Şi cicatricile au rolul lor

ziua în care te-ai simţit precum cicatricea unui fruct
şi ţi-a fost bine
la apus, au apărut lângă copacul tău nişte mâini
care au ştiut să te vindece, fără să le-o ceri
fructele îndrăznesc arareori să mai ceară ceva
cu atât mai puţin cicatricile lor
boala ta au luat-o aceste mâini
au îngropat-o la rădăcini
şi au mângâiat apoi locul potrivit
până tu te-ai obişnuit cu starea de sănătate
e dificil să te acomodezi cu stările de sănătate
ştiind că puteai să compromiţi tot fructul
să atârni de ramura ta ca o boală fără nume
şi să îţi pierzi orice demnitate de poamă
partea cea mai proastă când plezneşti de prospeţime
e sentimentul oribil că cineva se poate gândi la tine
ca la bun-de-pus-la-conservă
dar pentru asta există terapeuţi anonimi
cu mâinile curate, care vin şi se cuibăresc tiptil lângă tine
în oricare amurg.

poezie de Ancuţa Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Cele mai frumoase mâini sunt mâinile mamei.
Mâinile cu care şi-a mângâiat cu mândrie şi iubire burtica, atunci când erai încă în pântecele ei.
Mâinile cu care te-a ţinut în braţe, cu care te-a mângâiat, te-a spălat, te-a îngrijit şi ţi-a pregătit hrana.
Mâinile de care te-ai sprijinit când ai făcut primii paşi din viaţa ta.
Mâinile cu care şi-a şters lacrimile atunci când a fost îngrijorată, când i-a fost teamă, când s-a bucurat de succesele tale, când ţi-a simţit lipsa,... când ai rănit-o cu vreo privire rece sau cu vreo vorbă nemeritată...
Mâinile cu care ţi-a alinat durerile, temerile şi cu care ţi-a dat curaj şi forţă să mergi mai departe.
Mâinile cu care ţi-a dăruit tot ceea ce a avut mai bun.
Mâinile cu care a muncit neobosită pentru tine, cărând greutăţi, îndurând asprimea gerului, răni şi dureri.
Mâinile cu care ţi-a deschis uşa de mii de ori.
Mâinile pe care şi le împreunează într-o rugăciune trimisă cerului pentru tine...

poezie de Irina Binder
Adăugat de Mary Corlan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cele mai frumoase mâini

Cele mai frumoase mâini

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile care te-au mângâiat
si care te-au legănat când te-ai născut.

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile care te-au susţinut
când ai făcut primii paşi în viaţă.

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile care te-au îmbăiat, care
te-au îmbrăcat şi care te-au hrănit,
în timpul copilăriei.

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile care te-au îmbrăţişat
şi care ţi-au şters lacrimile pe tot
parcursul vieţii tale

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile care au trudit
toata viaţa pentru ţine....

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile... mamei tale...

poezie de Viorel Vintila
Adăugat de Dan C
Comentează! | Votează! | Copiază!

Variaţiuni ale lui Yin şi Yang

Mi se pare că ţi s-a umflat un obraz
şi ochiul îţi pare puţin mai mic,
jumătate din tine s-a umflat,
jumătatea egoistă,
atât de compătimită de partea stângă a corpului tău frumos.
Nu ai decât atâţia ani şi ţi se pare că numai tu ştii
că se circulă regulamentar pe partea dreaptă a trotuarului,
că se merge de mână pe trotuar
cu orice femeie care ştie că în partea stângă este inima,
dar nu ştie că sunt mai multe trotuare
şi că pe unele tu nu poţi merge decât singur,
nu poate merge decât dreapta corpului tău frumos,
egoistă şi minunată,
încât asta mă face să cred că a te descurca singur în lumea ta egoistă
a fost visul atâtor sute dintre predecesorii tăi,
pe vremea când mergeau cu ochii închişi.
Şi m-am gândit să pictez pe ochiul drept,
pe care odată îl ţineai închis,
voiam să îţi pictez o ramură de măslin pe pleoapa dreaptă
şi apoi să te las în pace,
mă săturasem să îţi sărut ochii şi mâinile doar la modul fictiv,
mă simţeam ca o parte stângă cu întreg corpul,
de la un capăt la celălalt
şi nu a fost nevoie decât ca tu să mă atingi pe creştet
ca să mă simt mică sau bolnavă, poate doar emoţionată,
mă simţeam întreagă lângă partea ta stângă şi partea ta dreaptă,
dar ştiam că doar una dintre ele mă ştie lângă tine.
Şi brusc nu am vrut să mai pictez ramura de măslin,
visam să fiu doar porumbelul ei,
cu ciocul în aripile dintre ramuri,
şi doar ideea de a ma simţi împăcată m-a făcut să plâng
atunci când tu erai cu ochii închişi
şi mă rugam să îi deschizi doar pentru mine,
fără să mă vezi, să îi deschizi şi să te simţi întreg când eu dispar,
fericită că lipsa mea a redat stângii tale dreapta care i se cuvine,
de care avea atâta nevoie.
Şi tu eşti acum pe de-a-ntregul o jumătate stângă imensă de cer,
mereu seninul l-am găsit în partea stângă a cerului,
cea albastră şi fără de obstacole.
Stau şi te privesc de la fereastră,
mi-am ascuns aripile în măslin
şi pacea mea este acum în admiraţia pentru reîntregirea ta sublimă
de ordinul stâng.

poezie de Ancuţa Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâinile care mă dor

Mâinile mă dor,
Sunt mâinile acestea,
Pe care mi le-a făcut cadou
Dumnezeu,
Într-o dimineaţă de sărbătoare.
Mâini cu care m-am rugat,
Cu care am iubit,
Am trudit,
Am mângâiat pâinea cea de toate zilele,
Am mângâiat chipul tău,
Am mângâiat icoanele,
Şi pietre şi copaci...
Le-am împreunat
Şi le-am ridicat spre cer
Când îmi era a pustiu,
Când îmi era a jale,
Când Dumnezeu era plecat prin lume cu sfinţii,
Să judece...
Sunt mâinile care i-au hrănit pe alţii,
Şi pe mine.
Mâini care ţi-au şters lacrima...
Sunt mâini care erau cândva
Tinere şi viguroase
Şi acum se prefac în crengi uscate,
Cu gheare încovoiate
Care se apleacă inexorabil
Să scurme ţărâna.
Sunt mâini bătătorite de greşeli,
De iertări, de păcate, de rugăciuni,
De zidiri, de patimi, de griji,
Mâinile care mă dor,
Care te caută prin noapte,
Care te roagă să te întorci,
Pe care nu le mai pot întinde spre tine,
Cu care sap în cenuşă
Să rostogolesc timpul,
Cu care îmi torn cenuşă în cap,
Mâini cu care întorc tot mai greu
Ultimele file dintr-o carte,
Mâini care ţin o lumânare neîncepută
În aşteptarea luminii...

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Puţin de nor, puţin de soare,
Puţin de viaţă, puţin de moarte,
Puţin de bine, puţin din mine moare
În fiecare clipă petrecută fără tine!

Puţin din timp, puţin din azi,
Puţin din noapte, puţin din somn,
Puţin cât am putut să dorm
În fiecare noapte petrecută fără tine!

Puţin din vis, puţin te mai visez,
Puţin mai îndrăznesc, puţin te mai chem,
Puţin te mai aştept, puţin te mai iubesc
În viaţa asta petrecută fără tine!

Puţin regret, puţin moment,
Puţin ai fost, puţin te mai cunosc,
Puţin de rost, puţin mai plâng,
În lumea asta petrecută fără tine!

Puţin mi-a mai rămas, puţin din glas,
Puţin dintr-un cuvânt, puţin din gând,
Puţin pământ, puţin mormânt
În moartea ce vine fără tine!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Setea de suprarealism

trotuarul este umed şi întunecat
noroc că, în ritmul celei mai bizare muzici,
picioarele mele ştiu drumul pe de rost
billie holliday
mă poartă până la prima cârciumă
în care vreau să îmi sting setea de suprarealism
se simte intens în ochiul din frunte
el nu vrea, nu vrea de data asta
să se închidă.

e ciudat cum în viaţă
ţi-ai acordat perfect anumite mişcări
cu mersul lucrurilor
nu şi cu mica ta busolă
uneori este aşa plăcut
să te îndepărtezi puţin câte puţin de tine
când îţi devii de nesuportat
să cutreieri
să cânţi
să te abandonezi în mici explozii de confetti
să nu mai târăşti după tine acele părţi
care alcătuiesc un aparat de zbor experimental
ci să le laşi pur şi simplu să ruginească
la marginea drumului
să devii aşa un om practic
fără nicio povară
devine din ce în ce mai uşor
să te regăseşti într-o variantă mai acceptabilă
trebuie să te acomodezi
cu străinul care ai devenit
şi care crede că a făcut
o mişcare bună la şah
o mişcare lipsită de imaginaţie, dar sigură
nu îi pare rău că a pierdut nirvana
şi atâtea sensuri ascunse
şi grădini care freamătă de mister
şi triluri
şi pământ pe care să îţi aşterni urechea
apoi să începi să-l modelezi
cu mâini vii, de artist.
în final, după pactul ăsta de zile mari
apare duioşia cu care
omul îmbrăţişează resemnarea la o masă de plastic
şi bea, bea întruna
să stingă setea de suprarealism.

poezie de Ancuţa Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce ironie a sorţii trăim. Să ai deja totul, să fii deja totul şi să ai o părere atât de proastă despre tine. Să alergi după iubire, abundenţă şi să nu ştii că ele deja sunt în tine şi te-ar putea hrăni din plin în orice clipă ai decide tu. Să trăieşti crezând că eşti condamnat la sărăcie aşezat cu fundul pe comoară, şi să îţi plângi de milă. Ion Creangă ar scrie fără probleme "Prostia omenească 2". Într-o zi, vei râde cu lacrimi în ochi, lacrimi de râs dar şi de bucurie, când te vei uita la cum ai trăit viaţa prins de atâtea limitări imaginate, suferind de atâtea lipsuri închipuite, căutând să suferi cu orice preţ şi găsind justificări pentru asta în permanentă, pentru că nu ai ştiut o altă cale. Vei râde de tine şi în acelaşi timp vei înţelege că nu te-ai fi putut bucura de tine, de iubire şi o putere atât de mare fără să fi putut avea termen de comparaţie. Nu poate exista întuneric fără lumină, nu am ştii nici binele fără rău. La fel, nu ne-am putea cunoaşte şi experimenta propria măreţie fără să ne fi ştiut prima oară... micimea.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Draga mea, Dragostea e Cel mai Mare paradox şi iată de ce! Când cineva care te iubeşte e prea mult lângă tine, simţi că te sufocă, că îţi pierzi "libertatea", dar când acel cineva care te iubeşte, nu mai e deloc lângă tine, simţi că ai pierdut totul, atât iubirea cât şi libertatea!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Incizie în locul care nu mai doare

plaja asta ca o masă chirurgicală
e un loc unde trandafirii nu cresc niciodată
e plină de uşi suspendate cu balamalele unse
care mai plâng înăbuşit uneori
ca o inimă vindecată de rugină
nu ajungi să-i cunoşti prea bine
pe oamenii cu chip de statuie ai acestui loc
îşi poartă sufletele pe tăvi de argint
dar păstrează mereu alura de vânători iscusiţi
cu cizme adânc înfipte în nisip
frunţile sus, ochii închişi
la nesfârşit ascultătorii unui imn imaginar
ucigaşi palizi ai propriei salvări
le rămân strigăte care se scurg prin vene până în tălpi
biete mecanisme sătule să ruleze
în corpuri de soldaţi ai stâncilor abandonate
este alb şi pe ţărm atârnă fantoma unei stări
există un punct culminant în orice sensibilitate
dincolo de el sunt zâmbete forţate
gesturi finale imprevizibile
pădurile bântuite din siberia
scântei regăsite în bestiarele altora
scopuri pe lângă care se tot alunecă
amintiri epileptice care ard întruna
şi soarele la locul obişnuit

poezie de Ancuţa Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În realitate fac pe mine de frică

Atât de supărat eram când urcam la tine.
Atât de supărat încât am uitat să mă opresc şi am continuat să urc.
Am văzut că nu eram nicidecum singur, treceau pe lângă mine oameni care coborau
cine ştie de când şi până. Ajungeam din urmă oameni mai supăraţi, mult
mai îngânduraţi decât voi fi eu vreodată. Îi întreceam fără grabă, ca într-un vis,
ca într-o amintire în care hoinăresc într-un mall în timp ce cineva drag trage să moară,
si mă mint că am emoţii pentru marea trecere a sufletului său,
dar în realitate fac pe mine de frică, simt în acea amintire
că voi urma eu. Aşa e când îţi moare cineva foarte apropiat, atunci e ca şi când moartea
te bate pe umăr dar nu te întorci şi tu, este suficient persoana dragă,
tu boceşti, dai de pomană să uiţi, dar nu te întorci şi ai o jenă pe umăr tot restul vieţii, trăieşti cu ea, o
porţi ca pe un epolet. Ce sus stai!, mă gândeam că o să îţi spun prima oară când o să ajung la uşa ta
pe care scrie Fam. Escher, dar uşa ta nu se zărea şi asta (ca să fac o rimă)
nu mă deranja. Simţeam că se depărtează pe măsura paşilor
sau chiar paşii mei o îndepărtau. Stai mai sus decât se gândeau anticii
Că ar sta Divinitatea, am continuat să îţi spun în gând.
Şi m-am simţit ca şi când ai fi auzit, ca şi când te-ar fi supărat ironia şi
ai fi sângerat ceva care s-a dovedit mai târziu, după momentul nostru amoros, a fi un regret nedefinit.
Neştiind ce să îmi spui ai tăcut în gândul meu privind prin tâmpla mea
la oamenii care treceau sau pe lângă care treceam urcând spre tine.
O părere de rău m-a cuprins că îţi spusesem ce ţi-am spus. Şi în plus de asta urcam nu mă puteam opri
să te iau în braţe şi aşa mai departe. Treceam pe lângă oameni după cum bine vedeai şi tu prin tâmpla mea
şi asta îmi ocupa tot timpul. Ce frumos e la tine aici sus!, am încercat să refac dialogul
dar deja auzisei ce spusesem prima oară, aşa ceva nu se uită, nu se şterge, se poate
Ierta dar mai mult nu, chiar dacă a fost în gând. toate astea le spunea chipul tău. Tăcutul. Chipul
tău se desprinsese de fiinţa ta, de epiderma fără cute,
în timp ce urcam spre tine şi restul corpului tău se depărta de locul în care trebuia să ajung,.
Şi mâna mea îmbrăca o mănuşă din praful de pe balustradă, aşa cântăream trecerea timpului
spre tine. Mă gândeam să îţi spun una bună auzită pe scară în treacăt,
despre un mort care după mii de ani (cel puţin) iese din groapă şi fiind beznă, pentru că venise
între timp bezna mare, a continuat să urce, pentru că nu vedea pe unde se află.
La fel şi alţi morţi, unii cădeau pe lângă el, era o vânzoleală ca în amintirea mea din mall.
Dar am auzit doar bucata asta de când tot urc, fără să
aflu finalul, fără să ajung la tine. Urc fără să mă pot opri, fără să te pot
opri ca să te ajung din urmă, să ne continuăm drumul, să îţi ţin în gură chipul de ceafă
ca pe un pui de pisică.

poezie de Ştefan Ciobanu
Adăugat de Ştefan Ciobanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În mâini am infinitul - Sacrificiu de înger

Astăzi am surprins infinitul
Îşi prindea largul în hora gândurilor,
Mi-am scufundat ochii în nemurire
Şi mi-am stropit buzele cu sânge de înger.

Am căutat mult,
Alături de tine fără a-ţi număra glasul.
Am păşit acelaşi cer pe care tu l-ai zburat
Şi am băut aceleaşi lacrimi pe care tu le-ai vărsat.

Am cercetat cosmosul
Fără să te cred când îmi spuneai că nu e bine,
Am violat, atingând doar, fiecare entitate,
Iar tu mă implorai să mă opresc.
Am stat la masă cu Dumnezeu
Şi în loc să-I mulţumesc L-am interogat.
Mi-am judecat intuiţia
Jurând să n-o mai folosesc.
Te-am judecat pe tine neascultându-te.
M-am întors acasă vorbind,
Dar fără să mă aud, iar tu, fără să mă auzi.
Mi-am prelungit fiinţa, dându-mi vocea.
Mă uitam în oglindă şi te-am văzut:
Erai lângă mine, erai rănit
Şi mi-ai şoptit că vei ajunge-n Rai.
Te-am luat în braţe,
Iar tu mi-ai acoperit ochii cu aripile.
Te-am strâns tare,
Dorind să mă dizolv în tine,
Şi am simţit pe buze sângele-ţi.
Am simţit cum pleci...
M-am uitat la mâinile-mi goale
Apoi am ştiut: infinitul era la mine!

poezie de Anabella Eliza Cotovanu din Complotul simţurilor (iunie 2010)
Adăugat de Anabella Eliza Cotovanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monolog de dragoste şi uitare

cât de nervoasă sunt –
îmi spunea ea –
bineînţeles că pe tine
sau poate că nu
oricum, nu mă interesează
am chef să ţip la tine
asta e tot -

în timpul acesta
eu o urmăream cu privirea
prin casă
cum îmi aducea o cafea neagră
şi mă tachina
spunându-mi că a pus zahăr în ea

apoi a devenit iarăşi serioasă: -
nu pot scăpa de sentimentul
că vorbim
ca doi morţi

te-am visat acum câteva zile
e prima oară când te visez
trebuia să scriu ceva important
eram foarte emoţionată
iar tu ţi-ai tăiat mâinile
de la încheieturi
şi mi le-ai dăruit

apoi am aflat că mâinile tale
îmi trebuiau
abia ziua următoare
iar ele, nefolosite
începuseră deja să putrezească
şi nu te mai găseam
să ţi le dau înapoi

atunci am început să râd
ore întregi
fără sens
atât de zgomotos
dar fără sens

vezi tu – continuă ea
între noi doi nu există învingători
ci doar învinşi

poezie de Adrian Creţu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâlnirea

Ai venit lângă pat
şi te-ai aşezat privindu-mă.

Apoi m-ai sărutat – am simţit
ceară fierbinte pe fruntea mea.

Voiam să rămână acolo un semn:
aşa am aflat că te iubesc.
Pentru că doream să fiu arsă, marcată,
să rămân cu ceva la sfârşit –
mi-am tras rochia peste cap;
brusc, chipul şi umerii mi s-au împurpurat.

Se va întâmpla inevitabil, întâmplare de foc,
aşezând o monedă rece pe frunte, între ochi.
Stai întins lângă mine; mâna ta trece peste faţa mea
Ca şi cum la fel ai simţit şi tu –
trebuie să fi ştiut, atunci, cât de mult te doream.

Vom şti asta întotdeauna, şi tu, şi eu.
Dovada va fi trupul meu.

Louise Gluck, premiul Nobel-2020

poezie de Louise Gluck, premiul Nobel-2020, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Indiferent cum eşti, cine eşti, că eşti frumos, că eşti urât, că eşti bogat, că eşti sărac, cineva va avea ceva de mâncat despre tine. Deci în orice moment, oricând, la orice oră. Sunt oameni care mor de grija altor oameni. Şi nu pot trăi, pur şi simplu nu respiră, nu au aer. Au senzaţia că a trecut ziua fără rost, fără niciun fel de savoare, fără niciun fel de farmec, fără niciun fel de împlinire dacă până la sfârşitul zilei nu au comentat, nu au bârfit, nu au discutat, nu au băgat zâzanie, nu au făcut ceva. Pentru că aceasta-i misiunea lor în viaţă. Cu asta se ocupă. Oricine ai fi, oricum ai fi, oricum ai arăta, oricât ai avea, cineva, oricine, va comenta ceva despre tine.

Paul Avram în Despre egoism
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre speranţă

(dacă sufletul tău ar putea să cânte,
dar el nu poate decât să spere!)

Speranţa pe care în suflet o porţi
Chiar şi numai de la uşă până la liftul blocului,
Acea speranţă îţi pune pe faţă mâinile
Construite din nisip
Ca să nu vezi valul oceanului ce niciodată
Nu se poate sparge
Cuţitul care se uită la tine
Atunci când, răsucindu-se pe călcâie,
Se înnoadă în jurul durerii
Şi sângele tău de culoarea cântecului
Pe care îl beau rănile-
Eu, pe lângă toate acestea, nu exist!
Aş putea fi confundat cu o cărămidă,
Cu o scânteie sau cu unghia ce uşor
Se rupe în uşă,
Aş putea fi confundat cu ceva care există,
Dar, pe lângă toate acestea, eu nu exist.
Şi tot aşa cum se lasă anotimpul,
Ca o înserare, încet, pe coapsele vremii,
Pe gâtul firav al vieţii din tine
Se prelinge lacrima transparentă,
Lacrima ce fără dorinţă se naşte,
Lacrima ce nici nu ştie când piere,
Lacrima prin care se vede undeva, aproape,
În aerul de lângă tine,
O inimă îmbrăcată în ghimpi
( Ca să poată sta un trup în jurul ei )
E trupul meu, dar eu nu exist!

poezie de Nicolae Ler
Adăugat de Ler
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dawson: Doamne, sunt atât de singur. Am 16 ani şi sunt singur singurel.
Joey: De asta te-ai îmbătat?
Dawson: Da... Jo, de ce te-ai despărţit de mine şi ai fugit în braţele lui Jack?
Joey: Pentru că nu erai tu. Nu a fost niciodată vorba despre a căuta ceva mai bun, Dawson. Ci despre faptul că vroiam să găsesc pe cineva care să nu fie atât de apropiat de mine. Ca să pot spune unde se temina persoana mea şi unde începea el. Vieţile noastre s-au împletit de atâtea ori încât simt că tu eşti cel care m-a inventat. Şi gândul ăsta mă îngrozeşte. Trebuie să aflu dacă pot fi o persoană întreagă fără tine. Trebuie să aflu dacă pot fi o persoană întreagă... singură.
Dawson: Păi află cât mai repede, bine? Pentru că... te iubesc!

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă uit după tine în toamna vieţii

Acum îmi dau seama că ai plecat,
ca un copac ce e tăiat din viaţa lui
şi plâng că tu înapoi nu poţi să mai vii,
la locul nostru de amintiri,
sau să vii la mine să-mi dăruieşti un strop de soare,
cu o crizantemă în mână aducând un iz de toamnă,
să-mi umple inima de romanţe romantice,
cu care m-am obişnuit să trăiesc,
dar nu mai pot, te-ai dus acolo sus,
la judecata Domnului Isus,
ş-acum privesc la apus să văd unde te-ai dus.
Păşesc singură-n toamna vieţii,
p-alei înmiresmate cu parfumul tău
şi vreau să fii din nou lângă mine...

poezie de Eugenia Calancea (13 octombrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Kim: Eşti aici... Nu te-au rănit, nu? (Edward dă din cap.) Ţi-a fost frică? Am încercat să-l fac pe Jim să se întoarcă, dar, nu-l poţi convinge pe Jim să facă nimic. Mulţumesc că nu ai spus că noi...
Edward: Pentru nimic.
Kim: Cred că te-ai simţit oribil când ai aflat a cui era casa.
Edward: Ştiam că e casa lui Jim.
Kim: Ai... ai ştiut?
Edward: Da.
Kim:... Păi, atunci de ce ai mai făcut asta?
Edward: Pentru că m-ai rugat tu.

replici din filmul artistic Edward Mâini-de-foarfece
Adăugat de Bodîrcă Roxana Gabriela MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Kevin: Făceam parte din grupul celor populari. Am avut ocazia să-i văd pe dobitoci de-aproape. De ce crezi că am pierdut atâta timp cu sportul? Nu mi-au plăcut chestiile astea de volubilitate aşa de mult. Oamenii erau răutăcioşi, totul era plictisitor. Voiam să mă joc aşa cum îmi place.
Joan: Doamne! Cineva mi-a zis ieri asta. Despre şah.
Kevin: Păi e regula de bază a oricărui sport. Altfel eşti mereu în defensivă, reacţionezi mereu la cel de lângă tine.
Joan: Chiar nu ai fost fericit în liceu? Chiar te-ai simţit mereu dat deoparte?
Kevin: Fiecare se simte aşa. Până şi cei care spun contrariul. Vei... vei găsi nişte oameni care înţeleg pe deplin că nu eşti respingătoare sau idioată. Ai puţină încredere în tine şi vei descurca. Şi dacă vrei să caftesc pe cineva, să-mi spui.
Joan: Cafteşte varianta mea idioată.

replici din filmul serial Joan din Arcadia
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gheorghe (pentru toţi epigramiştii cu acest nume)

La mulţi ani, Gheorghe mărite,
Ce balauru-ai străpuns
Cu suliţele ascuţite,
Dar şi Ţepeş te-a ajuns...

Dar şi tu, ca în legendă,
Mai prejos nu te-ai lăsat
Şi cu mutra-ţi tare blândă,
Ici şi colo-ai înţepat...

E firesc, respecţi legenda,
Să fii blând, dară şi dur,
Că nu vrei să laşi agenda
Goală, fără de cusur...

Nu te supăra Gigele,
Scrisa-mi cum dicteaza rima
Şi-nţepările niţele
Nu-mi... diminuează stima...

Deci primeşte cu căldură
Sincere urări de bine,
Sănătate, viaţă pură,
Cu cei dragi, de lângă tine...

poezie de Constantin Enescu (22 aprilie 2009)
Adăugat de Constantin Enescu
Comentează! | Votează! | Copiază!