Poveste de primăvară

"cum să descrii ce s-a petrecut,
după ce te întorci din locul
în care ai ajuns cu ultimele puteri?
cei care, la fel ca tine, vor atinge
limitele de la care mintea
nu mai poate căra corpul,
pot fi ajutaţi de vreo poveste
să-şi găsească calea înapoi?
cuvintele nu mai au rost când
mâncarea şi medicamentele devin inutile,
când te târăşti dincolo de speranţă

mai poţi retrăi chinul conştiinţei,
imposibilitatea lecturii şi scrisului,
pierderea graniţelor subconştientului,
chiar dacă dragostea te îndeamnă?
cele o mie de nopţi
şi cele o mie de zile
în care coşmarurile
şi suferinţa te-au rupt?

după mult timp, mă bucur
că pot merge,
că pot sta jos,
că pot să gândesc,
că pot să respir
fără să simt cum
aerul şi sunetele mă taie

mi se spune că ajută
să vorbeşti despre traumă,
dar cum să retrăiesc acei ani,
atât timp cât vreau să trăiesc?
încercarea de a vorbi
despre ce s-a întâmplat
e deja o minciună, ce-a fost
e de nedescris şi de neîndurat"

aşa gândeam acum un an,
între timp lucrurile s-au schimbat

poezie de George Avram
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Totuşi, mă ierţi, cu adevărat?
Lucian: Sigur! N-ai înţeles încă? Te-am iertat deci, deşi ceea ce ai spus rămâne, nimic nu poate schimba acest lucru şi sper să înţelegi că m-a durut foarte mult. Încă mă doare, dar nu contează. Nu vreau să mă mai gândesc. Ce-a fost, a fost, trebuie să uităm. Timpul merge înainte, nu se opreşte-n loc, iar înapoi nu se întoarce. Trebuie să privim spre ce va fi de acum încolo.
Lia: Şi ce va fi? Vei reveni acum printre noi?
Lucian: Aşa, brusc?! Uff... Nu se poate. Mi-e greu, dar am să în-cerc. Cred că da, voi reveni în cele din urmă. De ajuns cu separările inutile! După şase luni, m-am săturat de singurătate!
Lia: Deci, chiar nu eşti supărat, deloc?
Lucian: Nu! Şi te rog să nu mai vorbim despre asta. Eu sunt dispus să uit totul. De fapt, am şi uitat deja. Putem pretinde că nu s-a întâmplat nimic, niciodată. Te-aş ruga să gândeşti şi tu la fel. Să ştergem totul cu buretele. S-o luăm de la început.
Lia: Am să încerc, dar nu-i aşa uşor. Rămân cele şase luni, care nu pot fi şterse cu buretele; e jumătate din perioada care a fost stabilită pentru această misiune pe planeta Proxima... În orice caz, îţi mulţumesc. Acum pot fi liniştită, dacă ştiu de la tine că m-ai iertat. Înseamnă foarte mult pentru mine. Dar eşti sigur că...
Lucian: Da, sunt foarte sigur. Te rog încă o dată, nu vreau să vorbim despre asta! Dacă tot ai venit până aici, să vorbim despre altceva, orice altceva. Ar fi mult mai plăcut.
Lia: Bine. Doream doar să mă asigur...
Lucian: Poţi fi foarte sigură! Te rog...
Lia: Da, bine. Am înţeles. Nu mai vorbim despre asta, pentru că nu-ţi face plăcere. Nici mie.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţi-aş spune

Ţi-ar spune ceva
ţi-aş spune orice
despre luna din geam
despre nopţile albe
şi despre visele din zori...
despre zilele negre...
despre cerul cu soare
sau chiar despre cel cu nori...
despre ciorile ce-l străbat
la ore fixe
dimineaţa şi seara...
despre cafeaua amară
sau despre ceaiurile dulci
sorbite cu înghiţituri mici
din aceeaşi ceaşcă...
despre grădina
în care aştept mai întâi ghioceii...
apoi păsările
şi fluturii...
despre ticăitul ceasului
ce mă-nsoţeşte
şi despre alte ceasuri
ce au trecut
sau despre cele care au ruginit
şi între timp s-au oprit...
despre oameni
ce erau dar au plecat...
despre alte nimicuri
despre nimic...
doar să nu las zăpada
din anotimpul în care-am ajuns
să se-aştearnă între noi

poezie de Argentina Stanciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

To Kuny: Bună seara, comandante! Te aşteptam...
Lucian: Domnule Kuny?! Dumneavoastră sunteţi?
To Kuny: Chiar eu. Te surprinde vizita mea?
Lucian: Drept să spun, da. Nu mă aşteptam să vă găsesc aici la ora asta; nu ştiam că veţi veni. De ce nu m-aţi anunţat, nu v-aş fi lăsat să mă aşteptaţi. M-aş fi grăbit, să ajung mai repede...
To Kuny: Uşurel, comandante! Relaxează-te! Nu te agita atâta. Nu te aştept de prea mult timp şi nu te-am anunţat, pentru că nu era nevoie, aşa că, linişteşte-te! Am venit să vorbesc ceva cu tine.
Lucian: Ceva?! Ah, dacă e vorba despre ceea ce s-a petrecut mai devreme între Nick şi Maria, mai mult din cauza mea, să ştiţi că a fost doar o mică neînţelegere, care s-a lămurit total între timp. Fiul dumneavoastră s-a împăcat deja cu blondina şi m-a asigurat că nu este supărat pe mine. Şi aş vrea să vă conving şi pe dumneavoastră, dacă se poate, că n-am avut nici o clipă intenţia de a-l supăra. Adică... Ea e colega mea, ţin foarte mult la ea şi n-aş fi putut să...
To Kuny: Linişteşte-te, dragul meu. Nu de asta mă aflu aici, nu despre asta doream să discutăm, dar dacă tot ai adus vorba, hai să abordăm şi acest subiect. Ştiu foarte bine ce s-a petrecut. După ce v-a văzut îmbrăţişaţi, fiul meu a ajuns fără să-şi dea seama chiar la mine în birou. Am observat că era foarte tulburat şi l-am întrebat ce s-a întâmplat, iar în cele din urmă mi-a povestit totul, deşi iniţial nega că s-ar fi întâmplat totuşi ceva. Am încercat să-i explic că nu avea dreptate, că nu putea fi aşa cum credea el în acele momente, că nu avea motive să fie gelos. Ştiam eu că trebuie să fie o neînţelegere la mijloc, doar mi-ai dovedit în repetate rânduri că se poate avea încredere în tine. Şi ştiu că s-au împăcat; l-am urmărit pe fiul meu după ce a părăsit biroul meu, cu ajutorul aparaturii, evident.
Lucian: Deci, ştiţi...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt bărbatul...

Toate lucrurile se destramă-n timp,
Doar amintirile nu vor să moară.
Am ajuns deja la vârsta bătrâneţii;
Fetiţa mea este o tânără doamnă,
Dar în mintea mea e tot un copil.
În mintea mea sunt încă un om tânăr,
Care va face lucruri interzise,
Care va accepta toate provocările
Care va trece dincolo de toate limitele,
Care va arunca grijile în aerul însorit al zilei,
Căruia-i place să treacă prin foc.
Eu sunt bărbatul care spune copilului său:
Ai grijă... ai grijă... ai grijă...

poezie de Autor necunoscut – India?, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nick: Maria, iubirea mea... Îmi pare rău! Sincer, îmi pare rău că m-am îndoit de tine, de dragostea ta! Te rog, iartă-mă! Poţi oare să mă ierţi?!
Maria: Nick, iubitule... Nicky... Bineînţeles că pot, prostuţule... Te iert. Atâta timp cât nu o să mai crezi vreodată despre mine că aş putea să...
Nick: Ssst... Te rog, nu-mi reaminti că am fost în stare să cred un asemenea lucru despre tine. Ce tâmpenie! Îmi pare rău! Nu se va mai întâmpla! Niciodată! Iar dacă s-a întâmplat acum, a fost doar din cauză că te iubesc. Te iubesc mult, mult de tot! Poate prea mult, prea mult... Nu aş putea trăi fără tine! Nu-mi pot imagina cum ar fi viaţa mea fără tine; probabil foarte tristă. Nu vreau să te pierd! Nici pentru el, nici pentru altcineva. Nu, nu vreau...
Maria: Nici n-o să mă pierzi, prostuţule!
Nick: Şi mă vei iubi mereu la fel de mult ca şi până acum?
Maria: Desigur, dragul meu. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat niciodată nimic. Poate chiar şi mai mult, dacă se va putea.
Nick: Mulţumesc, iubito.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Deci, un singur lucru este foarte clar pentru mine acum, în acest moment. Anume, atunci erai îndrăgostită de mine, chiar dacă nu mă cunoşteai personal, nu mă întâlnisei încă. Sunt cuvintele tale, nerostite, însă scrise clar aici, de mâna ta, în aceste foi, fără să te fi obligat cineva... În plus, se pare că nu ţi-ai schimbat părerea nici după ce m-ai întâlnit prima oară. Nu te-am dezamăgit... Întrebarea este dacă încă mă mai iubeşti, chiar şi acum, după atâta timp?! Pentru că eu, da, te iubesc, chiar foarte mult, doar ţi-am spus, de atâtea ori... Şi dacă aş fi ştiut că şi tu... Uff... Totul este atât de greu şi nu ştiu de ce... Spune-mi, Lia, sincer... Mă iubeşti sau nu?!
Lia: Luci, te rog... E atât de jenant...
Lucian: Jenant?! Ce-ar putea fi jenant?! Mie nu mi se pare.
Lia: Situaţia asta... Mă simt penibil! Te rog...
Lucian: De ce? Pentru că am aflat astfel că erai îndrăgostită de mine? Nu mi se pare deloc jenant. Nu-i nimic rău în asta.
Lia: Poate că nu, dar... De moment ce ai aflat despre modul în care... M-am îndrăgostit de tine, fără a te cunoaşte personal măcar... Ce crezi oare acum despre mine?
Lucian: Ce cred despre tine...?! Cred că eşti minunată. Şi te iubesc! Tot mai mult. Din ce în ce mai mult. Ar trebui să ştii că, odată formate, eu nu-mi schimb deloc părerile. Şi mă abţin să-ţi fac complimente, pentru că ştiu că nu le apreciezi, le consideri doar vorbe goale, nedemne de luat în seamă. Însă dacă ar fi după mine, n-aş înceta cu complimente la adresa ta. Pentru că eşti... Absolut fascinantă! Ai un efect asupra mea aşa cum nimeni nu l-a avut vreodată. Şi nici n-aş fi crezut că vreo persoană ar putea deţine controlul asupra mea. Însă s-a întâmplat... Eu m-am îndrăgostit de tine din prima clipă în care te-am zărit, pentru că, din nefericire, n-am avut nişte colegi care să te fi cunoscut din timp şi să mi te fi descris amănunţit, altminteri aş fi păţit acelaşi lucru ca şi tine. Adică, m-aş fi îndrăgostit fără a te fi cunoscut pe tine personal înainte... Însă, cum, ne-cum, eu te iubesc! Din tot sufletul meu! Mult de tot... Dar tu... Mă mai iubeşti? Încă?! Şi acum? Da, sau nu?!
Lia: Da, Luci, te iubesc... Dar...

replici din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbim atât de mult despre democraţie şi atât de puţin despre capitalism. Democraţiei îi asociem virtuţi absolute, uitând că aceasta este, din ce în ce mai mult, doar un accesoriu al capitalului, care, cu toată dragostea şi măreţia sa pentru săracii săi mult iubiţi - ţări, regiuni, categorii sociale, şi indivizi - îi va "iubi" continuu şi fără mila in toate felurile si in toate poziţiile. De fapt, cele mai rele boli si dictaturi nu sunt cele pe care nu le sesizezi la timp?

citat din Octav Bibere
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minciuna

Este greu să ieşi din minciună
În care trăieşti de atâta timp,
Dacă nu vezi gratiile.
Însă este şi mai greu să le vezi
Dacă eşti legat la ochi.
Sa încerci să ieşi din închisoare
Fără să-ţi fi eliberat ochii
Şi a înţelege locul în care te afli
Va avea întotdeauna acelaşi rezultat:
Te întorci de unde ai plecat.
Pentru a ieşi din cuşcă
Este necesar ca înainte de toate
Să devii onest cu tine însuţi.
Onestitatea este primul pas
Prin care te poţi elibera.
Al doilea,
Este să vezi lucrurile aşa cum sunt,
Fără să judeci ceea ce apare.
Iar al treilea,
Să treci dincolo de alegeri,
Acceptând totul aşa cum este,
Fără proiecţii şi aşteptări.

poezie de Paul Avram
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvintele de mângâiere trebuie spuse la timpul potrivit, când durerea mai continuă şi când cel care suferă are nevoie de ajutor. Dar când rănile sufleteşti s-au vindecat după mult timp, cel care le atinge, le reînoieşte.

citat celebru din Ovidius
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu te chinui înainte de vreme pentru suferinţele de care te temi. Durerea e uşoară dacă ideea pe care ţi-o faci despre ea nu o măreşte prea mult. Toate lucrurile depind de ideea pe care ne-o facem despre ele. Ce rost are să ieşi în întâmpinarea suferinţei când oricum o vei simţi dacă va da peste tine? Dar în vremea asta, tu pune-ţi înainte binele şi vezi ce poţi face pentru el. Ce câştigi cu asta? Timp.

citat celebru din Seneca
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lângă tine-am petrecut timpul cel mai fericit

Ştiu, lângă tine-am petrecut timpul cel mai fericit;
Dar ce-a fost, a fost, iar multe încă nu s-au întâmplat.
Puţin de-a fost ceea ce-a fost bun, puţin de regretat –
Vesel a fost tot ce-am trăit; curajos, tot ce-a murit.

Nu-ţi voi scrie cântece despre inimi care-au suferit,
Iar tu nu vei vărsa lacrimi pentru mine, ca bărbat.
Iar dacă ţi-aş rămâne credincioasă, necondiţionat,
Ai avea motive să fii, sunt convinsă, destul de îngrozit.

Şi, totuşi, acesta-i destinul, blestemul unei femei:
Să-şi etaleze lucrurile mici şi dăruiască – de când e lumea,
Pentru că-i plăcut să oferi când nimic nu datorezi.
Dar ţie, care nu mi-ai cerut nici versuri şi nici făgăduieli,

Darul pe care ţi-l fac, în viaţă fiind, e-absenţa mea;
Dar după asta, iubite, nu mai pot nimic să-ţi garantez.

poezie de Dorothy Parker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Antrenare

La locul întâlnirii
Am aşteptat
De un timp
Ore trec
Dezolant
Aceasta gândeam
Iar despre tine
Mi-am zis
Ca mă duci
Intr-o lume
Care ţine mult
Ca într-o cameră cu cărţi
Din tot ce se vorbeste
Pe atât se tot scrie
Si-m limba
Care o cunosc
Sunt multe teme
Cu ştiinţa versificării
Descrie tu
Când dezolant
Ore trec.

poezie celebră de George Bacovia
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În realitate fac pe mine de frică

Atât de supărat eram când urcam la tine.
Atât de supărat încât am uitat să mă opresc şi am continuat să urc.
Am văzut că nu eram nicidecum singur, treceau pe lângă mine oameni care coborau
cine ştie de când şi până. Ajungeam din urmă oameni mai supăraţi, mult
mai îngânduraţi decât voi fi eu vreodată. Îi întreceam fără grabă, ca într-un vis,
ca într-o amintire în care hoinăresc într-un mall în timp ce cineva drag trage să moară,
si mă mint că am emoţii pentru marea trecere a sufletului său,
dar în realitate fac pe mine de frică, simt în acea amintire
că voi urma eu. Aşa e când îţi moare cineva foarte apropiat, atunci e ca şi când moartea
te bate pe umăr dar nu te întorci şi tu, este suficient persoana dragă,
tu boceşti, dai de pomană să uiţi, dar nu te întorci şi ai o jenă pe umăr tot restul vieţii, trăieşti cu ea, o
porţi ca pe un epolet. Ce sus stai!, mă gândeam că o să îţi spun prima oară când o să ajung la uşa ta
pe care scrie Fam. Escher, dar uşa ta nu se zărea şi asta (ca să fac o rimă)
nu mă deranja. Simţeam că se depărtează pe măsura paşilor
sau chiar paşii mei o îndepărtau. Stai mai sus decât se gândeau anticii
Că ar sta Divinitatea, am continuat să îţi spun în gând.
Şi m-am simţit ca şi când ai fi auzit, ca şi când te-ar fi supărat ironia şi
ai fi sângerat ceva care s-a dovedit mai târziu, după momentul nostru amoros, a fi un regret nedefinit.
Neştiind ce să îmi spui ai tăcut în gândul meu privind prin tâmpla mea
la oamenii care treceau sau pe lângă care treceam urcând spre tine.
O părere de rău m-a cuprins că îţi spusesem ce ţi-am spus. Şi în plus de asta urcam nu mă puteam opri
să te iau în braţe şi aşa mai departe. Treceam pe lângă oameni după cum bine vedeai şi tu prin tâmpla mea
şi asta îmi ocupa tot timpul. Ce frumos e la tine aici sus!, am încercat să refac dialogul
dar deja auzisei ce spusesem prima oară, aşa ceva nu se uită, nu se şterge, se poate
Ierta dar mai mult nu, chiar dacă a fost în gând. toate astea le spunea chipul tău. Tăcutul. Chipul
tău se desprinsese de fiinţa ta, de epiderma fără cute,
în timp ce urcam spre tine şi restul corpului tău se depărta de locul în care trebuia să ajung,.
Şi mâna mea îmbrăca o mănuşă din praful de pe balustradă, aşa cântăream trecerea timpului
spre tine. Mă gândeam să îţi spun una bună auzită pe scară în treacăt,
despre un mort care după mii de ani (cel puţin) iese din groapă şi fiind beznă, pentru că venise
între timp bezna mare, a continuat să urce, pentru că nu vedea pe unde se află.
La fel şi alţi morţi, unii cădeau pe lângă el, era o vânzoleală ca în amintirea mea din mall.
Dar am auzit doar bucata asta de când tot urc, fără să
aflu finalul, fără să ajung la tine. Urc fără să mă pot opri, fără să te pot
opri ca să te ajung din urmă, să ne continuăm drumul, să îţi ţin în gură chipul de ceafă
ca pe un pui de pisică.

poezie de Ştefan Ciobanu
Adăugat de Ştefan Ciobanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai am timp

Nu mai am timp, iubite,
Să mai plâng pe umărul tău,
Căci a secat de mult
Lacrima din ochiul meu.
Nu mai am timp, iubite,
Să mai alerg după iluzii bizare
Şi după o dragoste care încet dispare,
Nu mai am timp, iubite,
Să-ţi mai spun că te iubesc,
Căci eu în altă lume trăiesc,
Te-am aşteptat şi adorat
Ca pe un zeu!
Dar de acum nu mai am timp
Pentru tine, iubitul meu.

poezie de Vladimir Potlog (2 august 2013)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Problemele nu dispar. Pe măsură ce evoluezi, ele devin din ce în ce mai mari. Când aveai 10 ani problema era că nu ai bani de buzunar. Acum ai un venit, dar ai şi alte probleme. Poate că e nevoie să te întreţii singur, dar cel puţin ai banii tăi. Problemele, însă, sunt mai mari. Apoi îţi faci o firmă. Câştigi mult mai mulţi bani, însă stresul şi cheltuielile au crescut şi ele mult, precum şi responsabilităţile. Problemele nu dispar niciodată, ci devin direct proporţionale cu puterea noastră de a le duce pe umeri. Paradoxul e că în timp ce problemele tale devin din ce în ce mai mari, tu poţi să devii din ce în ce mai fericit. "Când o să am şi când o să fiu, am să fac..." este păcatul pe care mulţi oameni îl comit. Nu vei avea niciodată fericirea dacă nu reuşeşti să fii fericit chiar în clipa asta pentru că, privind la viaţa ta, erai mai rău acum mult timp. Dacă după tot drumul pe care l-ai parcurs, dacă după ce ai supravieţuit şi încă eşti în picioare nu poţi să fii recunoscător şi fericit, când crezi că vei fi? Problemele tale vor deveni şi mai mari pe măsură ce viaţa trece. Aşadar, e nevoie să fii fericit acum sau nu vei mai fi niciodată.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întotdeauna îmi creşteau aripi

S-au năruit a pagubă cărările în ceaţă
mi-e frică să mai trec pe ele
ocolesc prin locuri necunoscute
între noi a crescut un abis.

Cred că m-ai părăsit fără să ştiu,
lumea nu mai este cum a fost
poate o să descurcăm aceste iţe
care se încâlcesc la marginea cuvintelor.
Îi voi povesti tot ce s-a întâmplat
fără să mă includă în deznodământ,
nu se mai potriveşte nimic,
aerul e greu când îl respir singur
şi în piept simt o durere.

Nu ştiu de ce se întoarce pe dos
tot ce a fost cusut cu migală
şi totul îţi pare zdrenţuit de timp,
e o mirare-n sine acest conţinut neînţeles
în care mă zbat ca o pasăre-n laţ,
zborul e o idee prea îndrăzneaţă
să nu lupt să fiu liber.
M-am împodobit cu tot marasmul tău
şi acum sunt gol de patimi
într-o singiurătate cerşită demult
fără să-mi cultiv dragostea primăvara
în carnea fragedă a pământului
în care am înflorit odată cu cireşii
pe care şi tu îi iubesţi.

Întotdeauna îmi creşteau aripi
acum le am
şi nu ştiu cum să zbor.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mintea şi vinul

Într-o discuţie recentă cu vecinul
Un tip vârstnic destul de înţelept,
Îl întrebam, cum ne domină vinul?
Si mi-a schiţat traseul lui ca efect.

De omul bea vin, la primul pahar,
Mintea îl îndeamnă să se oprească,
Si-i spune că dânsul nu are habar,
Ce poate în curând să pătimească.

Când omul încă îşi mai face plinul
Neştiind că astfel se joacă cu focul,
Spunem că mintea se ceartă cu vinul,
Care, o împinge dorind să-i ia locul.

De la al treilea pahar cu vin, în sus,
Loc, mintea la om deja nu mai are,
Vinul de acum are cuvântul de spus
Si nu-l deosebeşti pe om între fiare.

Când lui Diogene, un pahar i s-a dat,
A răsturnat vinul fără să-i fie ruşine.
Înţeleptul apoi, zâmbind, s-a explicat:
Astfel, nu mă va răsturna el pe mine.

A zis vecinul că şi otravă e băutura,
I-am acordat, desigur, totală dreptate,
Despre cele naturale îi era învăţătura
Însă, cum or fi oare cele falsificate?

poezie de Constantin Bălăşanu (27 decembrie 2007)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărturisirea

sincer să fiu,
fie-mi de neiertat că ies
pentru o clipă din minciună,
în cea mai mare parte a timpului
nu bag în seamă
ce spui sau faci fără să vrei

recunosc, aşa cum cel mai probabil
ai bănuit dintotdeauna,
mi se întâmplă să mă uit tâmp
la razele ce ies din tine
în timp ce nu-ţi simt
cuvintele şi faptele deşarte

adevărat îţi zic,
atunci când mă holbez zâmbind pierdut
şi mă ciupeşti în felul tău aparte,
vibrez în loc să mă trezesc

chiar dacă pe moment
mă întorc şi execut stângaci
marea lucrare a aparenţei,
să ştii că de fapt alunec mereu
dincolo de tine ca să-ţi fiu alături

pic iar şi iar în sânul firii
ce se desfăşoară fără să aibă nevoie de noi,
simt repetat cum nimic
nu se întâmplă prea târziu în ultima clipă

când vezi că nu sesizez
că ţi-ai schimbat părul
sau ţi-ai aranjat vorbele,
în realitate,
după cum cel mai probabil ai intuit deja,
sunt preocupat să simt
cum te nuanţează trecutul şi speranţa

când ţi se pare că sunt absent,
de fapt iau parte
la multele dureri din atingerea ta
şi mă parcurge singura fericire
ce va reveni până la capăt

te văd nu doar cum îţi porţi anii
şi nu doar ca pe sălbăticiunea
care ar rupe oricând din ea
pentru a se elibera

înainte să revin la minciună,
cu mâna pe tine depun mărturie
că te văd în spatele tău,
ca pe o zi frumoasă altfel când se întunecă

mărturisesc mai sincer decât aş fi sperat vreodată,
mi se întâmplă de multe ori să evadez
şi să dau fugar peste tine,
de neiertat fie-mi clipa asta de rătăcire
şi norocul că suntem la fel

poezie de George Avram
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai este deloc povestea mea: oricând vorbesc acum despre trecut, mă simt ca şi cum aş vorbi despre ceva care nu are nimic de a face cu mine. Tot ce rămâne în prezent este vocea, prezenţa şi importanţa de a-mi îndeplini misiunea. Nu regret experienţele prin care am trecut; cred că ele m-au ajutat să devin persoana care sunt acum, să mă simt în felul care se simte un războinic după ani de pregătire; el nu-şi mai aminteşte detalii despre ce a învăţat, dar ştie cum să lovească atunci când este momentul potrivit.

Paulo Coelho în Zahir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Realitatea este relativă (poem postmodernist)

Văd cum paşii mei de zăpadă dispar în
zăpadă. Frigul îi înghite. Umezeala tresare
pe nea, mai umedă decât orice tresărire.

Sunt cu mult mai mult implicată într-o întindere
ascuţită dată de absenţa zăpezii decât am fost
vreodată. Am uitat că exist. Încerc să-mi amintesc.

Un nor îşi clatină albul a ploaie. Nimic nu plouă
exteriorul, universul, sensul ploii este întotdeauna
spre interior. Trebuie să se claine mai întâi,

ca să devină ploaie. Copacii simt, cu exactitate,
acest lucru, pentru că ei, cu siguranţă, sunt existenţi.
Mai mult decât atât, copacii înţeleg de ce sunt existenţi.

Ei aşteaptă ploaia, chiar dacă grindina le poate rupe
crengile. Când îi bate frigul după ploaie, ramurile lor
lucioase îngheaţă. Vreau paşii mei înapoi, aşa precum

vreau să aud, din nou, cântecul care se cânta odinioară
în aceeaşi cafenea, chiar dacă mai am şi acum o pată
de cafea pe pantof. Iau acel taxi, care nu mă poate duce

niciunde, dar şoferul ştie să conducă în prima ploaie,
care cade peste stratul de zăpadă. De fapt, această
zăpadă este existentă, până când este dizolvată de

ploaie. Eu pot fi existentă atâta timp cât nu mi-e frig
şi această ploaie nu este nicidecum una tropicală,
iar eu n-am fost niciodată mai indiferentă ca acum.

Cineva sau ceva merge nestingherit drept înainte.
E corpul meu. E ceva, care nu are nici început şi nici
sfârşit. Este mişcarea, care pierde caracteristica timpului.

Ploaia şi zăpada au nevoie de timp pentru a dovedi că
au personalitaţi similare şi aparenţe diferite. Timpul este
existent. Eu nu pot fi existentă într-un timp diferit. Eu nu pot
deveni existentă a doua oară.

poezie de Marieta Măglaş din Antologie de poezii
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!