Paradisiacă

între noi doi există aer, există oase, carne şi piele,
există reţele sociale şi colocvii la distanţă,
palimpseste vii şi moarte,
ceva numit lună şi umbra unui păcat
iar alteori soarele ca o pîine cea de toate zilele

~.~

noi nu ştim de ce şi cum
urcăm pe scări rulante şi în ascensoare,
zburăm cu avioane,
ne simţim animale respectate şi iubite,
nu ne e frică să stăm blînzi ca mieii deasupra fulgerului

e posibil ca în soarele de pe cer să fim chiar noi
şi ne cheamă probabil Adam şi Eva,
ba chiar toţi oamenii sînt poate acolo,
număraţi atîţi cît încap în istorie
în funcţie de ora trezirii din noapte sau din pîntecul mamei
a luminii de candelă din ei înşişi,
a pufului de viaţă care tremură gingaş în urechi,
aici, în lumea cea de jos

~.~

şi parcă altfel decît copacii sau păsările,
ne atingem cu vorbe rostite şi nerostite,
ne iubim,
şi uneori clădim piramide de circari umăr lîngă umăr,
fericiţi că nu cădem
din mintea noastră în altă minte,

fiindcă ceva e mereu la mijloc,
un Dumnezeu atît de mare şi mereu necunoscut, ca un zid,
oricît ne apropiem unul de altul
mai înainte să murim

poezie de Cristina-Monica Moldoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceva din mine caută ceva

Ceva din mine caută singurătatea, ceva caută oamenii.
Bine că am ce alege.
Ceva din mine caută lumina, ceva caută întunericul.
Bine că pot arde, bine că mă pot stinge.
Ceva din mine caută liniştea, ceva caută larma.
Bine că există cuvântul.
Ceva din mine caută moartea, ceva caută nemurirea.
Bine că există cerul.
Ceva din mine caută ceva din tine.
Bine că există iubirea.
Ceva din mine caută adevărul, ceva caută minciuna.
Bine că există cugetul.
Ceva din mine caută totul, ceva caută nimicul.
Bine că există ceva care caută ceva.
Ceva din mine caută suferinţa, ceva caută alinarea.
Bine că există lacrima.
Ceva din mine caută fericirea.
Bine că există speranţa.
Ceva din mine caută agonia, ceva caută extazul.
Bine că mai pot să respir.
Ceva din mine îl caută pe Dumnezeu, ceva îl caută pe diavol.
Bine că am în cine să cred şi de cine să mă lovesc.
Ceva din mine caută uitarea, ceva caută amintirea.
Bine că mai există visele.
Ceva din mine caută o secundă, ceva caută un minut,
Ceva caută o oră, ceva caută o zi, ceva caută o lună,
Ceva caută un an, ceva caută o viaţă,
Ceva caută mereu ceva.

poezie de Ionuţ Caragea din Absenţa a ceea ce suntem (27 decembrie 2009)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot ceea ce numim "supravieţuire" e doar mintea care continuă sub orice preţ să îşi păstreze corpul. Oamenii aceştia vorbesc despre: "Lumea de apoi sau viaţa de după moarte", de viaţa astrală, de rai, de hyrania loka, de reîncarnare, etc. etc. Atunci de ce ne e frică să murim? Dacă mintea omului e atât de sigură că există reîncarnare şi o viaţă după moarte de ce îi e frică să moară? Dacă mintea e atât de sigură că ea există şi în afara corpului de ce trăieşte frica paralizantă la moartea lui? Ceva nu se leagă, realizaţi asta?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ego sum

dumneata ce hram porţi?
care va să zică crezi că eşti om
de ce nu crezi în Dumnezeu, dar crezi în tine?
oare aceasta înseamnă să fii om, să crezi ceva ce nu cunoşti?
cum dovedeşti că tu eşti om, dar Dumnezeu nu există?

şi de unde ştiu eu că nu eşti robot?
de ce înoţi în apă dacă nu eşti peşte?
de ce zbori dacă nu eşti vultur?
ori unde-ţi zboară mintea de te caţeri în vîrf de munte
fără să vrei să faci nimic acolo?
cumva crezi că om e să fii din toate cîte puţin?
că om înseamnă să fii ciudat, ca picat din lună?
cine ţi-a dat pofte şi sentimente?
ori poate viaţa altcuiva e menirea ta de slujitor,
să stai în umbra aceluia şi să-ţi aperi femeia şi copiii

spui că îţi plac mai mult fluturii, berzele, lupii şi chiar şi viermii
că te încîntă mult iarba şi florile adevărate,
mai mult decît cele artificiale, că simţi ceva mai mult,
ceva ce numai tu simţi şi că te doare
cînd vezi că alt om suferă şi plînge
şi de aceea, neapărat de aceea, eşti om
dar ştii tu oare ce e artificial şi ce e natural?
şi oare nu pot exista roboţi şi pentru a studia
cromozomii firului de iarbă?

că roboţii gîndesc la fel, aşa crezi tu,
şi faţă de cele vii
şi faţă de cele moarte,
faţă de oameni şi faţă de marele zid chinezesc,
piramidele egiptului, statuia libertaţii
şi tot ceea ce ţie îţi place
că ei nu au sentimente şi morală
mai mult decît poţi tu avea, mai mult decît tu le poţi împrumuta,
mai mult decît poţi tu lega în funiile sufletului tău,
dar ţie cine ţi le-a dat, eşti sigur că numai tu eşti cel adevărat?
tu, care funcţionezi ca un robot îngrijit de alţi roboţi,
roboţi care îţi umezesc şi încălzesc aerul
atît cît să-ţi aminteşti de briza mării din tinereţe,
tu, cu sentimentele selectate şi accesate prin plăci neuromotorii,
prin forţe magnetice şi electrozi care scriu prin mîna ta
ceea ce crezi tu că vrei,
ori chiar scriu direct ceea ce tu gîndeşti
dacă tu ai amorţit în degete,
roboţi care nu pot trăi fără tine, fiindcă asta e menirea lor,
să-ţi calce în umbră,
să se ghideze după pîlpîirea minţii tale, după focul iubirilor tale,
să-ţi măsoare hemoglobina şi să-ţi netezească fruntea
în timp ce tu, de fapt, nu ai putea să trăieşti
nici măcar o noapte, singur, în mijlocul junglei,
cu o carte zdrenţuită în buzunar,
tu, un robot al roboţilor

şi de unde ştiu eu că nu eşti Dumnezeu?
fiindcă mă cheamă om în dicţionar, răspunzi tu,
logic

poezie de Cristina-Monica Moldoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascultă, mamă

acolo, unde ai plecat
să-mi faci un ceai din stele,
nu ajunge ecoul vântului care a ţâşnit din urletul
durerilor de facere
şi timidul, transparentul meu mulţumesc...
că exist
aş fi vrut să ştii că toate femeile de după tine
m-au crescut, nu tu
ele m-au născut bărbat, tu copil
şi numai dorul de copilul acela te invocă
tu doar m-ai rănit, fiindcă viaţa-i o rană
celelalte femei m-au iubit altfel, dar niciuna n-a-ndrăznit
să mă lase atât de singur
.
ascultă, mamă
acolo există, fiindcă există şi un aici, unde tu prea
verşi ceaiul din mâna tremurândă, plouă, sau plângi,
femeile mele te admiră, invidiază, ar vrea să mă nască ele
ultimul strop, iese soarele, pe fruntea mea scrijelind dâre - pe firul lor
te voi găsi curând
.
iese soarele, un nou lăstar îndurerează coasta unui adam nătâng
o eva mă va ucide născându-se, ascultă mamă, nu-i voi da numele tău,
îţi tremură ciuda că nu mai poţi să mă dojeneşti
că mă aleg mereu doar femei aprige... mamă, eu nu-ţi mai sunt fiu,
când alte femei ţâşnesc din coaja vântului cu dureri de facere.
tu rămâi acolo, o ramă goală unei icoane în care
poate încăpea doar soarele

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascultă, mamă

acolo, unde ai plecat să-mi faci un ceai din stele,
nu ajunge ecoul vântului care a ţâşnit din urletul
durerilor de facere
şi timidul, transparentul meu mulţumesc... că exist
aş fi vrut să ştii că toate femeile de după tine
m-au crescut, nu tu
ele m-au născut bărbat, tu copil,
şi numai dorul de copilul acela te invocă,
tu doar m-ai rănit, fiindcă viaţa-i o rană
celelalte femei m-au iubit altfel, dar niciuna n-a-ndrăznit
să mă lase atât de singur

ascultă mamă
acolo există, fiindcă există şi un aici, unde tu prea
verşi ceaiul din mâna tremurândă, plouă, sau plângi,
femeile mele te admiră, invidiază, ar vrea să mă nască ele,
ultimul strop, iese soarele, pe fruntea mea scrijelind dâre - pe firul lor
te voi găsi curând

iese soarele, un nou lăstar îndurerează coasta unui adam nătâng
o eva mă va ucide născându-se, ascultă mamă, nu-i voi da numele tău,
îţi tremură ciuda că nu mai poţi să mă dojeneşti
că mă aleg mereu doar femei aprige... mamă, eu nu-ţi mai sunt fiu,
când alte femei ţâşnesc din coaja vântului cu dureri de facere �
tu rămâi acolo, o ramă goală unei icoane în care poate încăpea doar soarele

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Notaţiile ceasornicarului pe marginea desenelor geometrice

Ca urmare Eva e construită imperfect sau dual,
Iar lui Adam îi lipseşte o coastă,
Adică un pământ mioritic cu dealuri şi văi
Cum e de fapt şi femeia şi tot Pământul mare,
fiindcă asemenea Tatălui nu poate fi făptură sau suflare de femeie
Iar asemenea Fiului nu poate fi Spiritul
Care pe toţi şi toate ne ţine într-un mănunchi de raze
Pe un soare numit pământ
Când rece, când caldă ne e inima
Când aproape, când departe ne sunt ochii
Orbi în faţa luminii, credem că zarea noastră
Este o noapte luminată de scânteia oamenilor,
Mic ne este gândul, mică ne e iubirea,
Iar făptuirea noastră şi ea mică pare
Precum ceasornicul cel mai mic,
Păpădie într-o răsuflare...

poezie de Cristina-Monica Moldoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce ne mai solidarizează azi? Există vreun ideal care să ne lege pe toţi, să ne facă să privim în aceeaşi direcţie, chiar dacă nu ne iubim unii pe alţii? Mai există vreo valoare pe care s-o respectăm? Mai există ceva neatins de ură, de disoluţie, ceva care să nu te facă să te simţi insuportabil de singur?

citat celebru din Octavian Paler
Adăugat de ioanisis
Comentează! | Votează! | Copiază!

Este de conceput ca o masă mare şi neaşteptată de materie să se năpustească asupra noastră din spaţiu şi să arunce soarele şi toate planetele de o parte ca pe nişte frunze moarte în bătaia vântului şi să distrugă şi cea mai mică scânteie de viaţă de pe Pământ. Este de conceput la fel ca vreo molimă să apară, o boală complet nouă şi să distrugă, nu 10 sau 15 sau 20% din locuitorii Pământului cum s-a întâmplat cu molimile din trecut, ci 100% şi astfel să dispară specia noastră. Şi, în sfârşit, există o certitudine raţională că Soarele acesta al nostru va radia până se va stinge. Este sigur că omul va pieri atunci. Acesta este cel mai convingător dintre aceste coşmaruri. Şi eu totuşi nu îl cred. Şi eu nu cred în aceste lucruri fiindcă am ajuns să cred în altele - în coerenţă şi măreţie în lume şi în măreţia destinului uman. Lumile pot îngheţa şi sorii pot pieri, dar există ceva în noi care nu mai poate muri din nou.

citat clasic din H.G. Wells
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei care-am fost la Troia

I

Această dragoste,
această lumină care nu mă cruţă
care mă obligă să-mi aduc totul aminte
şi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
cerul ca un obraz de copil.
Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări.
Am fost poate naivi cînd ne-am suit pe corăbii,
am crezut tot ce ni s-a spus,
marea fierbea ca sîngele nostru
şi cînd tăceau valurile
nu se auzeau decît vorbele noastre trufaşe
atît eram de convinşi că înţelepciunea e un cuvînt găunos.
Apoi corabia noastră a mers prin nopţi în care lumina
era un fel de amintire ciudată
şi printre păsări albe care zburau
între noi şi greşelile noastre
şi nu ne mai separa de zei decît moartea.
De ce trebuia să fiu vinovat
cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios?
Uneori vîntul mă face să cred că totul a durat doar o clipă,
cînd eram stînjeniţi amîndoi
şi nu mai ştiam ce să spunem,
dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări,
iar păsările albe care zburau
pe mare între umbrele noastre şi zei
îmi amintesc că acesta sunt şi nu altul,
aceştia suntem şi nu alţii,
noi care-am fost împreună
şi singuri la Troia.

II

Am lăsat în urmă atîtea mări şi greşeli
încît mă întreb, de ce trebuiau toate acestea?
De ce ne trebuiau remuşcări pentru a învăţa să iubim?
De ce trebuiau toate acestea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia poate să fim mai întîi vinovaţi
pentru a învăţa să iubim.
Trebuia să greşim
pentru a cunoaşte sfîrşitul greşelii
şi poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună
că ştiu totul despre iubire şi ţărm.
Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi. Pentru că
nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decît noi
cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii
luminîndu-ne mîinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine.
Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra
decît iubind şi mai mult ţărmul
pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi?
Şi mai ales de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au fost?
Cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios.
Cînd noi n-am vrut decît să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.

III

Dar eu ştiu că moartea există
şi există şi ţărmul,
există în zori plaja goală
şi există urmele care ne fac vinovaţi,
există corăbiile care ne-au dus la Troia
şi există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,
există amintirile
şi există pescăruşii ţipînd,
există nisipul de care mă lipeam gol la amiază
şi există locul gol de lîngă mine,
exsită toate, numai tinereţea s-a dus
în acest prea lung asediu al Troiei,
în acestă eroare spre care ne-am dus liniştiţi.
O, gustul ucigaş al plecării.

IV

Am cutreierat ani în şir mările
şi cînd ne-am întors ne-am dat seama
cît de puţin ne îndepărtasem de ţărm.
De fapt, nu ne îndepărtasem deloc.
Eram tot acolo şi iubeam aceleaşi lucruri
numai că eram mai bătrîni
şi ne venea greu să surîdem.
Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a asurîde uşor.
Şi iubim altfle, mai trist.
În rest, suntem aceiaşi şi iubim aceleaşi lucruri,
iubim...

V

Suntem obosiţi
şi nu ne mai separă de zei decît moartea.
Am văzut cum se goleşte clepsidra
şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborît să le umple, şi poate aşa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.
Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.
Această dragoste,
această lumină şi vîntul care nu ne cruţă.
care ne obligă să ne-aducem totul aminte...

poezie celebră de Octavian Paler
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu se ştie pentru început ce se poate declanşa atunci când se începe analizarea viselor. Se poate pune în mişcare ceva lăuntric şi invizibil; foarte probabil, ceva care oricum ar fi ieşit mai târziu la lumina zilei — poate însă nu ar fi ieşit niciodată. Săpăm cumva ca să dăm de o fântână arteziană şi riscăm să ne izbim de un vulcan. Dacă există simptome nevrotice, trebuie să procedăm cu grijă. Dar cazurile nevrotice nu sunt de departe cele mai periculoase. Există uneori persoane aparent normale care nu prezintă simptome nevrotice speciale — sunt poate chiar medici sau educatori —, care chiar se fălesc cu normalitatea lor şi sunt exemple de educaţie bună, pe deasupra au opinii şi deprinderi de viaţă absolut normale, dar a căror normalitate este o compensare artificială a unei psihoze latente.

Carl Gustav Jung în Două scrieri despre psihologia analitică
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar de acolo de unde se sfârşeşte lumea lui "eu şi al meu" reîncepe Dumnezeu! De ce? De ce ar fi aşa? Pentru că atâta timp cât te izolezi şi eşti preocupat de lumea lui "eu şi al meu" nu poţi vedea că pretutindeni există doar Dumnezeu! Deci atâta timp cât "eu exist" frica de inexistenţă îl va pune non-intenţional pe Dumnezeu pe locul ultim. Asta pentru că această frică mă va situa "pe mine şi ce am eu" pe primul loc. Dar cum poţi avea tu ceva atâta timp cât Dumnezeu care are totul şi este Totul nu ţi l-a dat explicit? Că, aşa cum tu dansezi la nuntă, mintea zice că Dumnezeu ţi-a dat-o şi ai devenit posesor de femeie! Chiar ţi-a dat-o Dumnezeu, sau o altă minte travestită în popă a făcut impietatea ASTA?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre un punct din Vega ne îndreptăm noi, Soarele nostru având o iuţeală de vreo 20 km pe secundă. Şi cu toate acestea sunt sute de mii de ani de când zburăm spre acele regiuni cereşti. E drumul Soarelui o linie dreaptă? E o imensă curbă? Nu se poate răspunde. E mai probabil însă că Soarele descrie o imensă elipsă, sau poate o spirală, în jurul unui centru pe care încă nu-l ştim. În acest caz, s'ar observa, în viitor, că mereu Soarele se îndreaptă spre un alt punct al cerului, în realitate Soarele descriind o curbă. Dar lucrurile astea le-am aflat prea de curând şi trebuie să treacă poate mii de ani pentru a fi verificate.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât de mult te-am iubit înainte să te ştiu, înainte să am afecţiunea ta! Văd dragostea ta ceva ce rezistă când tot ce poate pieri va pieri - deşi încrederea mea este uneori amestecată cu frică, pentru că mă simt nedemn de iubirea ta. Dar, dacă sunt demn de tine iubindu-mă mereu, şi dacă există în mine ceva bun şi pur, voi dovedi-o iubindu-te întotdeauna.

citat din Nathaniel Hawthorne
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubite ne cheamă marea

Iubite, ne cheamă marea,
Să ne plimbăm pe malul ei
Şi ţinându-ne de mână tu să-mi spui,
Că sunt cea mai frumoasă dintre femei.

Iubite, ne cheamă marea,
Să ne aruncăm în valurile ei
Şi să zburăm pe aripile dragostei!
Iubite, ne cheamă marea,
Cu un glas frumos şi blând.
Care pare că vine din misteriosul ei adânc!

Iubite, marea ne cheamă,
Când soarele e sus pe cer.
Şi parcă ne îndeamnă,
Să descoperim al dragostei mister.

poezie de Vladimir Potlog (24 ianuarie 2023)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubite ne cheamă marea

Iubite ne cheamă marea,
Să ne plimbăm pe malul ei
Şi ţinându-ne de mână tu să-mi spui,
Că sunt cea mai frumoasă dintre femei.

Iubite ne cheamă marea,
Să ne aruncăm în valurile ei
Şi să zburăm pe aripele dragostei!
Iubite ne cheamă marea,
Cu un glas frumos şi blând.
Care pare că vine din misteriosul ei adânc!

Iubite marea ne cheamă,
Când soarele e sus pe cer.
Şi parcă ne îndeamnă,
Să descoperim al dragostei mister.

poezie de Vladimir Potlog (24 ianuarie 2023)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori ne simţim goi, simţim un vacuum, marea lipsă de ceva. Nu ştim care-i cauza; este foarte vag, dar acest simţământ de a fi goi pe dinăuntru este foarte puternic. Aşteptăm şi sperăm ceva mai bun astfel încât să ne simţim mai puţin singuri, mai puţin goi. Dorinţa de a ne înţelege pe noi înşine şi a înţelege viaţa este o sete profundă. Există, de asemeni, setea adâncă de a fi iubiţi şi de a iubi. Suntem gata să iubim şi să fim iubiţi. Este cât se poate de natural. Dar întrucât ne simţim goi, încercăm să găsim un obiect al iubirii. Câteodată, nu am avut timpul necesar pentru a ne înţelege pe noi, dar găsim totuşi un obiect al iubirii noastre. Când ne dăm seama că toate speranţele şi aşteptările noastre nu pot fi împlinite, desigur, de acea persoană, continuăm să ne simţim goi pe dinăuntru. Vrei să găseşti ceva, însă nu ştii ce anume să cauţi. În oricine există o continuă dorinţă şi aşteptare; adânc înăuntru, aştepţi totuşi să se întâmple ceva mai bun. De asta îţi verifici emailul de mai multe ori pe zi!

citat din Thich Nhat Hanh
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbre la Iaşi

Aud pe-aici, pe lîngă mine paşi
Vin voci străvechi să cînte şi să mustre,
Un paradis e îngropat la Iaşi
Sub străjuirea umbrelor ilustre.

Vin voievozi cu degete subţiri
Un stins condei îşi plînge arabescul,
Ceva ce va-ntîmpla la Convorbiri,
Apare un poem de Eminescu.

Alecsandri va regăsi discret
Durerea şi misterul din talangă
Şi lîngă umbra marelui poet
Va creşte metafizica lui Creangă.

Ceva inexplicabil e aici,
În pietre, chiar, e-un magnetism frenetic,
Dicţionaru-i pus a se îndulci
Cu miere sacu-şi coase orice petic.

Sînt clipe, uneori, sînt zile chiar,
Cînd vin fantomele de cai în tropot,
Atunci Moldova toată-i un altar
Proteguit de fiecare clopot.

Întregul Iaşi e desenat frumos
Şi orice pas al frunzelor rămîne
De parcă, el e dintr-un nobil os
Biblioteca Patriei Române.

Arhitectura lui e de amurg,
E o chindie fiecare casă
De-atîtea umbre ce din vremuri curg
Întregul Iaşi e-o noapte luminoasă.

Aici un tei ajunge împărat,
Şi o bojdeucă intră în legendă,
Aici, pereţii au încorporat
O stare genială permanentă.

Aici, mai dulce curge vinu-n teasc
Şi om mai bun ca moldoveanul nu e
Aici, chiar şi copii cînd se nasc
În faşă au proiectul de statuie.

Eterni sînt toţi în fiecare zi
De struguri veşnici fumegă povarna.
Ca o-nflorire de mitropolii
Îşi regăseşte ziua sfîntă iarna.

E ziua de unire dintre fraţi,
Cînd Iaşul a ales cu bărbăţie
Decît fruntaş între înstrăinaţi,
Mai bine-al doilea-ntr-o Românie.

De ce-au ales nu Iaşi, ci Bucureşti,
În fond, întregul Iaşi era un templu?
Voi, clăditori ai soartei româneşti,
Purtarea Iaşului e un exemplu.

Şi umbrele ilustre care vin
Să scuture de orice rele piatra,
Încuviinţează pasul spre destin
Şi laudă acestei patrii vatra.

Şi mai ştiau acei ce-au acceptat
Că Iaşu-i Iaşi, că nu-l sfarîmă timpul,
Că zeii unui neam neînfricat,
Aici la Iaşi şi-au hotărît Olimpul.

poezie celebră de Adrian Păunescu din volumul Locuri Comune, Editura Albatros 1986
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există multe elemente comune între un artist serios şi un călugăr. În sensul că ambii, de la un punct încolo, se predau unui lucru care e mult mai mare decât ei înşişi. Se înmânează. Aşa cum, într-un fel, fac toţi oamenii care se apropie cu iubire de ceva.

Vassilis Varvaresos în TVR 1, Nocturne (24 aprilie 2015)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Geneză

la început a fost Cuvîntul şi Cuvîntul era Copil
şi Copilul ţinea în palma stîngă Calea Lactee
cu nori de stele şi crîng de comete...
crescînd, l-au momit potop de libelule vii
şi pajişti cu fluturi, iar peştii şi păsările erau cusuţi
pe fusta plină de culori a mamei

plăpîndă era lumea şi mare lumina care
îl urma pas cu pas în jocul spre fiinţare şi stră-fiinţare
şi palma lui creştea, dezvăluind, rupte din colnic de cer,
munţii şi rîurile, cîmpiile şi mările
în zilele Facerii sale,
cît timp copilul mişca aerul cu palmele lui, rîzînd

şi Bătrînul din ziua a şaptea-a e tot Copil
chiar dacă palma lui e mare cît tot pămîntul
ce-i scris, cu crăpături, în ea -
el abia îşi ţine umbra firavă, proptită cu umerii
şi în curînd ultima stea, străvezie parcă,
va luneca departe, din palma lui,
în cristelniţa unui izvor

poezie de Cristina-Monica Moldoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În mijlocul iernii

Draga mea, în mijlocul urii, am aflat că există acolo, în mine,
o iubire invincibilă.
În mijlocul lacrimilor, am am aflat că există acolo, în mine,
un zâmbet invincibil.
În mijlocul haosului, am am aflat că există acolo, în mine,
un calm invincibil.
Am realizat, cu toate acestea, că....

În mijlocul iernii am aflat că există acolo, în mine,
o vară invincibilă.
Şi asta mă face fericit.
Îmi spune că oricât de mult încearcă lumea
să mă îngenuncheze, există acolo, în mine,
ceva mai puternic –
ceva mai bun, care se împotriveşte.

poezie clasică de Albert Camus, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!