeşte de la sine
în tăcere ne trăieşte
înspre arcul de cerc cu numele iubire

înspre mine penelul se opreşte din mişcare
în secunda de iubire cu tine
într-un poem cu mine la hotar
în cuvânt e frumuseţea unui sens atât de rar
în tine cu mine metafora unui poet hoinar

poezie de Vali Niţu din Metafore din palma cerului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea zurgălăilor de ceară

Regină în caleaşcă de uitare,
Trece ades splendoarea clipei
Peste maidanul vieţii trecătoare,
Aflat la marginea risipei,

Îmbătrâneşte-mpărăteasa
Cât rugineşte atelajul,
Cât preotul şi preoteasa
Din smirnă rostuiesc mulajul

Roţii fără de cadran
Ce se înfige în pamânturi,
Clipă de clipă, an de an
Şi nimeni nu mai ştie cânturi

De noapte, care sorb lumina,
Cânturi de umbre care nu au scop
Ar trebui doar să-şi asume vina
Ca suntem şi rămânem doar un strop.
...
În lumea zurgălăilor de ceară,
Uitare pre uitare se omoară.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piatra filosofală

Eu pot orice, îmi spuse piatra,
Ai început cumva să-mi semeni,
Sfărâm, ucid, clădesc, nici Cleopatra
În măreţia-i, nu-mi era asemeni,

Eu pot orice, îmi spuse lutul,
Chiar neştiind de unde am venit,
Moartea mimează începutul,
Şerpii s-aşază în poziţia infinit,

Eu pot orice, îmi spusei tu
Uitări peste sărut, mort peste viu
Aş vrea să uit, tu antidotul meu la nu,
Eu pot orice, chiar să nu fiu...

Îmi spuse, pot orice, eu piatră seacă,
Eternitatea, necioplită am legat-o
De aripile păsărilor care pleacă...
Şi cineva, atunci, a ridicat-o.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pădure cu petale colorate

Iubite, tu în rai mi-ai dăruit o floare,
Fiece petală într-o altă formă şi culoare
Iar formele petalei au culoare schimbătoare.

Eu am privit la ea uimită de nepământesc,
Apoi m-am prea grăbit să o sădesc,
S-o luminez, s-o mângâi, s-o iubesc

Şi nu ca alte flori, se deschidea în nopţile senine
Cu gândul doar la omul cel din tine,
Într-un suav şi tandru abandon în bine

Iar floarea a-nflorit apoi şi a rodit,
Din ea copaci, copaci au răsărit,
Pădure în cuprins nemărginit.

Albii copaci cu frunze colorate,
Foşnind în noi sonate delicate,
De trupuri veşnic ferecate.

Ne gângureau copii în gând
Suav şi dulce legământ
Al veşniciei trecătoare pe pământ.

La început au fost doar dimineţi cu rouă,
Acum în universul nostru parcă plouă,
Pădurea s-a-mpărţit ciudat în două,

O parte stă cu crengile-n pământ,
O jumătate poartă crengile în vânt,
E cer, pământ, doar frunze nu mai sunt...

În vifor şi îngheţ al apei de cleştar,
Năluci de dimineţi în suflet îmi apar
Mă-ntorc în tine iar, mă dăruiesc şi iar şi iar...

Iubire, tu, petale colorate
Şi flacără şi tunet dintr-un Olimp furate,
Seminţe de pădure-mprăştiate,

Cu sens doar al rodirii pentru mai târziu
O simt, o jur, o caut şi profund o ştiu,
Ca dar Dumnezeiesc pentru acela viu,

Împrăştiate peste suflet roditor,
Din visul de pădure al iubirilor ce mor,
Aici, acum şi-n veacul vecilor.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco din Adoptă-mă pădure
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Experienţă

La început
ne pierdeam
sau ne risipim
în sens aprioric
pe urmă
în sens giratoriu
şi în sens contrar
câte sensuri
existau atunci
noi ne pierdeam
în toate peste tot
si când mergeam
în sens orar
sau de alt fel
ne pierdeam de-a valma
din orice poziţie
ne vom regăsi cândva
în situaţie amiabilă
dacă vom extrage
câştigul din pierdere.

poezie de David Boia (10 iunie 2020)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prizonieră în culori

Fiecare om este prizonierul cuiva,
Cumva, undeva, suntem toţi prizonieri,
Aşa precum mâine e prizonierul lui ieri,

Aşa precum mâine e prizonierul lui azi,

Fiecare om este prizonier în ceva,
În propria ispită, clipită sau stare,
În propria nădejde ispititoare,

În frângerea zilei ‘n amiazi...

Cândva, fost-am şi eu prizonier,
În ochii şi braţele tale,
În lipsa totală a alteia cale,

În lipsa totală a zilei de ieri

Şi suflet în suflet, în carcera nopţii,
Cu lacăte albe de lună-nroşită,
Cu stele căzute şi ele-n ispită,

Am început să-nţeleg prizonieri;

Ce liberi erau în visele lor,
Ce liberi legaţi îşi trăiau veşnicia,
Cum prizonieră, zădărnicia

Elibera peste câmpuri o mană de flori,

În primăverile reinventate.
Puterea aceasta neostoită,
Am încercat sa o leg de propria-mi ursită,

Să o fac prizonieră-n culori,

Cum fiece om odat' prizonier,
Iubeşte şi carcera firii,
Din necuprinsul nemărginirii,
Al fericirii, de a fi prizonier.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!

Sfântul Matei în Sfânta Evanghelie după Matei, Despre milostenie, rugăciune şi post. Să nu ne străduim numai după cele pământeşti. - 6:9-13
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şipotul fântânilor

Cetăţile au astăzi, doar porţi desferecate,
Pietrele gem sub paşii străinilor de azi,
Sunt lumile zidite pe ziduri deşănţate,
Din turnuri de veghere nu poţi decât să cazi,

Uitările sunt suflete, fără de pământ,
Doar cerul a rămas, albastru de trecuturi,
Căluşul de tăcere, ca unic legământ,
Tot şipotul fântânilor l-a amuţit în ciuturi,

Bătrân e legământul din pasul care creşte,
Din parele impare alege orb cu rândul,
Geneze versatile în mine cuibăreşte,
Cât pot iubi cu trupul, cu sufletul, cu gândul;

Din eşafodul firii scântei încă mai cad,
Ard până în cenuşă fâşiile de zi,
Arzi omule din mine ridica-mă să ard,
Simt dor sfâşietor, să pot adânc a fi,

Uitarea va cuprinde oricum toată fiinţa
Iar fericiţi suntem şi-am fost numai cu rândul,
Definitivul pare să aibă elocinţa
Durerii, care-n geniu, îşi ucisese gândul.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-ai stins

Inca o petala cade rostogolindu-se in gol
Facandu-si loc printre atatea vise
Pe care le zdrobeste in cadere...
Insa aceasta petala e unica in felul ei,
E ultima petala, ultima speranta.
Ultima speranata tocmai s-a desprins
Din inima mea care sa deprins
Doar cu speranta.
Inima mea, o floare plina de petale...
Si iata ca inca o petala s-a desprins
E ultima petala, ultima speranta
Ce imi mai ramasese. Dar acum ce mai am?
Si daca speranta moare ultima,
Oare in urma ei ce mai ramane?
Cine poate oare acum spune?
Ce mai ramane?
Caci aceasta e ultima speranata... Era,
Caci tocmai a murit...
Ultima petala a cazut...

Pe cer, o stea straluceste puternic, caci arde.
In stralucirea ei, osciland mereu, incalzeste totul in jur,
Dar aceasta stea arde, caci doar asa straluceste, arde
Putin cate putin, pana se mistuie, pana se consuma.
Acum straluceste tot mai putin, acum nu mai straluceste.
A obosit. I-a trecut timpul. Acum abia se mai vede.
Acum nu se mai vede: s-a stins.
A stralucit pana la ultima picatura de substanta ce continea,
Pana la sfarsit.
Acum a incetat!
S-a transformat intr-o amintire...

Asa si tu:
Chipul tau, plin de substanta, plin de prezenta,
Stralucea intens in inima si mintea mea...
Totul se transforma in bucurie si fericire,
Orice neimplinire, chipul tau o transforma in succes,
Si era bine...
Chiar daca te eclipsa cineva,
Eu tot asteptam plin de sperante, de petalele inimi mele inca pline,
Sa apari, iar tu, ca o sarbatoare apareai mereu.
Apareai, caci acum totul s-a schimbat.
Treptat, ai ajuns la epuizare, apoi te vedeam din ce in ce mai rar,
Iar uneori te vedeam doar in mintea si in inima mea,
O fictiune reala, apoi si mai rar,
Pana cand te-ai transformat intr-o amintire placuta.
Am incercat sa te astept neincetat, dar petalele au cazut,
Speranta a murit, asa cum steaua stralucitoare de altadata s-a stins,
Asa ai murit tu in inima mea.
Iar acum, mai tin o mica faclie aprinsa in a mea inima:
O amintire de la tine, asezata frumos intr-un coltisor
In mintea mea: imaginea chipului tau,
O stea ce candva a stralucit si pentru mine.
Acum s-a stins, iar odata cu ea, s-a stins si o parte din mine.
Soarele a apus, dar cerul plin de stele
A ramas gol,
Caci s-a stins acel astru arzator, acum inghetat.
S-a sfarsit...

poezie de Cristian Olaru
Adăugat de Miruna Dima
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea miilor de licurici

Eu şi cu tine, singuri şi acum,
De lume ascunzându-ne în pace,
Opriţi la o răspântie de drum,
Ne împărţim cuvântul care tace,

Aşa cum doar în nopţile cu lună,
Pe brate-şi poartă dorul ce- a avut,
Un mire sărutând alba cunună
A dăruirii ei de tandru început,

Cum mama sânul dezgoleşte
Cu mâini curate mirosind a pâine,
Cea care oameni zămisleşte
Zidind în pântec ziua cea de mâine,

Eu şi cu tine singuri şi aici,
Înlănţuiţi în dulce frământare,
Noapte căzută peste mii de licurici,
Destin de-a lumina fără de soare

Şi te iubesc adânc, tu mă iubeşti,
Secundele se scurg de pe hârtie,
Când eu îţi scriu, tu mă citeşti
Şi ne atingem sufletele-n poezie.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

IARTA-MA !

Părinte ceresc mă iartă,
Am greşit, căci sunt un om
Chiar conştiinţa mea mă ceartă
Dar tu eşti mare şi eşti domn.

Sincer să fiu greşit am început,
Zi de zi încerc să nu greşesc
Privind la mine în trecut,
Iartă-mă te rog, mai îndrăznesc.

Greşelile au fost umane,
Altfel poate n-ar fi fost,
Greşesc doar suflete sărmane
Precum săracii mai ţin post.

Persist şi astăzi în greşeală
Îmi place tot ce-i pământesc,
Trăind în lumea mea reală
Cum aş putea să nu greşesc?

28 decembrie 2000 Moldova Veche

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Artista din mine

Artista din mine priveşte mirată,
Sperând ca ea moartea-i o scenă trucată,
Că însăşi doar scena piere în sine,
Cât ea mai repetă, să-i iasă mai bine

Viaţa, aceea ce-i e hărăzită,
Clipită ce vine şi fuge grăbită,
În acte ce toate-n limbaje străine,
Aşteaptă fatal să se lase cortine.

Premiere-i rămân uitate-n trecut,
Actul doi îl începe cu sufletul mut
Şi repetă, repetă celulele toate,
A lor propagare-n eternitate,

De parc-ar conta cât durează stagiunea,
Înainte şi după numai genunea
Fiind... Dar artistul, artistul creează,
Repetă zâmbind, jucând că visează.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să uite poezia

Odată poezia chiar moartea mi-a răpit-o,
A plâns-o scurt, cu zbucium, apoi a risipit-o
Pe zări de roşii ceruri zidite in pământ
Dintru cenuşa notelor, ce-au ars în al meu cânt,

Rămasă mult prea vie în lumea- mi de visare,
Am căutat în sinea cuvântului ce moare,
Doar doua braţe să întind către iubire,
În care sa încapă o- ntreagă omenire,

Două priviri în care sunt lacrimile stinse
Şi care-i dau luminii doar spaţii necuprinse,
Ca două zâmbete ce bunăoară se-ntâlnesc
Într-un fior al umbrei pe cer Dumnezeiesc

Şi am iertat urâtul, ce nu s-a mai văzut
De-atâta întuneric fugit din început,
Prin versul calm, care i- a stins subtil făclia,
Puterii din pieire să- mi vadă poezia.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stau căpiţele de vorbă

Stau căpiţele de vorbă sprijinite doau în sine,
Stau în lunca de iubire într-o mare doar de bine,
Precum înţelepţii vremii, cuşmele pe spate date,
Priveghează-n contemplare ce a mai rămas din sate.

Câinii latră pe la porţi ca sa intre, nu să iasă,
Veşnicia trasă-n roată, scurt tăiată e de coasă,
Caii veştezi se anină de portiţe scârţâinde,
Oamenii încovoiaţi de gânduri nu mai au vătrai în tinde,

Stau căpiţele de vorbă, nu sunt poale, nu sunt ii,
Sprijinite doar în sine, nu ni se mai nasc copii,
Însă-n vorba lor de veacuri ele ştiu că demnitatea
Este să sfidezi prezentul să nu-ţi negociezi dreptatea,

Al meu suflet pe coline lânga ele stând în taină,
Cu privirea sus spre ceruri, descălţat şi fără haină,
A primit botezul vieţii, ancestrala noastră carmă
Care-atunci când e rănită se transformă într-o armă,

Timpul trece şi se duce, piere rău, nimicnicie,
Chiar şi binele dispare, absorbit de veşnicie,
Undeva- ntr-un colţ de sat, o femeie a născut
Stau căpiţele de vorbă despre noul început...

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astăzi îmbrăcat cu profir, iar mâine dus la mormânt. Astăzi în multe avuţii, iar mâine în coşciug. Astăzi cu cei ce-l linguşesc, iar mâine cu viermii. Astăzi este, iar mâine nu mai este. Astăzi se mândreşte, iar peste puţin se tânguie. Nesuferit când este fericit şi nemângâiat in nenorociri. Nu se cunoaşte pe sine, dar cercetează pe cele peste puterile lui. Nu ştie cele de faţă, dar cugetă la cele viitoare. Prin fire muritor, dar cu firea lui cea semeaţă se socoate că-i veşnic. Supus la tot felul de boli, locaş lesne de străbătut de orice fel de patimă, locuinţă bine primitoare a oricărei supărări.

Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia: În deşert se tulbură tot muritorul
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu mâna pe clanţa de la uşa morţii

azi m-am gândit să-mi
provoc moartea
dezbrăcat de orice sentiment
muşc din viaţă ca dintr-un colţ de pâine
şi alerg
între negru şi alb
ca într-un cerc
umbra mi se deşiră puţin câte puţin
respir rar
dinspre tălpi înspre creştet
urcă un frig
am început să simt durerile întunericului

nu ştiu

poate sunt mult prea aproape de mine
astăzi când îmi privesc
interiorul şi mă risipesc ca
o ploaie de vară iubindu-mi
ceea ce am fost...

mă aflu la finalul repetiţiei

cu tot ce-a mai rămas din mine
o să-mi cumpăr
o clipă
în care o să-mi încui
toate amintirile
ţie ana îţi las ultimul sărut primit
la botezul copilului tău
să nu plângi pentru că eu
nu plec ci doar lunec
înspre o depărtare
în care
nu ajunge nici visul
de acolo poţi privi cel mai bine
în inima oamenilor

iartă-mă iubito

Dumnezeu nu este acasă
o umbră se mişcă pe cer de colo colo
şi mă cheamă...

poezie de Teodor Dume (ianuarie 2016)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vindecarea ce ucide

Poartă-ţi mâna peste trupul meu
Ca un Adam rănit la coastă,
Cel făurit de Dumnezeu
Şi care zbate să trăiască,

Rană îţi sunt, adâncă plagă
Şi numai timpul va decide
Dacă-ţi sunt rana cea întreagă
Sau vindecarea ce ucide

Ca o iubire fără soartă,
Intr-un regat al unui zeu,
Stăpân peste o lume moartă,
În care mai trăiesc doar eu

Şi mângâie-mă precum judec
Dezastrul din durerea-n sine
Şi mângâie-mă să mă vindec
De ruperea mea dintru tine.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi în vânt

Te strig, te chem şi rog, în lacrimi, vântul,
să-mi fie, pentru tine, mesager
să-ţi amintească tot ce jurământul
a însemnat: iubire pân' la cer.

Tu ai trecut de el? Eşti printre stele?
Cum poate-atunci o lacrimă în vânt
să îţi arate patimile mele
sau să te-ntoarcă, iarăşi, pe Pământ?

Întoarce-te şi-nseninează cerul,
alungă norii, limpezeşte ape,
renunţă la lumina şi misterul
din stelele ce vin să te adape!

Revino la-nceputuri! Din ruine,
alungă amintirile ce dor,
pluteşte pe acelaşi val, cu mine,
şi-mi iartă orice vină! Te implor!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!