Vasiliscul

Se spune c-a fost cândva, într-o ţară depărtată,
Vasilisc cu traiul singur şi privirea blestemată,
Sub ai cărui ochi năprasnici, totul împietrea pe veci,
Astfel că, în orice clipă, el vedea doar lespezi reci
Şi o lume ferecată în cristale adormite:
Din cer făurea o grotă, dintr-o ploaie – stalactite,
Din castele somptuoase – muşuroaie cariate,
Şi cariatide slute din fecioare preacurate,
Iar din soare – discul neted ce-l asvârle discobolul,
Iată ce făcea privirea-i, fără a-i cunoaşte rolul,
Fără-a şti că ochii înşişi pentru toate poartă vină,
Mult s-ar fi mâhnit să afle că-i în beznă, nu-n lumină,
Căci de fapt iubea frumosul şi-avea suflet de artist:
"Cum să cred în mântuire, când în juru-mi totu-i trist?
Totu-i piatră, da!" îşi zise. "Şi moloz şi zidărie!
Unde este al lor Meşter? Se mai află în trezie?"
A chemat atunci la sine pe un înger fără corp,
Ce-n privire nu-i apare, ca lumina în ochi orb,
Iară îngerul îi spuse: "Ia şi cată înăuntru-ţi!
Dacă universu-i rece, este semn că-n tine însuţi
S-a ascuns a lui suflare! Cearcă-acolo de-o găseşte!
Doar cunoaşterea de sine e cea care mântuieşte!"
Şi-a plecat îngeru-n stele, a rămas doar vasiliscul,
Cântărind a lui cuvinte, ciocănindu-le cu pliscul,
Sensul căutând să-l scoată din ciudata glăsuire,
Rătăcea căzut pe gânduri prin pădurea de menhire,
Şi, precum cameleonul, ochii-n sine îşi întoarse
Ca să vadă ce natura din trufie-i refuzase.
În piept roş atunci găsit-a inima, plămânii gemeni,
Pentr-o clipă, căci pe dată s-au şi prefăcut în cremeni,
Şi-mpietrit de-a sa privire, mort rămas-a vasilisc,
Mântuirea-i fiind deci stânca ce de-a pururi l-a închis

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de lacrimi

Zâmbea.
Visa.
Iubea.
Credea în tot şi în nimic.
Credea în tine.
Doar atât.
Şi îi era de ajuns.
Nu-i trebuia alt vis, alt gând
Sau alţi îngeri care să-i cânte imnul iubirii.
Îl ştia de la tine
Şi întreaga ei lume
Era plină de o adâncă fericire.
Întregul ei univers avea viaţa şi culoare.
Doi ochi căprui şterseseră orice urmă a trecutului.
Erau ochii lui,
Atunci ai unui înger,
Acum ai unui demon,
Dar a unuia şi aceluiaşi vis tainic de iubire.
Era aici,
Era lângă ea.
Şi el o iubea,
Dar a plecat
Lăsând doi ochi înlăcrimaţi
Şi o lume care s-a prăbuşit peste ei.
Sunt ochii ei azi trişti şi înneguraţi,
Înecaţi în gustul amar al durerii.
Sunt ochii ei frumoşi
Cei care nu mai au lumină
Şi nu mai văd nimic.
Sunt ochii ei cei care nu-l mai văd
Şi plâng,
Iar sufletul îl strigă,
Dar în zadar.
Lumea aceea frumoasă nu mai există.
Nu a luat-o cu el
Căci ea nu a vrut să i-o dea,
Dar prin ruperea visului
S-a stins şi ea.
Un cântec de lacrimi a rămas în urma tuturor.
Doar el mai spune că a existat un înger,
Că astăzi este demon
Şi că ea plânge.
O tânără ridică ochii spre cer
Şi înalţă o rugă de iertate
Pentru ea, pentru un înger
Şi pentru un vis pierdut în zare.
Sunt ochii ei cuminţi cei care tac
Şi plâng de când el a plecat.
În lumina lacrimilor reci
Ea caută lumea pierdută,
Dar tot ce astăzi mai găseşte
Este cântecul de lacrimi
Pe care în ruga ei îl spune
De dimineaţa până seara
Şi în visul tăcut din noapte.

poezie de Andreea Ion (2008)
Adăugat de Andreea Ion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suprema mreajă

... tocmai am stat cu Dumnezeu de vorbă, aşa la o şuetă
şi m-a-ntrebat cum mă mai simt, ce vânt m-aduce, de mai e planetă,
cu de-alde ai mei; dacă se mai ocupă cu onoare, cinste, cu iubirea
de semeni, de alţii... altfel, dacă mai dau fără să ceară, mai crează fericirea,
iar bunătatea, ce-au primit-o-n dar, dacă o răspândesc, OM mai există
şi gândul nu-i doar scop de-a fi mai mult de sine... de suflet mai persistă,
să nască pururi puri urmaşi... să-i îngrijească precum şoimul mesager,
să ducă crez că LUMEA-i mică rău de tot, ca să-şi mai facă rău, e-un punct pe cer...
că-i este greu şi lui, cu atât neant, să ne mai poarte atâta grijă, deja ne-am făcut mari
şi nici pericol nu ne Paşte, căci ne-a dat El un fiu martir, să n-avem adversari...
şi-ntr-un final mi-a spus că pot să-l cred, să nu mă îndoiesc că ne vrea bine
sincer, nerăstălmăcit, iar dacă ură vrem, ne lasă-n plata sa şi nu mai intervine,
fiindcă aşa se spune; "nu poţi lumina ce-i clar, căci nu se vede raza, doar se simte
de o laşi să treacă, să dezgheţe frost, că întunericul se învinge doar cu... minte!"...
... aşa că i-am răspuns că-i totul precum vrea, că-s numai eu greşeala,
că nu credeam de fel c-ar fi totul perfect, mă închinând numai doar când boala,
sau nenorocul meu, în egoismul de-a fi cel ce reuşeşte, cere, chiar cerşeşte,
uitând că spirit spune; "dacă vrei să ai, nu cere, lasă-te pe tine, dăruieşte!"...
... şi-am rămas singur, pe neaşteptate, în noaptea lunei pline, stând pe plajă
cu ochi lucind spre apa ce se varsă-n cer... ce i se spune orizont... A fost o vrajă!...

... iară pe lanţul de la gât, în loc de cruciuliţă am un cuvânt, lucind ca diamantul... "mreajă"!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (29 noiembrie 2012)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerul de-a pururi durează, pământul îndelung dăinuieşte: Cer şi pământ de-a pururi durează şi-ndelung dăinuiesc întrucât nu pentru sine trăiesc: deci pot să trăiască de-a pururi. Prin urmare Înţeleptul în spate se aşază şi astfel în faţă se află, din sine iese-n afară şi astfel rămâne: iar asta nu fiindcă nu se iubeşte pe sine? De aceea pe sine se poate împlini.

Lao Tse în Cartea despre Dao şi Putere
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gelozie

Încremeni câmpia sub ochi geloşi de soare
Că-n dor năprasnic iaca, inima i-o arsă
Căci doar zâmbind şăgalnic, ucisă orice boare
Ce-n ochii verzi de iarbă în zori de zi se varsă.

Şi-a mai secat izvorul ce-atât iubea câmpia
Că-i săruta piciorul de mal cu unda-i rece
Şi-ar fi uscat şi codrul cuprins de gelozia
Ce-l chinuia de-o vară şi nu părea a-i trece!

Aerul căzu greu, pătură ce-a cuprins
În sărutări de foc trup proaspăt de câmpie
Căci nici un vânt nu stinge parjolul ce s-a-ntins
O molimă de suflet numită gelozie...

Ce-ar mai fi plâns câmpia dar lacrima-i secase
Şi florile din plete în vânt se scuturau
Muriseră şi macii ce-o lume-o fermecase
Pe-obrajii de câmpie sfioşi când înfloreau.

Ţipa pământu-ntruna cerul să-l înmoaie
Şi guri căsca-nsetate de-o binecuvântare
Ai milă de câmpie, mai dă-ne, Doamne, ploaie
Şi stâmpără parjolul ce arde-n ochi de soare.

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gelozie

Încremeni câmpia sub ochi geloşi de soare
Că-n dor năprasnic iaca, inima i-o arsă
Căci doar zâmbind şăgalnic, ucisă orice boare
Ce-n ochii verzi de iarbă în zori de zi se varsă.

Şi-a mai secat izvorul ce-atât iubea câmpia
Că-i săruta piciorul, de mal, cu unda-i rece,
Şi-ar fi uscat şi codrul cuprins de gelozia
Ce-l chinuia de-o vară şi nu părea a-i trece!

Aerul căzu greu, pătură ce-a cuprins
În sărutări de foc trup proaspăt de câmpie,
Căci nici un vânt nu stinge parjolul ce s-a-ntins
O molimă de suflet numită gelozie...

Ce-ar mai fi plâns câmpia dar lacrima-i secase,
Şi florile din plete în vânt se scuturau...
Muriseră şi macii ce-o lume-o fermecase
Pe-obrajii de câmpie sfioşi când înfloreau.

Ţipa pământu-ntruna cerul să-l înmoaie,
Şi guri căsca-nsetate de-o binecuvântare:
- Ai milă de câmpie, mai dă-ne, Doamne, ploaie
Şi stâmpără parjolul ce arde-n ochi de soare!

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din suflet...

Am înţeles că orice clipă doare
Atunci când nu-nţelegi ce simţi, ce eşti,
Că inima în viaţă-i muritoare
Dacă n-o mângâi, dacă n-o respecţi.

Preocupaţi de ziua ce-o să vină
Doar alergăm pe drumuri, fără rost,
Şi-n goana noastră prindem doar furtună
Şi iar uităm ce suntem, ce am fost.

Uităm de noi, de tot ce ne-nconjoară
De sufletul robit, ce-aşteaptă trist,
Şi ne-amintim târziu că o să doară
Toţi ani-n care l-am ţinut închis.

Cel mai frumos cadou primit din stele
Purtăm ascuns în noi, inconştienţi,
Un diamant pierdut printre mărgele
Ce-ar ajuta-n lumină să priveşti...

Să poţi vedea dincolo de ochi şi minte,
Să laşi să curgă universu-ntreg,
S-asculţi tăcerea gândurilor mute,
Să simţi iubirea... ca pe un întreg...

poezie de Daniel Leonard Moraru din Din suflet
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decizie mortală

Cu moartea hazard, viul ţi-l tot creşti, i-l făgăduieşti;
i te faci dator chiar din prima zi, îi eşti o obişnuinţă,
că aşa-i ea de drept, pentru orice lucru, pentru orice fiinţă
şi îşi face rondul ca pe-un cart de veghi... Toţi dumnezei... eşti!

... Doar că-i crudă moartea, o tâmpă, veşnic infantilă,
total făr' de minte, rece, fără suflet, o neaşteptată
atunci, pe nepregătite! La orice, oricine, îi este o ustensilă;
curăţă de-a valma, rade fără scrupul... chiar de-i blestemată.

... Şi în plus, ea moartea e fără morală, fără echitate;
timpul nu-l cunoaşte, căci nici nu-i există, e nemuritoare,
deci nu-şi face un calcul, n-are etalon, nu ştie etate
nici de rău sau bun, sărac sau bogat... Doar numărătoare!

... Are un "scop"; pe toate, toţi, să îi adune, să dispară rânduri,
rând pe rând, toţi leat din sfera neantă din aceleaşi ere,
obligând orice-i bun, seminţii, să înnască singurele gânduri
cum să nu şomeze, angajată sieşi, morţii... din plăcere!!!

Doar mister rămâne, de nedezlegat; cine în fond conduce?
Dacă nu cumva moartea e Supremul, căci doar ea decide;
tot ce e, ce naşte, va dispare odată sub un semn de cruce...
Deci îi suntem fii; Univers, tot, Om... nişte efemeride!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 octombrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost cândva pământul străveziu

A fost cândva pământul nostru străveziu
ca apele de munte-n toate ale sale,
în sine îngănând izvodul clar şi viu.
S-a-ntunecat apoi lăuntric, ca de-o jale,
de bezne tari ce-n nici un grai nu se descriu.
Aceast-a fost când o sălbatică risipă
de frumuseţi prilej dădu întâia oară
păcatului să-şi facă pe sub arbori cale?

Nu pot să ştiu ce-a fost prin vremi, odinioară,
ştiu doar ce văd: sub pasul tău, pe unde treci
sau stai, pământul înc-o dată, pentr-o clipă,
cu morţii săi zâmbind, se face străveziu.
Ca-n ape fără prunduri, fabuloase, reci,
arzând se văd minuni – prin lutul purpuriu.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cheamă-L pe Isus la raclă

În adâncul fiinţei tale
Este-un loc bine ascuns,
Un loc de suspin şi jale
Unde nimeni n-a pătruns,

Nici tu însuţi, căci e greu
Să-atingi rănile deschise
Care doar de Dumnezeu
Ar putea să fie închise

Şi nu poţi să intri singur
Într-un loc întunecat
Şi atâta de nesigur
Şi greu de înduplecat,

Într-un loc unde tăciunii
Pustiirilor fierbinţi,
Ţin văpaia stricăciunii
Vie-n totul tale-i minţi

Şi-unde viaţa adevărată
Zace-n racla amărăciunii,
Prinsă într-o natură moartă
Cu tot spectrul raţiunii...

Nu-i greu, e cu neputinţă
Să mai fii cumva trezit,
Fără "bobul" de credinţă
În Hristosul Proslăvit

Da într-un mod neaşteptat
Acum ai primit credinţă
Ca să poţi fi deşteptat...
Ţi se cere doar voinţă!

Chiar citind aceste rânduri
Iată s-au trezit în tine
Ale fericirii gânduri
Şi speranţe noi, divine,

E tot ce trebuie să ai
Ca să poţi vedea Lumina
Care-aduce-n suflet rai
Când pe veci îţi şterge vina.

Nu mai chinui în pâcla
Frământărilor mentale
Cheamă-L pe Isus la racla
Din adâncul fiinţei tale

Doar prezenţa Lui divină
Poate să-ţi înghită bezna
Şintr-o veşnică Lumină
Să-ţi aşeze tare "glezna".

Când lăuntrul tău miroase
A înfrigurată moarte
Şi durerea-ţi ţipă-n oase
Duh de trup vrând a desparte,

Cheamă-L pe Isus la raclă
Şi crede-n El cu tărie
Căci El poate să prefacă
Orice jale-n bucurie.

Ridică-ţi spre Cer privirea
Cu încredere deplină;
Domnul este izbăvirea
Şi nu întârzie să vină!

Nu te îngrozi de moartea
Şi întunericul din tine
Că-n lumină-ţi este partea,
Cu Hristosul Care vine

Şi în veci o să-ţi petreci
Cu El, Stânca veşniciei,
El E partea noastră-n veci
Şi Izvorul bucuriei!

El E viaţa noastră-n slavă
Şi aici, El ne E tăria,
Ajutor fără zăbavă,
Puterea şi Păstoria,

Pacea fără asemănare...
Soarele de dimineaţă
Ce pătrunde-n orice stare
Aducând din morţi la viaţă!

poezie de Ioan Hapca din Reflecţii
Adăugat de Ligia Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Armonia tăcerii

Tăcerea iernii vrea, înfrigurată,
o haină în culori strălucitoare,
un curcubeu, o rază de la Soare,
orice, doar să se vadă transformată,

Vrea să se ştie ruptă în cuvinte
rostite cald, prin ochi, sau doar prin şoapte
ce prelungesc dorinţele în noapte
în amalgam de rece şi fierbinte.

Tăcerea noastră zace risipită,
căci n-a putut troiene să închege,
şi nici acum nu poate înţelege
cum, pentru noi, n-a fost deloc ispită.

Ne alintăm cu o privire vie,
iar ochii noştri,-n vorba lor zglobie,
se-mbrăţişează într-o armonie
aşa cum ni s-a scris şi-a fost să fie.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aniversare

S-a întâmplat atunci, acolo
Iubita mea, tu să răsari,
Era într-o zi când s-a-ntâmplat să vi,
Ca o rază de lumină şi de soare,
Era într-o zi când s-a-ntâmplat să fi,
Scumpul meu luceafăr, veşnic între stele.

De ziua ta, iubita mea, îţi dăruiesc,
Fericirea ce-n cuvinte nu pot să-ţi spun,
De ziua ta, iubita mea, îţi dăruiesc,
Cuvântul bun şi cald şi sincer
Şi te doresc, înger ce-n suflet îmi trăieşti.

Şi eşti parfumul meu de vis
Şi adierea caldă ce-n mine port
Şi mai presus de tot şi toate,
A mea iubirea adevărată.

Să te sărut aş vrea mereu,
Dar ştiu că eu... şi ştiu că-i greu,
Dar cred că ai să mă ierţi,
Căci inima îmi eşti pe veci.

Sperantă-mi eşti şi paradis
Si doar tu poţi să mă-ncălzeşti,
Căci iarnă îmi e în fiecare zi,
Când alăturea nu-mi eşti.

Nebunesc mă doare-n suflet
Şi n-aş vrea ca să te pierd,
Căci te iubesc,
Adevărat şi fără alinare.

Şi te-ai născut atunci, acolo,
Ai răsărit cu primii ghiocei
Şi-aş fi putut să jur că am simţit,
... o adiere.

De-aş fi ştiut,
Ce iubire minunată o să apară,
Cerul supus l-aş fi privit
Şi i-aş fi mulţumit,
Că te-ai născut.

poezie de Dan Coblis din Nuanţe de alb
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii noştri nu au toamnă...

Câteodată, ochii noştri, când e toamnă, se privesc,
Pe vreun gând ce vine simplu, de demult, din primăvară,
Şi se-întorc la clipa lumii, când lumina se măsoară
Prin culorile ce-n viaţă viaţa-n muguri o clipesc.

Ochii noştri sunt în spaţiu porţi de cer şi anotimp,
Se deschid ca o corolă, ca un radar, ca o zare,
Au nevoie de lumină, de privire şi de soare,
De un timp golit în spaţiu, de un spaţiu fără timp.

Ei sunt, poate, cu uimire, cercetaşi într-un război,
Pentru care Universul n-are margini nici zăbrele,
Ci doar sensuri nesfârşite, raţiuni şi vorbe grele
Despre-un haos fără drumuri, dar prin care trecem noi.

Ne uimim de ce se-întâmplă, de-întuneric şi de flori,
Trecem totul prin idee şi-i găsim justificare,
Orice clipă de sosire are-o clipă de plecare,
Albul iernilor bogate-i o sinteză de culori.

Ochii văd, inima cere, dar atât, nimic mai mult,
Omul este tot ce poate, ochii n-au nicio putere,
Ei doar văd ce ştiu să vadă, ce se află la vedere,
Dincolo de acest spectru, este-un spaţiu grav, ocult.

Dar şi ochii par o toamnă, toamna florilor din ei,
Ofilite-n frunze moarte şi trecute prin durată,
Nostalgii pe-un vraf de umbre, umbre pe un chip de fată,
În contrast cu tinereţea-i, care poartă-n ochi cercei.

Ochii noştri sunt ca zarea, ca lumina, ca un dor,
Ei nu ştiu să fie altfel, sunt ce sunt de când se ştie,
Ei nu mint, nu fac grimase, sunt aşa cum ştiu să fie
Cum e iarba de pe coasă, cum e apa la izvor.

Ochii lumii nu au toamnă, nu se trec, nu-îmbătrânesc,
Nici atunci când trece vremea vremii ochilor de soare,
Ei sunt plini de luminiţe vii, frumoase, visătoare,
Fiindcă ochii toamnei noastre-n ochii noştri se privesc.

poezie de Gheorghe Văduva (7 august 2015, Bucureşti)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atâtea priviri

Nu mai plouă

ni s-au uscat şi ochii
de atâtea priviri
de atâta aşteptare
din zăduf
până-n apus

apa
a uitat să mai vină
pe aripi de vânt
şi totul
rămâne pe loc
nici nopţile
nu mai răsar
nici zilele
nu mai apun
căci soarele
s-a topit
şi s-a scurs pe pământ
lăsând fântânile
doar în nămol
nu mai creşte nimic
nici umbra pe zid
în piatra aceasta
numită
timp fără ochi
în care totu-i permis
dar în special
traiu-n culise

nu mai plouă
ci doar cu cărbuni
pe care i-aduni
cu amândouă
privirile

ochii
ni s-au întors în izvoare
oare
mai este mult
până departe

ne pierdem cu firea
căci moartă-i iubirea
şi doar prin instincte
ne mai menţinem

omul

fiinţa aceasta ciudată
ce alunecă
printre izvoare
limpezi sau...
09-05-03

X X X

Ni s-au şters imaginile
din oglinda aceasta
numită
timp
ochii
ne fierb în orbite
neştiuţi
căci totu-i
fărâme
cu paşi de nisip
ne căţărăm pe nimic

poezie de Ioan Daniel Bălan din Pe umerii vremii (9 mai 2003)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubesc pe cel al cărui suflet în cheltuirea-i de sine refuză orice plată, căci nu are să dea vreodată înapoi: acesta doar dăruieşte, fără încetare, iar pentru sine nu ţine nimic.

citat celebru din romanul Aşa grăit-a Zarathustra de Friedrich Nietzsche
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasajul terorii, legat la ochi

Deodat' orice lumină se stinge.
Nodul din gât, gândurile cu putere mi le strânge.
Alerg... fug de greaua obscuritate ce mă copleşeşte,
dubiul se strecoară hoţeşte, învelit în astuţie...
Nici o stradă-n faţa mea, nici o soluţie.
Îmi curăţ ochii dar nu văd nimic...
Nu e momentul de-a vedea
dar inima şi trupul poftesc alchimic
firave raze se lumină sau o stea.
Sunt pelegrinul pierdut de zile într-un arid deşert,
ce ar muri doar pentru a simţi alert,
dulcea mângâiere a unei picături pe buzele-nsetate
ce la viaţă l-ar readuce fără doar şi poate.
E gestul ce-l face pe om clarvăzător sau orb,
înger cu aripi albe sau conducător acerb.
Acum însă e inutil... e doar întuneric,
în beznă sunt încătuşat ermetic.
Voiam să văd dar m-am legat la ochi,
nimeni acum nu-mi face de deochi.
Subit din fugă m-am oprit,
picioarele se urmăresc unul pe altul
într-un ritm paşnic, liniştit
căci sunt un mândru hibernacul.
Am căzut, cad şi voi cădea
dar voi merge şi nu voi renunţa
pentru că, deşi legat la ochi, eu pot vedea...
Pleoapele nu le deschid dar mâinile împreunez,
cu credinţa-n suflet orice teroare îndepărtez.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Azi... privirea Ta îmi,, spală" lacrima
Şi nu-i târziu, târziu am fost doar Eu
Şi Tu doar Tu... aşteptarea... mea
În viaţa mea ce-o credeam trecută!

Şi în priviri mă regăsesc o clipă
Şi toată clipa fă-mi-o înc'-o viaţă
Şi viaţa toată înc'-o dimineaţă
O lacrimă să-mi fie fericirea ta!

Iar ochii tăi să-mi fie poartă descuiată
Să trec prin ea vibrând de mulţumire
Să gust ce m-am mai gustat demult
Să reuşesc să pot să am... putere!

Putere când o pierdusem toată,
Când totul părea că-i doar fum,
Aprinde-mă dintr-o scântei acum
Şi am să ard doar pentru tine-n veac!

Şi veacul fă-mi-l nemurire-n... suflet
Iar Eu cerul pentru tine să-l deschid
Tu fereastră către-o altă lume, iar...
Iar Eu un Tot trăind doar pentru tine!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unii dintre cărturari şi farisei: Învăţătorule, voim să vedem de la Tine un semn.
Iisus Hristos: Neam viclean şi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul lui Iona proorocul. Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi. Bărbaţii din Ninive se vor scula la judecată cu neamul acesta şi-l vor osândi, că s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; iată aici este mai mult decât Iona. Regina de la miazăzi se va scula la judecată cu neamul acesta şi-l va osândi, căci a venit de la marginile pământului ca să asculte înţelepciunea lui Solomon, şi iată aici este mai mult decât Solomon. Şi când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi. Aşa va fi şi cu acest neam viclean.

replici din Sfânta Evanghelie după Matei, Spicele de grâu smulse sâmbăta. Tămăduirea făcută sâmbăta. Hula împotriva Sfântului Duh. Cine este adevărata rudă. - 12:38-45 de Sfântul Matei
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul lui Narcis

Devorat de înfocarea unor negre năzuinţi,
Prinţul Narcis se-nchisese în palatul cu oglinzi,
Unde chipul îi răsare surâzând de mii de ori
Din firide şi chenare, într-o mare de culori
Ce glosează-n monologuri de iluzii infinite
Prin culoarele-nnodate, pe faţete lustruite,
Pe ovale argintate, încrustate-n arhitrave,
Pe boltirile convexe, pe boltirile concave,
În caleidoscoape care îşi desfac precum o floare
Din nuclee de-ntuneric simetrii ameţitoare,
Sau în marile saloane, sferice, poligonale,
Proiectate să sporească spuza chipurilor sale.

Şi când intră-n orice sală, ea la viaţă se trezeşte,
Frumuseţea-n ape limpezi i-o descântă, i-o răpeşte,
Pasul i-l înregistrează ca un ac de metronom,
Chiar şi sticla parcă bate cu o inimă de om.

Dar în ciuda cestor lucruri, el era nefericit,
Voluptatea devenindu-i un calvar nemărginit,
Iar iubirea pentru sine o cumplită-nsingurare,
O obsesie morbidă, căci în nopţi de frământare
Se visa numai pe sine, adormit la fel în pat,
Ca şi cum într-o oglindă visul s-ar fi transformat,
Dar deşi-i era ca geamăn cel pe care îl vedea,
Îl simţea străin de sine, ba mai mult, i se părea
Că ciudata lui dublură îl visa de fapt pe el,
Laolaltă cu palatul din câmpia de-asfodel.

"Sunt eu visul sau el este? Cine pe cine visează?"
Se trezea din somnu-i Narcis cercetându-se cu groază.

"Or poate că două vise, fără sens, inconsistente
Ne-am creat unul pe altul şi ne suntem dependente..."

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E viu Hristos

În picuri de lumină
pământul se îmbracă
căci zorii
încep să vină
şi noaptea
stă să treacă

femeile s-au dus
să vadă iar mormântul
îl vor
dar pe Isus
căci numai El
e Domnul

dar piatra
nu e pe mormânt
e dată la o parte
şi-al vieţii Sfânt Cuvânt
nu-i
a înviat

a înviat Isus
mormântul Lui e gol
şi nu mai este Domnul
un trup
de viaţă gol

e viu Isus
a înviat
mergeţi dar
şi spuneţi ucenicilor
căci îl vor vedea în Galileea
bucuraţi-vă
căci El e cheia
vieţii
de pe acest pământ

unul singur
a mărturisit
Eu sunt Învierea şi Viaţa
şi Eu sunt
Adevărul
Isus Hristos Mesia

a-nviat
şi nu mai e-n mormânt
mormântul Lui e gol

o ploaie de lumină
îmbracă tot în jur
căci Domnul
stă să vină
la cel curat
şi pur

aveţi credinţă-n Dumnezeu
şi aveţi credinţă-n Mine
căci voi sunteţi
poporul Său
trăiţi dar viaţa
aşa cum se cuvine

căci picură
lumina dulce
pururea
să fii curat
şi soarele acum străluce
căci Domnul nostru
a-nviat

e viu Hristos
e sărbătoare
îl veţi vedea în Galileea
se-mbracă-n aur
şi Iudeea
că-n veci Isuse viu şi nu mai moare
e viu cu adevărat

o ploaie de lumină
plouă
să ai şi tu inima nouă
şi orişice
fiinţă
ce-l vrea pe Domnul
prin credinţă
Hristos a înviat

poezie de Ioan Daniel Bălan (8 aprilie 2018, Betania Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arta se deosebeşte şi de meşteşug. Prima este numită artă liberă, al doilea poate fi numit artă plătită. Se consideră că prima îşi poate atinge scopul (reuşi) doar ca joc, cu alte cuvinte, ca îndeletnicire care este plăcută prin sine însăşi; şi că a doua poate fi impusă doar prin constrângere, întrucât ea este muncă, adică o îndeletnicire care prin sine însăşi este neplăcută (apăsătoare), atrăgând doar prin efectul ei (de exemplu, plata). (...) Totuşi este bine să amintim că orice artă liberă presupune o anumită constrângere, sau, cum se spune, un mecanism fără de care spiritul, ce trebuie să fie liber în artă şi care singur însufleţeşte opera, nu ar avea trup şi ar dispărea în întregime (de exemplu, poezia cere exactitatea şi bogăţia limbii, precum şi cunoaşterea prozodiei şi a metricii). Căci mulţi educatori de azi îşi închipuie că servesc mai bine arta liberă, dacă o separă de orice constrângere şi o transformă din muncă în simplu joc.

Immanuel Kant în Critica facultăţii de judecare
Adăugat de Avramescu Norvegia - Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!