Foame de fruct

Te voi mânca, întins pe jos prin iarbă,
Cu buzele flămânde atâta vrajbă
Am să adun într-un sărut cu mere
Şi ai să-mi dai tot ce iubirea cere.
Te voi mânca, în taină, pe-ndelete
După ce vântul va-nota prin plete
Întinse stele curse peste trup
Din tine şi din toamnă să mă-nfrupt.

poezie de Mihaela Gudană
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

ţi-aş mânca

tocul cui de la pantofii de carton
dar mă tem să nu-mi crească
glicemia cea de toate zilele. de atâta
bunătate îmi introduc insulină
preventiv. ţi-aş mânca buzele
dulci până îmi sare iubirea direct
pe caietul cu poezii. ţi-aş mânca
ochii albaştri daţi peste cap
când te enervezi. şi o faci des.
mi-aş mânca volumele de poezii
sau pânzele pictate zeci de ani, dar
mă tem să nu-mi crească glicemia
sau colesterolul. mă mulţumesc
să te beau încet, încet, toată viaţa.

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Buze flămânde

Mi-s buzele de dor flămânde
Şi ard, visând, la alte buze,
S-ar odihni pe ochi, rotunde,
Pe sânul stâng ar fi ventuze.

Te vor alunecând în mine
Şi zvârcolirea... ţi-o doresc,
Pe al tău trup le este bine,
Uşor şi-adânc... îl dezgolesc.

Şi mă afund nebun în tine,
Pe sfârcul drept când te sărut,
Te port spre clipele divine
Şi-o luăm mereu, de la-nceput.

Şi iar, mi-s buzele flămânde,
Prin degete, te simt, vibrând,
Cu tine m-aş iubi oriunde,
Ce dulce eşti, când te pătrund.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Buze flămânde

Mi-s buzele de dor flămânde
Şi ard, visând la alte buze,
S-ar odihni pe ochi, rotunde,
Pe sânul stâng, ar fi ventuze.

Te vor... alunecând în mine
Şi zvârcolirea ţi-o doresc,
Pe al tău trup le este bine,
Uşor şi-adânc... îl dezgolesc.

Şi mă afund nebun în tine,
Pe sfârcul drept când te sărut,
Te port spre clipele divine
Şi-o luăm mereu, de la-nceput.

Şi iar, mi-s buzele flămânde,
Prin degete, te simt, vibrând,
Cu tine m-aş iubi oriunde,
Ce dulce eşti, când te pătrund.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gustul casei

Mânca, mă, că lumea mânca pământ mai demult,
Era Stăncioaia, jupuise toată casa,
Că era bună huma aia, mirosea bine. Şi mânca.
După ce mânca legume,
Mânca şi câte un glod de pământ.
Aşa avea ea poftă.
Mergea cu vacile şi cu pământul în sân,
Bulgări, bulgări.
O întrebam noi: Ce faci, gagă Ioană, cu pământul,
E bun?
- E bun, uite îmi vine mie aşa un gust bun.

Mai mânca şi alta, Aneta, toată ziua dezlipea cu
Custura de pe casă,
Că ăla era bun, mirosea frumos.
Casele nu erau văruite,
Pământul era printre nuiele.

poezie celebră de Marin Sorescu din La (L)ilieci, Cartea a doua (1977)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Postul stă nu numai în a mânca rar, ci în a mânca puţin; şi nu numai în a mânca o dată, ci în a nu mânca mult.

Sfântul Serafim de Sarov în Rânduieli de viaţă creştină (2007)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi adun gândurile

Când soarele încălzeşte pământul
Secatuiti de o secetă nebună
Ies afară la tine mi zboară gândul
lmi doresc sa mergem iar de mână

Să alerg prin codru ca data trecută
Si să mă asez pe iarbă cu trifoi
Beau din izvorul cu apă ne ncepueta
Vreau să râdem si să visăm amandoi

Am întins mâna să te prind era tăcere
Doar foşnetul de ulmi m a întrebat
De ce iubesti acum cu atâta durere
Iar cerul mă privea de nori brânzdat

Rază sugubeata printre pomi a apărut
Si mi mângâie chipul cu multă blândeţe
Mi alunecă o frunză pe fată ca un sărut
Îmi adun gândurile nu le mai las răzleţe

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joaca de-a mâncatul florilor

Vă propun un joc, nu vă va părea rău deloc...
Hai să mâncăm flori, să ne-mbătăm cu mirosuri.
Să ne lăsăm ispitiţi de pofte şi să ne pierdem cu toţii de tot,
În fantezie, graţie, visare de-ţi stau inima şi mintea pe loc.
-Spune-mi dacă aş mânca floarea soarelui,
Aş fi aleasa lui? M-ar iubi numai pe mine?
-Dacă aş mânca mac,
Aş face "mac-mac"?
-Dacă aş mânca un ghiocel,
Aş vesti Primavara, niţel?
-Dacă aş mânca o floare albă
M-aş curăţa de toată "prăfuiala"?
-Dacă aş mânca un crin.
M-aş îmbăta de parcă am băut vin?
-Dacă aş mânca o floare de nu mă uita,
N-aş fi deloc uitată?
-Dacă aş mânca flori multicolore,
M-aş transforma într-un Curcubeu?
Dar, aş fi... tot EU.
Se spune:
"Un fir de praf nu murdăreşte o floare."
"Poţi rupe toate florile dar nu poţi opri primăvara/."
"Pe femeie să nu o atingi nici cu o floare."
"Pământul râde prin flori."
Să lăsăm mâncatul lor... este sublim,
Doar să le privim şi să le mirosim.

poezie de Dorina Baila
Adăugat de Dorina Baila
Comentează! | Votează! | Copiază!

În momentele când iubirea te doare, fiindcă ea cere prea mult, eliberează-te prin alte metode, prin alte căi. Aleargă fără ţel pe străzi sau prin păduri şi risipeşte-ţi prin fugă obsesia imposibil de realizat. Cheltuieşte-ţi, în fiecare pas, un sărut din miile pe care ai fi vrut să le dai şi, în progresul oboselii, uită de toate femeile pe care iubirea ta ar fi vrut să le îmbrăţişeze. Săruturile să se desprindă din tine ca petalele dintr-o floare de toamnă. Şi risipirea acesta să nu semene unei înfrângeri şi niciunei renunţări, ci miile de sărutări să însenineze viaţa cu atâtea zâmbete, cu câte tristeţi ea a întunecat-o.

Emil Cioran în Cartea amăgirilor
Adăugat de cosmina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când te-am iubit

Când te-am iubit era atâta toamnă,
Iar păru-ţi mirosea a mere coapte,
Îţi respiram în ziua aceea, doamnă,
Sărutul cald intersectat cu şoapte.

Când te-am iubit era atâta toamnă,
Stele cădeau în tainice priviri,
Îţi mângâiam în ziua aceea, doamnă,
Cordul trezit de valuri şi simţiri.

Când te-am iubit era atâta toamnă,
Din noi plecau pierdute trenuri,
Plângeau în ziua aceea, doamnă,
Îmbrăţişări ieşite printre sternuri.

Când te-am iubit era atâta toamnă
Şi-n gândul meu deschide-voi o nişă,
Să-nmormântez în ziua asta, doamnă,
Iubirea toamnei noastre... interzisă.

poezie de Iulian Lorincz
Adăugat de Iulian Lorincz
Comentează! | Votează! | Copiază!

Daţi-mi un trup, voi munţilor

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
şi totuşi
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe fruntem şi-n plete,
căci lutul tău slab
mi-a prea strâmt pentru straşnicul suflet
ce-1 port.

Daţi-mi un trup,
voi munţilor,
mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin!
Pământule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic!
Prin cosmos
auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber
cum sunt,
pământule sfânt.

Când aş iubi,
mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi, î
spre cer,
să-1 cuprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî,
aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori
călători
şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.

poezie celebră de Lucian Blaga din Paşii profetului (1921)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot umblând încoa şi încolo, nesăturându-mă de privirea florilor şi de miros, auz un glas ca de privighetoare care tot zicea: "cine m-o mânca, rămâne grea!" Stau în loc, caut să văz de unde vine glasul, şi mi se părea că iese din mijlocul unui stufuleţ de pomişori, mai frumoşi decât ceilalţi pe care îi văzusem până aci. Mă iau şi eu după glas ş-o plec într-acolo. Când, ce să vezi? stufuleţul se făcea că era înconjurat de nişte iarbă verde, subţirică şi naltă de-mi venea până mai sus de genunchi: firicelul de iarbă şi floricica; astfel încât nu te îndurai să calci peste ele. Şi când adia vântul, se culcau şi se ridicau de părea că sunt nişte valuri de apă. Eu, pâş, pâş, binişor, mă feream să nu stric a frumuseţe de iarbă şi flori, şi ajung până la stufuleţ. Acolo, în mijlocul unor pomişori, era unul ceva mai nălticel, pare că de dinadins era făcut aşa, ca să-l vază oricine o trece. Pe ramurile lui sta nişte merişoare mici şi p-o parte rumene, de părea că erau prăjite. Stau şi ascult. Ele se făcea că mie îmi vorbeau, căci nu mai încetau de a tot zice: "cine m-o mânca, rămâne grea".

Petre Ispirescu în Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, iubirea vieţii mele

O, iubirea vieţii mele,
Tu eşti ca luceafărul între stele!
Eşti ca un trandafir în floare,
Dragostea mea nemritoare.

De-ai şti cât de mult aş vrea
Să-ţi sărut buzele tale de catifea,
Şi trupul să ţi-l mângîi uşor
De tine veşnic o să-mi fie dor.

poezie de Vladimir Potlog (17 iulie 2008)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea...

Aş vrea să fiu un vânt prin nuc,
Aş vrea la tine să ajung,
Prin frunzele de trandafiri
Să pun petala din trecut
În braţele noastre şi în nuc.

Aş vrea să fiu un vânt prin stele,
Să te cuprind mereu cu ele
Şi să te strâng, să te sărut
Aşa cum numai eu ştiu,
Copila mea şi-a păcii pe Pământ.

Sunt vântul ce stă mereu în Soare
Şi-alerg aşa cum sufletul mi-o cere
Şi răscolesc tot universul
Ca să ajung la tine, înger drag,
Dar misiunea mea nu s-a sfârşit
Aici, pe Pământul tău, Lumina mea,
Eşti a păcii pe care-ai creat-o pentru viitor,
Aşa cum ne-a dictat bunul Dumnezeu.

Aş vrea ca apele să le mişc
Şi să le pun în suflete pierdute,
Să se întoarcă în viaţa iubirii înot,
Să lase-n urmă ura şi dezastrul,
Căci numai cu inima curată
Păstrăm vântul din nuc şi Soare
Ce ne veghează permanent,
Trecându-ne prin gaura cheii,
Făcându-ne mai înţelepţi.

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă din timpul tău

Pe-un trup, o toamnă pune frunze
tu, pământule, primeşte-le la sânul tău
aşa mai trece un an, printr-o amintire
zarea se întunecă, într-un asfinţit cu-n nor

Pe cer?
Strigă păsările prin zilele trecute
şi cât îmi este, Doamne, atât de tare dor!
Rugineşte timpul în mine, toamnele prin ani, cobor
Iar Tu să ştii!
Că umbra vântului ce trece îmi spune
nu cobori tu, stea, ci străluceşte
nu cerşi chiar nimănui, măcar un petec
de toamnă, din inimă de frunză rătăcită
nu fi nicicănd aripă frântă-n zbor

aşeazăte-n straturi de toamne, pagini-ruginite
litere să scrii, în vine sângerii
iar trupul ei să-l vrei mereu
fraga timpului să-o simţi de vrei!

Toamna trece alb-albastru, sus pe cer
jos în rochie imensă, ruginiu înobilată
mă agăţ de ea şi-a trupului pământ sărut
şi-i cer ca sângele să-mi fie numai viaţă

Nu-mi vreau secunde, scurse-n gheaţă de cristale
ascuţite în vene, care să mă înţepe
de aceea-ţi cer, tu, Vânt
tu, Umbră de trecut
tu, Toamnă
să-mi dăruieşti, din focul ruginiu al tău
frunze de inimă, din flăcări
să-mi pot topi din suflet, ce-mi rătăcesc până târziu
ochii tăi, cristale care-n noapte mă îngheaţă
Şi-ţi cer!
lasă-mă să simt buzele pe trupul tău

poezie de Viorel Muha (septembrie 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paştele cailor

Zăludă, herghelia, la vreme de prânz,
Caută, flămândă, prin bazarul paielor...
- Noi când vom mânca ovăz? nechează un mânz.
- Ovăz? Veţi mânca... la Paştele Cailor!

epigramă de Gheorghe Băcneanu din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

a mânca

A mânca. A efectua succesiv (şi cu succes) funcţiile de masticaţie, umectare şi deglutiţie.

definiţie aforistică de Ambrose Bierce din Dicţionarul Diavolului
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dă omului un peşte şi va mânca o zi. Dă-i Balta Brăilei şi va mânca şapte generaţii.

aforism de Valeriu Butulescu din Maculator existenţial (2017)
Adăugat de alejandro
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adun tăceri într-un album de toamnă...

Şi de mă laşi să te iubesc cum vreau, vei şti cum e iubirea... niciodată nu îţi voi cere din căuş să-ţi beau nici libertatea, nici iubirea toată...
Să-mi spui ce vrei, minciuni şi vorbe goale, te-oi asculta ca pe o simfonie, nimic în mine n-o să se răscoale, te voi certa, cum ştiu, în poezie...
De îţi pătrund în gânduri câteodată, e că mă laşi sa te ghicesc din toane... şi de intruzie nu-s vinovată, doar mă strecor subtil cu etimoane...
Adun tăceri într-un album de toamnă, doar în septembrie mai îndrăznesc să strig, când în covor de frunze se întoamnă poemele ce tremură de frig...
De mă auzi, să nu-mi răspunzi în grabă, e luna când am voie să vorbesc, tu poţi să-mi dăruieşti doar o silabă din care orice vreau să intuiesc...
Şi chiar iluzii de-mi prepar la cină, desertul e ceva ce ştiu doar eu şi tu când raiul nostru din grădină-mi oferă mărul dat de Dumnezeu...
În versul meu te am întreg şi-ntreagă îţi sunt şi rimă şi metaforă îţi sunt... acolo ştiu că îţi sunt cea mai dragă, şi cel mai adorabil amănunt...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeie... e toamnă!

Şi plânge pădurea, cu lacrimi ce curg
Pe albe poteci împânzite cu frunze
Câtă durere poţi duce femeie
Ce toamnă tăcută şi plină de stele!

De ceri întunericul să fie lumină,
Paşii îi laşi să alerge prin ploaie,
Suferi tăcută fără să-ţi pese,
Ce toamnă femeie, ascunsă în umbră!

Şi vântul te strigă cu voce nebună,
Perdelele albe sunt trase, dar mute,
Răspunde femeie, deschide
fereastra
Să intre în casă toamna ce plânge!

Cu plete pe umeri si rochie de vis,
Femeie eşti lacrimă scursă-n poveşti
Iubirea adu-o la tine la uşi,
Ca toamna fugară ce nu poţi s-o uiţi!

Mă iartă, mă iartă de îţi greşesc,
Visul femeie se-opreşte aici,
Cu galbene frunze lipite de geam,
E toamna târzie, dar plină de har!

poezie de Miriam Nadia Dăbău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

a mânca

La Paris mi-am dat seama că a mânca este un ritual, un act de civilizaţie, aproape o luare de poziţie filozofică.

definiţie celebră de Emil Cioran în Convorbiri cu Cioran (1993)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!