Farmecul toamnei

Îţi imaginezi ca e totul real,
şi tu eşti conştient de asta,
pentru că eşti o imaginaţie,
când geografia sufletului
îţi arată locuri care îţi iau respiraţia.
Doar când e adevărat,
farmecul trece dincolo de tine.
Ei creează locuri
care se transformă în ochii tăi.
Împreună cu voi noi evoluăm.
Natura ia forma celor pe care-i iubim.
În curând vom realiza
o mare explozie de frunze.
Ritmul aripilor viţei de vie,
cu culorile frunzelor copacilor
şi luna care ne face să ne uitam noaptea.
Natura se întoarce stăpână
a stării noastre de spirit.
Respiraţia noastră pură
se va ridica în nori.
O să fim prinşi de farmecul toamnei.

poezie de Eugenia Calancea (12 septembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

În seara asta

În seara asta, luna şi stelele par a fi uimite,
Din cauza zâmbetului tău
Şi pentru ochii tăi frumoşi,
Un pic de fard pe obraji şi luna luminează,
În timp ce stelele timide se ascund
În spatele norilor pufoşi,
Unde veţi vedea chiar şi lacul calm şi adânc.
Dintr-odată se va schimba timpul,
O briză uşoară se va ridica,
Pentru că vântul curios va vedea,
Chipul pe care-l cunosc stelele....
Chiar şi natura, recunoaşte farmecul acestei creaturi,
Dar farmecul real nu este în aspectul exterior,
Ci în ceea ce este la pieptul lui, lângă el,
Unde ea continuă dansul ei,
Cu blândeţe şi eleganţă....
Suntem înconjuraţi de o frumuseţe atât de liberă,
Farmecul de basm pe care doar ea îl ştie.

poezie de Eugenia Calancea (8 ianuarie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi place natura toamnei

Poezia ei plină de culori,
aromele ei picante,
adierea ei caldă şi liniştitoare
aduc mângâiere sufletului nostru.
Ar trebui să ne confruntăm
cu toamna vieţii noastre
ca şi copacii,
care pierd frunze,
rezistă frigului,
dar înăuntru rămân în viaţă.
Pentru că datorită lor trăim,
iar ei se vor întoarce la viaţă...

poezie de Eugenia Calancea (7 octombrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbesc la noua toamnă ce a venit

Stând într-o grădină, mă uit la natură.
Ca un pictor cu paleta în mână.
Natura pictează tonuri calde ca o rochie nouă
Făcută din frunze care cad încet în rouă.

Aici sunt fluturi din frunze, care zboară spre cer,
Cu culori maronii gălbui sau roşu cărămiziu.
Dansează, colorând cu o mie de nuanţe în aer
Şi se fugăresc în vântul duios şi străveziu.

Mă uit la ele fericită cu ochii de copil,
Inima mea valsează în acel dans improvizat,
Cred că muzica şi cu mine creează ceva adorabil
Şi frunzele pozează pe pământ un tablou amorezat.

Şi aşa dezbrăcându-se încet ramurile crengilor
Apar nudurile copacilor aplecaţi de vânt
Legănându-se până la pământ între culorile frunzelor,
Iar eu zâmbesc la noua toamnă ce a venit şi sunt fericită.

poezie de Eugenia Calancea (21 septembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Natura noastră

Soarele ne sărută iară,
Astăzi pentru puţin timp,
Norii, vor din nou să piară,
Albastrul cerului cel scump.

Picături fine uşor apar,
Dar ploaia nu vrea să vină,
Ea trebuie, dar e-n zadar,
Că vine din nou ca o balerină.

Se simte parfumul de liliac,
Ce-a stat adormit în tufe iar
Şi seceta revine ca un maniac,
Ce face ca totul să fie un nou amar.

Ne simţim că nisipul în clepsidră,
Dar vai de noi când se întoarce,
Capul nostru înoată ca o vidră,
Gândul că natura se pierde nu ne dă pace.

poezie de Eugenia Calancea (8 aprilie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

În furtuna toamnei

Furtuna vine când e linişte
şi alungă tăcerea copacilor
iar luna nu mai trimite raze
şi râsetele seminţelor zboară
spre inimi uşoare cu suspine-n suflet
şi vântul coboară spre mărăcini de spini,
iar fluturii s-ascund sub ramurile florilor,
aşteptând din nou apusul de soare.
Vântul păzeşte cheia toamnei,
pe care o deschide când norii apar
şi zboară fără oprire spre apus,
iar toamna îşi desface poala cu o moştenire,
ce te face bogat de vise
pe care nu ştii să le uiţi
pentru a redescoperi fericirea ei.

poezie de Eugenia Calancea (3 septembrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti tu...

Tu eşti singurul,
care face desenul vieţii tale,
tu eşti cel care-ţi colorezi calea,
ca şi apa care-ţi împrospătează ziua,
eşti muzicianul muzicii tale,
scriitorul poveştii tale,
pictorul picturii în care trăieşti,
tu eşti totul în jurul tău,
viaţa este a ta,
restul este doar un contur
din tabloul în care trăieşti.

poezie de Eugenia Calancea (17 octombrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noiembrie, timpul melancoliei...

Noiembrie eşti luna parfumată de nuci şi castane
care acum îşi scriu dorinţele de la sfârşitul ciclului,
este luna culorilor de tot felul,
înţelegând covorul de frunze uscate.
Aş vrea să rămâi înainte de începutul altei ere,
când ramura se dezbracă complet,
iar bradul cu miros plăcut rămâne neschimbat
şi aşteaptă decoraţiunile de Craciun,
care vin ca o lecţie de speranţă ce încarcă inima.
Se pregăteşte să ne părăsească melancolia frunzelor
şi vine entuziasmul şi magia lucrurilor pe care le aştepţi cu nerăbdare.
Noiembrie este timpul melancoliei şi-a plimbărilor în natură,
dar timpul ne duce în decembrie care aleargă prea repede.
E ca şi cum ar fi adevarata toamnă a sufletului,
sezonul în care te curăţi pe tine,
în timp ce cade frunza şi zboară
şi binele deja se pregăteşte să crească,
iar copacii te vor învăţa lucruri
pe care nici un maestru nu ţi le va spune.

poezie de Eugenia Calancea (13 noiembrie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părăsite

Văzut-am suflete rătăcind prin locuri
De care nici nu ştiau în viaţa lor
Au fost de Tine Doamne părăsite,
Ştergându-le din minte, trecut şi viitor.

Natura pe care o batjocoreau,
Acum le este alături ca o mamă
Se tanguiesc amarnic, cerându-ţi ajutor,
Dar Tu sfătuieşti natura, de ele să se teamă.

Le ţii în întuneric, chiar dacă afară-i zi
Crescându-le mai mult, dorinţa de răzbunare,
Dacă prin locul acela, va trece cineva,
Nu va avea nicicând, vre-o şansă de scăpare.

Când va fi judecata, iertarea de păcate
Când soarele si luna, vor străluci în zare,
Cand tot poporul va fi, in faţa tronului,
Vor sta şi ele triste, privind din depărtare.

poezie de Alin Ojog
Adăugat de Alin Ojog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti respiraţia mea

De fiecare dată când zările-ţi vor zâmbi
Să nu uiţi că eu te veghez zi şi noapte
Îţi alint cu privirea inima
Îngheţ gândul sărutului tău
Nu încerc să te caut
Tu eşti plecat în valuri
Şi te vei ancora la maluri
Pe care eu nu le mai caut
Şi te iubesc cum tu o faci
Eşti respiraţia mea.
Nu mai vreau să te luminez
Vocea ta îmi vorbeşte când tu nu eşti aici
Voi străbate timpul pentru a te oglindi
Noi suntem adesea priviţi din depărtare
Tu eşti comoara mea de preţ
Nu pot să nu te iubesc
Pentru că aş contesta iubirea
Şi aş refuza o parte din mine
Tu eşti atingerea mea cu fiecare vers
Tu îmi zâmbeşti din lumea ta
Eu mă las cuprinsă de braţele tale puternice.

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâna iernii vine...

Curând, ziua e mai scurtă ca noaptea,
Natura e răvăşită, se răceşte încet,
Umbre, lumini şi vântul schimbă din nou vremea,
Albastrul cerului şi păsările dispar la pachet.

Anotimpul culorilor dispare-n tăcerea adâncă,
Clipele frumoase trec la trecut şi aerul se răceşte,
Iarna apare ca un uragan ce te-nspăimântă,
Acum zâna iernii vine cu mii de artificii şi noaptea o trezeşte.

E cam pustiu în zori în iarna ce îngheaţă,
Furtuni şi freamătul zăpezii din nou o să reînvie,
Mă-ncântă albul pur că mă trezeşte la viaţă
Şi vraja iernii-ntensă mă duce uşor în poezie.

E cunoscută iarna c-o iubim ca pe-o dulce şi fragilă fată,
Iubim şi clipele de viscol ce-şi schimbă iar veşmântul
Şi naşte-n vis povestea din ţara-ndepărtată,
Iar gândul meu prinde din nou conturul cu farmecul şi cântul.

poezie de Eugenia Calancea (29 octombrie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câmpul meu cu flori

Iubitule, eşti câmpul meu cu flori,
Ai buzele ca macii, tremurânde, moi
Si ochii ţi-s ca florile de Soare-n nori.
Când mă priveşti, dispare totul, numai noi

Ramânem. Singuri, pe Pământul tot
Şi toată frumuseţea lumii e a noastră.
Dă-mi mâna să mă ţin de tine, nu mai pot,
Picioarele mă lasă, inima e albastră.

Inchide ochii că mă ard şi doare,
Cu palma ta cuprinde-mi sânii, gura.
Opreşte-mi inima, că vrea să zboare,
Să-mi lase pieptul gol. Iubesc natura

Şi campul meu cu flori creat de ea, al meu,
Doar pentru mine, asta mi-e averea.
Iubitule, atat de bun e Dumnezeu,
Că mi te-a dat să îmi alini durerea.

Şi ce miros indrepţi spre mine,
De trandafiri când râzi şi de bujori,
De liliac când mă săruţi şi ţi-e ruşine.
Iubitule, eşti câmpul meu cu flori.

poezie de Magdalena Rus
Adăugat de Magdalena Rus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un lucru este cert, am făcut drăcovenia şi prosteala care o spun ei ani de zile, singurul lucru care se va întâmpla este că te vei zidi într-un supra-ego spiritualizat de 5000 de carate şi nu o să mai poţi auzi cu adevărat nimic de bun simţ când ţi se va împărtăşi din inimă asta. Tot ceea ce se va petrece este doar o muncă interminabilă sisifică de a începe să fii "conştient" de picăturile de apă care îţi intră în chiloţi când plouă, şi o poţi duce aşa până în calendele greceşti când eşti conştient de numărul de celule roşii din sânge. Dar în veci vecilor, asta nu va duce la a fi conştient de cine eşti şi fireşte nu te va reîntregi. Ce se VA ÎNTÂMPLA DE FAPT: doar vei deveni obsedat de control şi nimeni şi nimic nu îţi va mai putea satisface ego-ul "matur-spiritualizat" şi îmbătat cu un orgoliu hilar, dar cosmetizat. Dacă vrei să conştientizezi ceva începe mai întâi să conştientizezi pe cel care conştientizează, pentru că dacă el este o minciună, este fals atunci tot ceea ce va conştientiza va fi fals din rădăcină! Aşadar, află mai întâi "eu"-l care face pe conştientul care vrea să conştientizeze ceva. Tu eşti dincolo de conştienţă şi inconştienţă, acestea sunt stări duale tranzitorii. Fii ceea ce eşti, fii Nenăscutul întregului vis născut!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea pură

Astăzi nu e la fel ca în trecut
realitatea nu e aşa de roz
ca în poveştile din trecut
cu conese fericite şi baroni,
când se-auzea fâşâitul rochiilor
ce erau lăsate să cadă
pe covorul din grădină,
azi sunt momente grele
peste care treci cu mare grijă
şi odată ce-ai greşit
e greu să schimbi ceva înapoi.
Iubeşte, atâta timp cât ai pe cine,
iartă atunci când ştii că te iubeşte cu adevărat,
când zice că vrea să fie cu tine pe veci,
când plângi şi ţi se spune
că eşti mai frumoasă când zâmbeşti.
Iubirea ar trebui să fie ca în trecut
pură şi fără prea multe vorbe-n vânt.
Astăzi sunt prea multe vorbe aiurea,
dar fericirea nu depinde de gura lumii
şi nici de ce va fi pe viitor,
prezentul e cartea noastră.

poezie de Eugenia Calancea (13 iunie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără stres...

Stresul e confuz şi bine încurcat,
iar dacă vrei un indiciu pe nisip,
nu e bine că vine valul şi sterge tot.
Eu zic să nu lăsaţi lumina aprinsă ziua când sunt nori
ca soarele să poată veni din nou
şi chiar nici noaptea nu trebuie lumină,
ca să poată veni lumina lunii,
iar voi îndrăgostiţii să puteţi pluti în melancolie.
Scăpaţi de stres plimbându-vă-n natura dezlănţuită,
iar cei puternici se strâng la pieptul unul altuia,
rătăcind printre copacii bătrâni,
ascunzându-se de ochii celor curioşi,
zâmbind şi sorbind lacrimile de bucurie.
Aşa necazurile noastre înşelate şi întristate,
vor plânge şi apar bucuriile coapte,
care atât de mult sunt căutate
şi care uneori fug de lângă noi.

poezie de Eugenia Calancea (21 noiembrie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe boltă când apare luna

Când noaptea-i cu lună
Iubita-ţi jură-n fraze parfumate
Iubirea-i nebună
Dar minte cum minţiră toate celelalte
Minciună, minciună
De n-ai fi tu iubirea n-ar avea cuvânt
Tu eşti durerea
Eşti mângâierea
Tu farmeci totul pe pământ.

Pe boltă când apare luna
Printre şoapte, când e noapte
Atunci apare şi minciuna
Cu cununa ei de vis.

Şi-atunci zefir
Şi trandafiri
De fermecatele iubiri
Viaţa fără de minciună
N-ar mai fi un paradis.

Minciună, minciună
Tu dai iluzii dulci ca şi morfina
Minciună, minciună
Tu eşti otrava, eşti plăcerea, eşti lumina
Minciună, minciună
Prin tine farmecul vieţii îl simţim
Şi tot prin tine,
În nopţi senine
Visăm, iubim şi suferim.

Pe boltă când apare luna
Printre şoapte, când e noapte
Atunci apare şi minciuna
Cu cununa ei de vis.

Şi-atunci zefir
Şi trandafiri
De fermecatele iubiri
Viaţa fără de minciună
N-ar mai fi un paradis.

cântec interpretat de Cristian Vasile
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Farmecul unei fiinţe străine pe care o iubim întâia oară e farmecul primordial la care ar trebui să ne oprim. E cel pur, numai el ne redă o libertate despre care nu ştiam că e prizoniera unei melancolii adânci, a cărei euforie ne poate chiar face să ne credem fericiţi...

citat celebru din romanul Cel mai iubit dintre pământeni, volumul 3 de Marin Preda (1980)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Punct explodat

Te pierzi de tine şi îţi faci cu mâna.
Natura ta se-ntoarce în natură.
Pe rând eşti casă, prag şi bătătură,
Eşti ziua, luna, anul, săptămâna.

Şi ochii, aparate de sudură,
Cu fulgere de gura ta prind luna,
Cucuta-i dulce, dulce-i mătrăguna
Şi mângâierea frunţii e arsura.

Dezintegrat în picuri şi scântei,
Eşti boarea văii, valul şi busola.
Te-agăţi de munţi, cu brazii, şi eşti stei.

C-un curcubeu ţii cerului cupola...
Şi-n jurul tău tot creşte-aureola,
Ca o explozie de Dumnezeu.

sonet de Marin Sorescu din Ecuatorul şi polii (1989)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti!

Eşti dimineaţa mea,
De la prima rază de Soare ce-mi întrerupe visarea,
De la prima conştientă respiraţie,
De la primul gând trimis la tine, cu adoraţie.

Eşti hrana sufletului meu,
Primesc cu bucurie gânduri de la tine mereu,
Demult nu mai doresc să fiu doar eu,
Iau prânzul, cu dorul meu.

Eşti fiecare clipă în care cu ochii deschişi
Visuri cu noi doi făuresc,
Împreună ne gândesc,
O lume mai bună, făuresc.

Eşti ceaiul verde de după-amiază,
Care forţă îmi infuzează,
Eşti lungimea de undă, care pe frecvenţa mea vibrează,
Eşti bucuria, ce viaţa îmi alimentează.

Eşti seara liniştită, de versuri acoperită,
Eşti inspiraţia binevenită,
Eşti Luna multaşteptată,
Să-mi încălzească inima toată.

Eşti Îngerul ce somnul îmi veghează
Şi visele frumoase le administrează,
Eşti zborul meu temerar spre stele,
Eşti fericirea mea de a dărui minuni din ele!

poezie de Gabriela Aronovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

TU EŞTI CHIAR ŞI ATUNCI CÂND NU ŞTII CĂ EŞTI pentru că eşti dincolo de conştientă şi inconştientă. I: În starea de leşin nu mai eşti conştient de tine, cum mai poţi fi conştient atunci când mori? A. M: Oare nu e la fel şi în somnul profund sau comă? Tu EXIŞTI chiar şi atunci când mintea ta nu e conştientă de asta. Iar acest lucru îţi spune 3 elemente extrem de profunde: 1. Tu eşti dincolo de gluma conştientă-inconştientă. 2. Înainte ca mintea ta să existe şi să devii conştientă - adică prizoniera ei - tu erai. 3. După ce mintea nu va mai fi tu vei rămâne. În final tu întrebi: "Cum mai poţi fi conştient atunci când mori?" E foarte simplu, e foarte simplu, mori chiar Acum înainte de a muri şi vei vedea ce erai tu înainte de a fi prizoniera maşinii de făcut rahat. După ce WC-ul ambulant nu va mai fi TU VEI RĂMÂNE! EXISTĂ O STARE ÎN NOI CARE NU POATE FI ATINSĂ DE NAŞTERE ŞI MOARTE, ACELA CARE O RECUNOAŞTE ESTE LIBER PE VECIE.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pustiul iubirii

Dincolo de tine nu-i nimic,
nici pomii, dragă, nu mai sunt,
oraşul pare pustiit
şi voci aud duse de vânt!

Şi merg prin totul meu pustiu
în care tu domneşti tăcută,
eşti când pictată în granit
şi uneori eşti doar o umbră!

Din când în când braţe întind
şi mă încurc în false-amoruri
şi orice fac şi-n orice gând
doar tu îmi eşti legată-n doruri!

Te caut cu ochii mei doar trişti
şi nu văd drumul care duce,
spre răsuflarea ta vibrând
ce-o simt în ceafă până-n sânge!

Privesc în gol, poate aprinzi
acea lumină pentru mine,
să pot s-o văd, să te aud
şi să ajung cumva la tine!

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!