Ruga "Stejarului" (Prietenului meu, Dr. Cezar Neguţ)

Mai întoarce-te "Luceafăr", din cel drum rătăcitor,
Cu-o şuviţă de lumină linişteşte-mi al meu dor,
Schimbă-mi "calea" şi destinul, cu-ale tale raze lungi,
Încă n-am fugit departe, încă poţi să mă ajungi.
Vino! Cât trăiesc speranţa zilelor ce le mai am,
Luminează-mi calea neagră, altfel simt că mă destram.
Dacă n-ai puteri depline, cere-i "Lunii" ajutor
Şi sub bolta ei gălbuie să mă faci nemuritor.
Vino! Bate-mi la fereastră, ori când vrei, uşa e largă,
Ia în braţe o"Steluţă", care rănile să-mi şteargă
Şi rămâi măcar o "vreme", pe acest pământ de stele,
Unde moşii mei visează, în "coşciuguri" de nuiele,
Şi aicea ai un leagăn, şi-amintiri nemuritoare,
Rădăcini ce-şi mai trag seva, vremilor necruţătoare.
Te cunosc luceafăr falnic, mai bine ca orice-n lume,
Dacă vrei, şi-aci e locul, unde-ţi poţi forma un"nume".
Timpul trece, timpul vine, pe pământ sau sus în cer,
Nu-l poate opri vreodată, nici cel mai năstruşnic "ger".
Ce-a trecut nu se întoarce, ce va fi, sperăm mai bine,
Dacă "tu" şi a ta "lună" veţi mai poposi cu mine.
"Trunchiul" meu îmbătrâneşte, crengile mi se îndoaie,
De atâta "vânt" ce bate, de zăpadă şi de ploaie.
Iarna-i grea, sigur va trece, cu ale sale geruri multe,
Sper ca ruga pân-la ceruri, în sfârşit o să m-asculte,
Să-mi redea din nou căldura sufletului, ce-o doresc,
Să-mi aducă "primăvara", anotimpul ce-l iubesc.

- "Tu"! Stejar cu crengi stufoase şi cu trunchiul scorţuros,
Când ai răsărit din ghindă, pe pământ era frumos,
Ai crescut în "Lazul Mare", vremile te-au înălţat
Şi sub ale tale umbre, trecătorii au visat,
Dar de-un timp, "natura" moare, totul este în vibraţii
Şi de-aceea, eu "Luceafăr", mă simt bine-n constelaţii,
Am să vin totuşi, la vară, când pe cer n-o fi furtună,
Pe o rază fără "dâmburi", însoţit de sfânta lună.
"Drumul Robilor" vecinul, îmi va da şi două stele,
Din puzderia de "Aştrii", leagănul vieţii mele,
Să-nveţe şi ele drumul, razelor ce rar coboară,
Încercând să liniştească rănile, să nu mai doară.
Apoi.. După câtva vreme să se-ntoarcă în "Lactee"
Şi să zburde mai departe, pe ştiuta lor alee.
Eu să-mi răscolesc în suflet, amintirile-mi plăcute,
Lunii să-i arăt pe Tera, cele vrute şi nevrute,
Să-i arăt râul şi ramul ce mi-a răcorit căldura,
Casa, şcoala şi "Zăvoiul" unde mă jucam "de-a dura",
Poieniţa cu stejarul, cel cu frunzele-ncrestate,
Ceasul din "Piaţa mare" ce din oră-n oră bate,
Cu al său pas de cronometru, ce mulţimea o "deşteaptă",
Rădăcina prinsă-n brazdă, ce de ani şi ani m-aşteaptă.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu eşti “Zeul” vieţii mele

O, tu Zeu al vieţii mele,
Ce mă farmeci de-o vecie,
Vino linişteşte-mi dorul
Şi mă scapă de robie.

Osândit am fost în viaţă
Să mă zbat ca frunza-n valuri,
Vino! linişteşte-mi dorul
Şi mă scoate iar la maluri,

Fă-mi viaţa fără lacrimi,
Fă-mă fericit o clipă,
Linişteşte-mi clocotirea
Şi în mine te-n firipă.

Să te simt o veşnicie
Scufundată-n trupul meu,
Să fii veşnic lângă mine
Şi la bine şi la rău.

Vino, opreşte-mi durerea
Şi focul dezlănţuit,
Vino, îţi vreau mângâierea,
E timpul s-o faci, în sfârşit.

Ori, dacă inima ţi-e crudă
Şi la rele te îndeamnă,
Fă din mine o epavă
Şi-n morminte mă condamnă.

Osândeşte-mă pieirii,
Scapă-mă de tiranie,
Să nu simt arzând în suflet
Focul, veşnica făclie.

Ai şi leacul şi otrava,
Ai puterile în mână,
Spulberă-mi cenuşa-n ceruri
Sau trimite-mi-o pe lună.

Şi când dorul te-o cuprinde,
În văzduhuri te avântă,
Fă-mi statuia nemuririi,
Tu, miracol, Maică Sfântă.

Fă din mine o păpuşă,
Un breloc, o jucărie,
Să mă poţi purta cu tine,
În sânu-ţi o veşnicie.

Ca un simbol al iubirii,
Să mă ai mereu aproape
Şi în lacrimi să-mi vezi chipul
Blând, şi legănat de ape.

Fie-ţi dorul meu puterea,
Rănile să ţi-le-aline,
Veşnic să-ţi rămân în suflet
Eu, şi... tot ce am în mine.

Fericirea să te poarte,
Cum doreşti, în lumea mare,
Peste tot, în rai sau iaduri
Mândră, zveltă, ca o floare.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de dor - antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moş Crăciun

Când vine Moşul o să-i spun: nu mai deschide sacul tău,
Pătrunde doar la el în suflet şi zi-i că vreau să fie al meu,
Pentru o oră, sau jumate. De mână să îl ţin, să-i simt căldura.
Hai Moşule, tu poţi s-o faci, transformă-i în iubire, ura.

Eu ştiu, tu ai puteri nemăsurate şi vei crea o lume nouă,
În care să mă vadă, să-şi dorească, măcar o dată, sau de două,
Să-mi stea alaturi, să-mi citească versul ce-l scriu acuma,
Pentru el. Hai Moşule, nu mă lua cu gluma,

Că e iubire, nu-i dorinţă ce trece iute ca să vină alte.
Eu nu vreau jucarii ca toţi copiii, nici o carte,
Il vreau pe el, privirea, ochii, gura
Ajuta-mă s-ajung să-i simt căldura.

Nu poţi Crăciunul ăsta? Nici cel trecut n-ai vrut.
Când o s-o faci? La anul? E bine de ştiut,
Că aşteptarea mă sleieşte, puterile se duc pe rând
Si o să mor, drag Moş Crăciun, cu tine si cu el în gând.

poezie de Magdalena Rus
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste vreme - lui Mihai Eminescu

Pe lângă plopii fără soţ,
Când trec seară de seară,
Îmi pun în buzunarul stâng
O floare - albastră, rară,

Iar blânda lună, peste deal
Aşterne umbre fine
Tot repetând iubirii-n şoaptă:
"Rămâi, rămâi la mine!"

Şi dacă stele bat în lac,
Lumina lor mă arde.
Pe lespezi triste de pământ,
Un suflet întins şade...

Adânc, în codrii de aramă
Aud glasu-ţi divin.
Eşti tu oare? Nu eşti tu.
E umbra lui Călin...

Cutreier prin pădurea toată.
Aştept, dar nu mai vine!
Luceafăr blând, nemuritor,
Coboară tu la mine!

Şi umple-mi de lumină viaţa,
Pe deal, seara când lasă
Iubirea să îmbrace-ncet,
A lunii grea mătasă!

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luceafăr în ceruri, luceafăr pe pământ

Din Ipoteşti s-a ridicat
până dincolo de nori,
cel de Dumnezeu creat,
să strălucească în zori.
Cu voia Celui de sus,
un loc de cinste i s-a dat.
Luceafăr - nume i s-a pus
şi ceru-întreg a luminat.
De multă vreme el veghează
întreg cerul şi pământul.
Omenirii-i luminează
şi calea, dar şi cuvântul.
Luceafăr în ceruri,
luceafăr pe pământ.
Mihai Eminescu,
luceafăr cu nume sfânt.
Ambasador al poeziei româneşti
în cultura mondială,
mereu să străluceşti.

poezie de Dumitru Delcă (ianuarie 2020)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te peţesc femeie

Să nu pleci aşa departe,
Nu ştiu cum să fac, să-ţi spun?
Îţi pot dărui o carte,
Dar nu pot acelaşi drum.

Am de dăruit cuvinte,
Poate par a fii puţine,
Dar, te rog, tu, ţine minte
E cam tot ce am la mine.

Nu pot ca să îţi promit,
Luna, stele de pe cer,
Aş minţi, nu vreau să mint
Şi apoi iertări să-mi cer.

Aş putea să spun nevrute
Şi apoi să fug cu tine,
Nici cuvinte n-am prea multe,
Şi tu ştii c-aşa-i mai bine.

Pot să îţi dau mii de flori
Să-ţi pun lumea la picioare
Şi să te ridic la nori,
Dar să nu-ţi iau ce te doare.

Nici măcar o veşnicie
N-am să pot să îţi ofer
Dacă tot îmi e să-mi fie,
Să nu-ţi dau, dar să îţi cer.

Îţi pot da a' mele mâini
Să te mângâie în noapte,
Capul să mi-l culci pe sâni
Şi să te dezmierd în şoapte.

Să m-abandonez cu totul
Tu, să faci ce vrei cu mine,
Să-mi plimb inima cu cortul,
Să o-adăpostesc în tine.

Mai pot face-o nebunie,
Numai eu aş fii in stare,
Să te cer, să-mi fii tu mie,
Uite aşa, o să vrei oare?

Vreau să te peţesc femeie
Cu ce am şi ce-mi rămâne,
Pune-mi inima sub cheie,
Nu pot astăzi, vreau de mâine.

Astăzi încă sunt hoinar,
Şi mă simt aşa de bine,
Port o zi în buzunar,
Şi-o petrec în ochi la tine.

Mă inundă a ta privire,
Nu ştiu ce să mă mai fac,
Lasă lumea, dă-mi de ştire,
Dacă ai liber un pat.

Nu cred c-ai inima rece,
Să mă laşi să dorm afară,
Nu ştii cine poate trece,
Şi mă fura, a câta oară?

Nu te las să pleci departe
Poate n-am să te găsesc,
Vreau să-ţi dăruiesc o parte,
Din preamultul te iubesc!

poezie de Mihail Coandă (12 octombrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-mi spui despre dorul de om

I
Tata a urcat un luceafăr mai sus de ceruri,
mai sus de zilele şi nopţile măcinate de viaţă.
După ultimul cer a cuprins
adâncimea timpului;
îmi vede somnul tulburat de plâns.
E liber (mi-a spus)
dar că m-aude uneori plângând
şi stelele se întunecă
în flacăra roşului apus.
Este de ajuns
că am rămas pe pământ un gând,
şi nu un fir de iarbă culcat de vânt.
Altfel prea multe lacrimi s-ar fi plâns,
copila mea.
Nu pune lacrima peste mine care mă striveşte,
rămân aşa cum sunt –
sclipitor în stele,
mugur în nuiele –
căci învelişul de pământ
mi-a fost mult prea strâmt,
cu mult timp înainte
când te ridicam deasupra inimii
cu braţe largi de părinte.
Uită de timpul ce creşte între noi
şi urcă cerul tău înspre mine.
Poate oi lăsa în părul tău dorul,
iar lacrima – pământului
să urc în următorul mugur floare.
II
Tata a urcat un luceafăr mai sus
de ceruri.
După ultimul cer, l-a cuprins
adâncimea timpului dus;
îmi vede buzele rostindu-l
în somnul tulburat de plâns.
E liber (mi-a spus)
dar că m-aude uneori plângând
şi steaua lui se întunecă
în flacăra roşului apus.
E de ajuns
că sunt pe pământ un gând,
şi n-am rămas un fir de iarbă culcat de vânt.
Altfel prea multe lacrimi s-ar fi plâns.
Îţi aud plânsul fără răspuns;
aşa uşor cum sunt,
umblu în apele care ţi-au cutreierat ochii,
învelişul de pământ
mi-a fost mult prea strâmt
în vremuri dinainte.
Aş fi murit cum moare umbra în lumină
dacă zeii nu mi-ar fi aruncat în trup
suflet de părinte.
Uită de timpul ce creşte între noi,
mă vei revedea în amurg
stea fără noapte,
stând cu genunchii pe cer
ca şi cum ai veni dintr-o rugăciune
să-mi spui despre dorul de om.

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă şi suflet (9 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de vatră

După atâţia zeci de ani,
Printre prieteni şi duşmani
M-a cuprins un dor nebun
Să-mi revăd satul străbun,
Casa, prunii de sub feţi,
Livada cu mărul creţ,
Ulicioara cu noroi
Şi otava din zăvoi,
Unde adesea mă jucam,
Când pe “Mojar” o păşteam,
O hrăneam să ne dea lapte,
S-avem ce mânca cei şapte,
Cinci orfani, moşu şi mama,
Ce-aveau să înfrunte drama
Trecerii în nefiinţă,
Celui ce ne-a dat credinţă,
Tata... Vorba creştinească
S-a dus pe calea “cerească”,
Sus în “Rai” să odihnească.

Tată! Nu te-am cunoscut,
Eram mic, nepriceput,
Dar destinul m-a crescut.

M-a purtat în lung şi-n lat,
Ţara-ntreagă am colindat,
Dar de tine n-am uitat.

De-aceea tu, lună plină,
Ieşi de seară fă-mi lumină,
Să văd drumul care duce,
La căsuţa de la cruce,
Şi de-acolo... mai spre grui,
La mormântul tatălui.
Să mă-nchin, să-i las o floare,
Şi-un stejar mic la picioare,
Să crească, să-l bată vântul,
Să-i păzească-n veci mormântul.

Tată! De ce m-ai părăsit înainte de a te cunoaşte?
-"Ăsta mi-a fost destinul, fiule."

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Si sperantele dispar

Trec adesea pe aleea ce coboară înspre râu.
Tulburat de-atâtea gânduri, te aştept până târziu,
Să revii măcar o clipă, în lunca nemuritoare,
Unde ne-am jurat credinţă, într-o zi plină de soare.

Să-ţi revăd mersul alene, cu privirea în pământ,
Chipul tău atât de sobru, părul legănat de vânt,
Apoi…să te strâng în braţe, răvăşit de-atâta dor
Şi să-ţi spun vorbe frumoase de iubire şi amor.

Să te-ntreb cu nostalgie: Ce mai faci? Şi, cum o duci?
A trecut atâta vreme, îţi mai aminteşte de-atunci?
Când destinul ne-a dus paşii la salcia din zăvoi,
Mai feriţi de ochii „lumii”. Eram numai amândoi.

Eu te cuprindeam în braţe, sărutându-ţi gura dulce
Şi-ţi spuneam: rămâi cu mine, luna plină să ne-apuce,
Şi sub raza ei gălbuie să-ţi văd faţa-mbujorată,
Trupul tău ca o garoafă, stângăciile de fată,
Lacrimile de tristeţe, şi privirea-nvolburată,
Le ţin minte şi acum, nu le voi uita vreodată.

-Ştiu iubitule prea bine, sunt fapte nemuritoare.
Amintirile sunt scurte, vrei nu vrei, sunt trecătoare.
Când destinul te obligă să te plimbi cum îţi dictează,
Îl urmezi în neştiinţă, chiar de inima-ţi vibrează
De dureri, nu poţi a spune nimănui, a ta căinţă,
Te împaci doar cu speranţa şi sfârşeşti în suferinţă.
Blestemată fie ziua, ce cărările ne-a „frânt”,
Dragostea şi fericirea, ni le-a spulberat în vânt,
Ne-a sortit o viaţă sumbră şi atâtea neplăceri,
Să ne pierdem şi „speranţa”, despărţiţi, plini de dureri.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Adăugat de Deea_deea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spune-mi odată? Te implor

Iubita mea o ştii demult,
Cât vreau o vorbă să-ţi ascult,
De mângăiere şi alin,
Să-ndepărteze atâta chin,
Ce mă păzeşte peste tot
De-atâta dor nici că mai pot,
Puterile să-mi ţin.

Nu mă lăsa" rătăcitor"
Să pribegesc fără amor,
Fă-mă luceafăr străveziu,
O stea, să strălucesc pe viu,
Mai dă-mi iubirea înapoi
Şi amintirea din "zăvoi",
Că mâine-i.. prea târziu.

Nu-ţi vinde "duhul" prea uşor,
Unui "cretin" şi impostor,
Ce-i drept, un alt "soi,"dar parşiv,
Ce se dă mare detectiv,
Dar care-i mic în tot ce vrei
Mai altfel ca nişte mişei,
Din fire"agresiv".

Iubirea mea, dacă nu-ţi plac,
Spune-mi cum vrei aşa-m să fac,
Mă voi retrage-ncetişor,
Ca doina veche din folclor,
In codru dulce de stejar,
Să uit de toate, de amar
Şi-apoi... şi-apoi să mor.

Când amintirea din trecut,
Te va-ndemna la un sărut
Să strângi în braţe un "bibelou",
S-auzi prin vis al meu ecou,
Ce te-a chemat de-atâtea ori,
La "şcoala" cu grădini şi flori,
Acolo pe..." platou".

Să vezi în el sclipirea mea,
In suflet să-mi simţi dragostea
Iar dorul să-ţi fie părtaş,
Măcar o zi-n al tău lăcaş,
Aşa cum mie mi-a fost dat
Să sufăr ani, înlăcrimat,
Mai rău ca un "ocnaş".

Iubita mea nu-i un blestem,
Ci o chemare, un îndemn
Să faci aşa cum o doreşti,
Cu vorbe reci mă copleşeşti,
Spune-mi odată, că-i târziu,
In ochii tăi sunt un "pustiu",
Acolo, în... "Dudeşti".-

Mă voi retrage-ndurerat,
Din drumul strâmb şi blestemat,
Cu ochii plin de duioşie
Şi inima-mi arzând "făclie".
Iţi jur pe sfânta "Născătoare,"
Nicicând să nu-ţi mai ies în cale,
Iubita mea... "Mărie".

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mă las trântit de "valuri"

Nu am adormit în posturi, n-am tras sfori sau brăcinare,
Chir de m-au târât pe coate, cu "afetul" în spinare.
În postul de santinelă nu am moţăit vreodată,
Fiind că patria mi-e sfântă, recompensă... fără plată.
Am jurat credinţă sacră şi-am depus un jurământ
Să fiu ţării de nădejde, până voi intra-n mormânt.
Ştiu că multora le place să m-adulmece cum pot,
Să-mi fure credinţa sacră, să mă cumpere cu-n... "zlot".
Dar eu!" Nu sunt de vânzare, unora ce-mi vor doar votul,
Nici chiar unor "manechine" ce se dăruie cu totul.
Am crescut în vremuri grele, generate de războaie,
M-am călit precum o stâncă, pe arşiţă şi pe... ploaie.
Şi de-aceea aş vrea Doamne! Să trăiesc până când veacul
O să spulbere mocirla, o să dea la toate leacul.
Rănile să nu ne doară, să ne vindecăm rănirea,
Dacă vrem? Avem puterea, doar aste ne e, menirea.

Nu m-a fraierit trecutul, nici prezentul n-o s-o facă,
Fiind că n-am fost o povară, nici nu am crescut în "clacă".
Sentinelele de suflet nu au sforăit în... posturi,
Făcându-şi doar datoria şi credinţele cu rosturi.
Nu sunt guraliv din fire, lozincar de şapte speţe
Nici un "politruc" din neamul celor cu mai multe feţe.
Nu mi-e frică nici de "gloanţe" trase din mitraliere,
Nici de bombele lansate, din "nave... croaziere".
Viaţa nu mi-a fost uşoară, m-a călit precum stejarul,
Să trăiesc cu bărbăţie, binele, să-nfrunt amarul.
M-am târât chiar şi pe spate, si-n Furcile Caudine,
Dar viaţa mi-a du-s paşii să râvnesc doar... spre mai bine.
Şi-am învins multe necazuri, chiar cu lacrimi de văpaie,
Dar mi-am reclădit destinul, din "mocirle, din noroaie".
Viaţa este mult prea dură, nu te iartă nici o clipă,
S-o înfrunţi cu bărbăţie! - Omule! Nu-ţi fie frică.
Ea e leagănul trăirii pe acest pământ de stele,
Sunt atâtea drumuri brave, nu mergi singur peste ele.
Ai încredea în tine, vei învinge, fără frică,
Luptă precum o albină, luptă precum o furnică,
Să-ţi refacă "coşul vieţii, muşuroiul ce se strică"
Maltratate de puhoiul, vremilor atât de sumbre
Şi de minţile bolnave ce-au căzut în... con de umbre.
De atâta vânt şi ploaie, de furtuni necruţătoare,
Vom pieri fără tăgadă, precum robul la-nchisoare.
Dar... românul nu va piere, Ţara nu e muribundă,
Chiar de unii o condamnă spre o veşnică osândă.
Ţara mea nu e Bârlogul, unora ce au bastonul,
Ea? E leagănul de veacuri, celor mulţi ce pot da "tonul".
Şi de-aceia... aş vrea, Domne, să trăiesc până când veacul,
Va zdrobi tot putregaiul, ne va da la toate leacul,
Rănile să nu ne doară, să le vindecăm pe toate,
Dacă vrem? Avem puterea, altă cale nu se poate.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri (30 octombrie 2009)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu vreau să mor sperând

Încă o toamnă a trecut
Şi toate frunzele-au căzut,
Iar anii trec, se scurg mereu,
Cu ei odată „trec” şi eu,
Îmbătrânesc şi-mi pare rău
Că nu mai cunoscut.

De sărbători eu aşi fi vrut
Să vii să-mi dărui un sărut,
Să vii, un: „La mulţi ani” să-mi spui,
Că sunt „orfan” al nimănui,
Să nu mai rătăceşti „haihui”,
Dar „Tu”, n-ai vrut.

Nu vrei în suflet să-mi revii,
Deşi de zeci de ani o ştii,
Că te-am iubit şi te iubesc,
Să-mi fii aproape o doresc,
Speranţele mereu îmi cresc,
De ce nu vii, de ce nu vii ?

O…Vino iar iubirea mea,
Te-aştept şi te voi aştepta,
Să mă priveşti şi zâmbitor,
Să-mi spui cuvântul: - „Te ador”,
Nu pot scăpa de al tău dor
Şi nu te pot uita „.

Dar în zadar aştept plângând
Şi rugă-n „ceruri” adresând,
Destinul meu nu are „Zel”,
Nu are milă, e „mişel”,
Are în schimb un singur „Ţel”,
El vrea să mor sperând.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţa

Îmi zâmbeşte într-o doară şi se uită-n ochii mei,
Apoi vine lângă mine, din priviri îi ies scântei,
Se aşează, mă cuprinde şi mă mângâie uşor, Buzele-i subţiri şi calde i le simt pe obrăjor,
Faţa-i rece se-ncălzeşte, se aprinde parcă-i foc,
Mă cuprinde peste umeri, eu o strâng pe la mijloc,
Gura-i dulce mă sărută, dorurile mă-nfioară,
Buimăcit nu văd lumina de şi-i zi şi nu e seară,
Simt doar clocotul din mine, cum sângele mi pulsează,
- Te iubesc! Aud în şoapte:- Inima mea te visează.

E un vis? Ori… Sunt reale, clipele necugetate?
Sau e doar o joacă-n sine, de moment, apoi uitate?
Adevărul e la mijloc, numai luna-l poate spune,
Ea încearcă câte-odată, tainele să le adune.
Dumnezeu ia dat puterea să privească şi să ştie,
Câtă dragoste dispare sau câtă rămâne vie.
Omul este un luceafăr sau un monstru, altă dată,
El aleargă şi se zbate, n-are inima-mpăcată
Până când înghite mărul, altuia, care-i mai dulce,
El se-nşeală şi înşeală, până popa-i face-o cruce
Şi un parastas la moarte, Domnu-l ierte de păcate,
Că a fost un crai năstruşnic şi iubit în zece sate.

Aglaia! eşti o femeie, mândră ca stropul de rouă,
De-ai fi sinceră cu mine nu te-aşi da nici pentru nouă.
Dar năravul mi te poartă să alergi precum o Zână,
Poate-i rău sau poate-i bine, vrei să fii numai stăpână.
Tu să fii mereu privită, ca un idol printre stele,
Ca icoana unei “Sfinte”, ca rubinul din mărgele.
Chipul tău, privirea-ţi blândă, te înşeală mai mereu,
Pe moment îţi pare bine, să te-ntorci, îţi este greu,
Amintirea te alină şi te-ndeamnă să revii,
Nu ştiu pentru a câta oară, asta, numai Tu o ştii.

Lună plină ce de veacuri eşti arbitru pe pământ,
Iartă-i tu nelegiuirea, n-o lăsa dusă de vânt,
Ea visează, ea aleargă, cu prea multă pasiune,
Încercând să-ş ducă trena, fără multă raţiune.
Raţiunea ei e una, să-nvingă cu orice preţ,
N-o priveşte dacă mâine intră-n a lumii dispreţ.

O…Revino-ţi iar în fire, să mă uit în ochii tăi,
Să-ţi văd trupul, să-ţi simt gura şi al inimii bătăi.
Vino şi arată-mi-te, în cămaşa de mătase,
Să te văd şi pe-ntuneric, când perdelele sunt trase.
Vino… Să te am aproape, de eşti caldă, de eşti rece,
Dorurile mă doboară, niciodată nu vor trece.
Lasă-ţi lumea ta şireată, că are mai multe feţe,
Ea te vinde, ori te-nşeală, ca „şnapanul” din pieţe.
Cu mine vei fi ferice, cu ardoare te iubesc,
Bucurii şi sănătate, din suflet ţi le doresc.

Dacă Tu vei fi loială, cum ai fost de-atâtea ori,
Îţi voi dăruii din mine, ale inimii comori.
Speranţa mai este vie, şi-mi zâmbeşte ca o floare,
De se duce, ea revine. Este ultima ce moare.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de dor - antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu mă pot întoarce la tine...

M-am întregit în pieptul tău venind la fiinţă timpul
şi m-am desprins de trecătorii reci ai lumii;
desăvârşit, am trăit înapoia ochilor tăi
şi a trebuit să mă ancorez de soare
să mă închin copilăriei tale, ca un bărbat puternic ce eram;

Iubindu-te cu dor,
eu nu mă pot salva de tine.

Am trăit pentru a te respira în loc de aer,
şi te-am respirat atâta vreme cât să iau forma luminii ;
mi-au trecut toate rănile pe dinăuntru
rănile mele au rămas în rugurile tale
din care mai târziu se va naşte nucleul unei comete.

Căutându-mă înapoia întunericului,
tu nu poţi străluci fără mine.

Durerea a venit când mi s-a lipit umbra de pământ
şi m-am văzut lumină ştearsă în pântecul amurgului;
alergam de pretutindeni într-un vid.

Singurătatea a venit
atunci când n- ai mai putut să mă întregeşti cu tine,
deşi pământul
se făcuse din nou verde în muguri.

Dar totuşi trăiesc...
Trăiesc în voia vidului
între văz şi auz, între miros şi pipăit.

Şi alerg...
Alerg cu moartea încolţită-n mine
până la orizontul care nu se mai sprijină de cer;
răsăritul este peste tot, curge de pretutindeni.

Şi totuşi trăiesc...
Trăiesc într-o lacrimă de-a ta
şi nu mai simt prăbuşirea
care m-a desprins de lume.

Tăcerea a venit din ceea ce nu mai are chip
şi am rămas o mână pământ.
Sufletul mi se roteşte în inima întunericului;
se face luminos, mai luminos, şi mai luminos...

Iubindu-te cu dor,
eu nu mă pot întoarce la tine...

poezie de Ştefan Radu Muşat din Oglinda Literară, nr 129, septembrie 2012. Revista Centrului Cultural Focşani (21 aprilie 2011)
Adăugat de Ana Georgiana Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătate

Între patru ziduri groase,
Din beton turnate-n rame,
Este camera ce-ascunde
Ale sufletului drame.

Pe peretele din faţă,
Orologiul bate-ntruna,
Cu el dorm, el mă trezeşte
Singuratec precum luna.

Răvăşit dar cu speranţe,
Gândul meu zboară în zare,
Încercând să-l ţin în braţe
Cum vine aşa dispare.

Vreau să-l prind să-l iau cu mine,
În luntrea ce mai pluteşte,
Dar nu pot că e vremelnic
Şi din nou mă părăseşte.

Peste timp apare iarăşi
Cu speranţe mult mai sumbre
Că voi reuşi vreodată
Să ies din conul de umbre.

Dar în dreapta, de pe rafturi,
Nişte cărţi mai învechite
Îmi inspiră alte gânduri,
Mai bune, mai limpezite.

Ce mă fac să uit o vreme,
Un trecut îndepărtat
Şi să văd ceea ce vine
Dar, rămân cu un oftat.

Mă întorc şi văd prin geamul
Aşezat spre miazăzi,
Luminiţa şi speranţa
Timpului ce va sosi.

Răul din trecut se iartă,
Dar se uită rareori,
Când îţi răscoleşte-n suflet
Zeci şi sute de fiori.

Doar nucul mă potoleşte,
Ce-a crescut sub geamul meu
Şi adesea mă trezeşte
Când îl bate vântul greu.

Trece o zi şi altă noapte,
Gânduri şi speranţe vin,
Să-mi duc crucea pân-la capăt,
Cum mi-e dat al meu destin,

Dacă adesea ori mă bucur
C-am purtat „tone” de greu,
Ce va fi? Este-o enigmă,
Ştiută doar de Dumnezeu.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Demon sau luceafăr

Vuieşte încă, parcă,
Lumina acelei nopţi,
Când tremurând in zare
Se stinse viaţa unei stele...

Demon sau luceafăr,
Iubire sau blestem,
Gândire sau negoţ,
Viaţă sau ruşine?

Calea Lactee este din nou a mea!

Luceafăr printre stele
Se coborî la mine,
În noaptea învierii
Îmi dezlegă mistere.

Lumina lui mi-a dat-o,
Să luminez pe alţii
Şi viaţă fără moarte,
În gândurile mele.

poezie de Daniela Voicu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vino acasă, băiatul meu

Te aştept, băiatul meu. Vino acasă...
Anii au trecut, îmbătrânesc, puterile mă lasă.
Chemă-i şi pe ceilalţi care-s duşi departe,
Pensia mi-e mică, n-am bani, nici măcar pentr-o "carte".

Să vină şi nepoţii. Câţi sunt? Că... nici nu-i ştiu.
De când voi aţi plecat, pe icea e pustiu.
Avem recolte bune, a ploiet bine, şi câmpul este verde,
Nu-i cine să le strângă, pe câmp prea mult se pierde.

Curtea este mare, în sat este frumos,
Drumu îi dat cu "zmoală" şi nu-i mai noroios.
Copiii pot să "fugă" pe câmp şi la părău,
Să prindă câte-un peşte, că nu le-o părea rău.

În sat sunt televizii, de cele cu panou,
Sunt multe "discoteciuri" şi totul este nou,
Aveţi unde vă duce. Eu vreau să vă mai văd
Măcar o zi cu mine. Apăi... să mă prăpăd.

- O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi,
Cu vocea-ţi tremurândă la tine tu ne chemi,
Mereu te simt aproape, îţi mistui bunătatea,
Şi noi la fel ca tine, simţim singurătatea,

Căci seva care curge, în "pomii" ce-au crescut,
E binecuvântată de când tu ne-ai născut,
Acum, pomii sunt mari, au rădăcini adânci,
Iar seva ta, măicuţă, dă roade şi pe stânci,

Ei cresc prin văi şi dealuri sau malul unor ape,
Cu harul tău, măicuţă, mereu ne-ai fost aproape.
Noi... îţi simţim durerea, şi-a noastră este mare,
Dar nu putem acum, vrem mică amânare.

Venim sigur la vară, când vremea va fi bună,
Chiar de-i mare distanţa, al tău dor ne adună.
Chemarea ta e sfântă, e sigur că venim,
Cu multă bucurie, sperăm să ne-ntâlnim.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elena! Nu pleca... Rămâi...

Ai dispărut odată cu iarna cea lungă.
Poate ţi-a fost frig şi...
Nu mai poţi privi
fulgii reci de nea ce plutesc
în sufletul meu.

Am plâns...
Nu mai am lacrimi,
Apoi… am tresărit când ai
reapărut pe razele
vesele ale soarelui strălucitor,
în inima mea.

A venit primăvara.
Au apărut ghioceii iar
irişii mei te-au fixat
pe retină pentru totdeauna.

Aş vrea să rămâi,
chiar dacă arşiţa verii
care vine te va îndemna la o
plutire mai romantică
pe "Aripile Vântului".

Izvorul lacrimilor, pe
care mi le-ai făcut reci,
te va răcori în piscina
sufletului meu.

Nu pleca... Rămâi...

Toamna argintie cu
mireasma roadelor,
nu este departe,
ne cheamă să pregătim hambarele,
să adunăm boabele,
să depozităm amintirile,
să reîncărcăm bateriile
şi să ne asigurăm căldura
sufletului pentru
lunga iarnă a dorului.

Nu pleca... Rămâi...
Rămâi... Te iubesc.

Dar... Drumul ei
Are un singur sens…
Nu se mai întoarce...

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri, Lacrimi de dor (21 mai 2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timp cernit

vino cu mine
rău să nu-ţi pară
vino cu mine
izvoare ne cheamă
si gânduri săpate
în stânca cea rece
cu mâini le-om desprinde
când râul vom trece
departe de lume
departe de tot
tu vino cu mine
şi poartă-mi noroc

nu ştiu şi nu văd
portiţe deschise
nu pot să mai ţin
visele-nchise
să-mi văd dimineata
chip pustiit
de timpul în ani
de timpul cernit

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nedespărţiţi

Şi dacă voi pleca de-aici,
Acolo unde e poveste,
Aş vrea, de vrei, atât să-mi zici
Că vei dori să-ţi dau de veste

Atunci am să cobor cumva,
Să îţi aduc din cer aripe,
Ca tu, zburând, să poţi urma
Un drum spre ale mele clipe

Nu trebuie decât să-mi spui
Dorinţa ta de-a fi cu mine,
N-am să te las a nimănui,
Când eu visez să fiu cu tine

Iar dacă visele răzbesc
Aici, precum şi-n altă lume,
Promit că am să te găsesc,
Acolo unde n-avem nume

Tu să aştepţi şi să nu uiţi,
Niciunde nu e prea departe,
Atâta vreau... să mă asculţi,
Nici Dumnezeu nu ne desparte!

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi totuşi. . . . . Destinul

Te văd şi-acum frumoasă, eşti chiar încântătoare,
Deşi trecut-au anii, eşti mândră ca o floare.
De când te ştiu fetiţă, ţi-am urmărit cărarea,
Mersul ca o cadână, tristeţea sau durerea,
Viaţa-ţi tumultoasă de multe doruri plină,
Mândria-ţi mai aparte şi izul de regină.

Din frunza ta roşcată emani tumult de lavă
Iar cu petala-ţi albă eşti tot mereu suavă.
Cu zelul de femeie tu ţi-ai clădit o faimă,
Trezind dorul din mine să te iubesc în taină,
Fără să-ţi cer vreodată măcar o sărutare,
Lăsând să treacă anii şi timpul la-ntâmplare.

Dar iată că destinul revine din neanturi
Şi adunând iubirea în diferite salturi
O face mai solidă şi trainică o face
Şi-mi dă floarea în braţe, el ştie că îmi place.
Eu nu mai stau pe gânduri, o-mbrăţişez agale
Şi o sărut cu patos petale cu petale.

Îi simt dulceaţa-n suflet şi dorul plin de lavă,
Aud apoi în şoapte: -Mă dau toată pe tavă.
-Demult aştept o clipă şi un semnal din scenă
Să-mi spui direct în faţă şi fără nici o genă
Că mă iubeşti şi sincer, vrei dragoste curată,
Să-ţi fiu mereu aproape, mai mult ca niciodată.

Acesta-i un miracol, ca după atâta vreme
Să ne unim iubirea iar dorul să ne cheme,
In ceruri printre aştrii sau poate în Bermude,
Dar. . . Suntem prea departe şi. . .Nimeni nu ne-aude.
Corneliu 15.01.2007

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!