Filozofie părintească...

Mi-e atât de dor, de tata!
Şi de adepţii lui cei geniali...
Când sfaturi îmi dădeau pe îndelete,
Să-mi creioneze viitorul ideal.

El, tata, scriitor voia să ajungă,
Ca să deştepte lumea în jurul lui
Şi ştiinţa lui cu toţi neştiutorii s-o împartă;
Dar soarta capricioasă altfel a ales,
Când gândurile lui strigau, Progres!
Poate era prea mic în univers...
Mare, sigur este, pentru a lui fată.

- Prea bun, prea prost şi prea cinstit
Sunt şi am fost, îmi spunea tata,
Cu cine nici nu trebuia luat în seamă,
S-a profitat de bunătatea mea,
Şi am răbdat ca Iov, în viaţa asta,
Cui am greşit? Naiv se întreba,
Căci am plătit dublu şi-ndesat orice nimic,
De aceea vreau pe alţii să-i deştept la timp,
Deşi totul în viaţă e relativ.

- Ştiu multe, draga mea copilă,
Dar, foarte puţine, în acelaşi ritm,
Să te învăţ o viaţă întreagă
Şi tot nimic eu nu te-am învăţat,
Căci viaţa este o ecuaţie divină.
Ce suntem noi oamenii cu adevărat?
Poate aflăm, dar sus în ceruri.

- Atâtea întrebări mi-am pus în viaţă,
Îmi spuse tata, gânditor ca Buddha,
Arătându-mi o tâmplă obosită,
Şi atâtea răspunsuri am încercat să-mi dau,
Cât marea frunzelor căzute toamna,
Şi din enigmele vieţii nimic nu am aflat,
- Ţie, ce să-ţi predau?
Decât ce am citit şi experimentat,
Căci vieţii încă nu-i cunoaştem taina.

Ce suntem noi oamenii în univers?
Furnici pe-un muşuroi balşoi,
,, A fi sau a nu fi"
Ne întrebăm, ca Hamlet,
Neputincioşi în faţa sorţii,
De ce venim, de ce plecăm?
De ce iubim, de ce visăm?
Ce guri hrănim, în cer divin?
Când vom avea habar ce suntem
Şi pentru ce ne înmulţim?

Enigme şi iarăşi enigme,
Zbateri aiurea, fără de rost,
Dar ştiu, îmi spuse tata foarte serios,
Că trebuie să fim mai buni,
decât am fost...
Ăsta e marele secret!
În rest, cum venim, aşa plecăm,
Tot goi, tot proşti.

,, Nimic nou sub soare"

poezie de Valeria Mahok (20 noiembrie 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rosalba nu ştia decât să râdă şi să bată din palme în tactul flaşnetei... Dar tata bea prea mult vin, ş'atunci era urât şi rău: da, era foarte rău tata atuncea. Si seara când n'avea nici un gologan ei nu trebuiau să plângă, dacă le era foame, pentrucă asta supăra foarte mult pe tata. Şl-i bătea mult, deaceea a murit.

Alexandru Vlahuţă în De-a baba orarba. Ed. Tineretului -1955
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuget târziu II

Cred, că fiinţa umană este cea mai reuşită,
mai frumoasă şi mai surprinzătoare creaţie a divinităţii,
de aceea nu trebuie să dezamăgim creatorul.
Trăim în iureşul unui univers fantastic,
prin forţa şi frumuseţea lui,
a sistemelor şi ecosistemelor sale,
ca să nu mă gândesc patetic la un dirijor suprem,
al acestei realităţi misterioase
şi la scopul capodoperei sale, viaţa în univers.
Simt prea multă organizare
şi disciplină în universul înconjurător,
ca să mai rămân o ateistă convinsă,
atunci când viaţa, acest miracol viu al creaţiei,
este într-o veşnică dezvăluire şi regenerare,
nelăsând nici un gest pozitiv nerăsplătit
şi nici o greşeală, mai ales omenească,
să treacă nepedepsită, la timpul şi momentul potrivit.
Cred, că nimic nu poate deveni organizat în lume şi în univers
fără ghidul unor sau unei inteligenţe supreme, divine.
Sunt prea multe specii vii cunoscute
şi necunoscute pe pământ şi poate în univers, ca să cred,
că frumuseţea şi caracterul lor deosebit de diferit
sau lanţul trofic care le şi ne leagă pe noi oamenii de ele,
s-a născut şi evoluează întâmplător...
Marea necunoscută a omenirii, printre multe altele,
este scopul vieţii noastre în univers,
şi formele de viaţă de pe alte planete,
sau la ce şi la cine ajută ele sau micimea noastră vie sau moartă,
în macro şi micro universul înconjurător,
deşi cunoaştem bine că,, nimic nu este întâmplător" sau nefolositor,
iar ştiinţa este filozofia vieţii cu cele mai multe necunoscute...
Cred, că Pământul a fost ales, ca cel mai optim acvariu (spus metaforic) al tuturor speciilor vii din Univers,
ocrotit cu grijă de Dumnezeu, ca să nu dispară definitiv miraculoasa colecţie, a creaţiei sale.

poezie de Valeria Mahok (12 iulie 2014)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

O mare dezamăgire pentru omenire

Fireşte că am să plec şi eu cândva.
Dar cu ce amintiri triste voi pleca de aici
despre toţi prietenii cu care am vânat lei,
despre toate femeile cu care am prelungit
la nesfârşit dimineţile altora,
despre copiii care n-au plâns după mine,
despre bogaţii care mi-au invidiat libertatea,
despre pederaştii care mi-au dat târcoale prin gări,
despre mama şi tata care nu m-au cunoscut niciodată.

Mă vor plânge locurile prin care-am trecut
mândru de mine.
Oamenii, mai puţin.
Mă vor plânge câinii vagabonzi cu care
mi-am petrecut nopţile mele-nstelate.
Oamenii, mai puţin.
În definitiv, am făcut atâtea gafe în viaţă
încât ar trebui să o iau de la capăt cândva,
să corijez ce se mai poate.

N-am învăţat nimic toată viaţa
nici măcar să înot
nici măcar să dansez
nici măcar să iubesc.
Am scuipat pe stradă ca orice vagabond
şi m-am târât cu toate curvele lumii.

Am fost prea liber poate şi prea târziu lucid
şi-am tot scrutat în zare o aripă să-mi crească
dar am ales doar tina, când cana mea de cid-
ru m-a rostogolit spre groapa care în cer se cască.

Atât am fost. O mare dezamăgire pentru omenire.
Şi mi-e ruşine când văd cum cimitirele
vin nesătule spre mine.

poezie de Nicolae Sava din Insolenţa nopţilor
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa grăit-a tata...

... Şi, dintr-odată, tata, îmi spune – fără glas –
Căci gândul său, în creier, uşor mi-se prelinge:
"Băiete, viaţa asta, e-un chinuit popas –
În care nedreptatea, de când e lumea-nvinge..."

Şi îmi mai spune tata, cu glas neauzit –
Ce mintea mi-o coboară din prea deşartă slavă:
"Băiete, în viaţa asta, doar banul nemuncit
Deschide orice uşă – căci lumea e bolnavă...

Bolnavă de avere, de pizmă – de-orice vrei,
Căci calcă pe alături – pân' va călca în gol...
Ajungă, însă, zilei, doar răutatea ei –
Tu planuri chibzuieşte – gândindu-le domol;

Nu plăsmui iluzii – deşertăciune-i tot -
Nu-i viaţa cale dreaptă – ci drum pietros şi greu...
Mândriei pune-i, straşnic, căpăstru peste bot –
De vrei să fii prieten cu Bunul Dumnezeu..."

... Aşa grăit-a tata – cu glas neauzit –
Doar mâna tremurândă, ducând-o către tâmplă...
Privesc bătrânu-acesta, de muncă tăbăcit,
Senin privind la toate, ce-n juru-i se întâmplă.

Stăm, amândoi, pe prispă – eu gând cutremurat,
El - o statuie vie, de vremuri nesmintită...
Îi mângâie o rază obrazul ars, ridat
Şi un surâs-i adie pe faţa obosită...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca între Tată şi Fiu

Astăzi tot ce vreau Doamne e
să stau de vorbă cu tine
ca între tată şi fiu
nu o să întreb nimic despre cei
care se vând pentru câţiva bănuţi şi
nici despre lucrurile care nu există
dacă ţi-aş cere să-mi spui
de ce mor oamenii
mi-ai răspunde
că sunt muritori
dacă te-aş întreba de ce
nu-i înveţi să moară
mi-ai răspunde că tu
le-ai dat viaţa
şi că
viaţa trebuie să-i înveţe
când şi cum...
dar cu tata ce-ai avut?
s-a dus într-o dimineaţă devreme
să stea de vorbă cu tine şi
nu s-a mai întors
de atunci mama
în fiecare zi
îşi punea şorţul
şi-i gătea de prânz
ochii îi erau ca doi nori încărcaţi
din când în când îşi ştergea fruntea
brăzdată de griji şi lăcrima
prin colţul buzelor apăsat de durere
scăpărau milimetric cuvintele care ne făceau fericiţi
" vine tata... s-o fi dus ca să vadă ce-o mai fi pe dincolo",
apoi îşi cufunda capul în pumni şi suspina

ai mai îmbătrânit şi tu şi tata
aţi spart cerul şi prin crăpătura aceea
ne priveaţi chiorâş până în ziua
în care mama a adormit pe prispa de pe care
îşi împreuna mâinile şi te ruga să ai grijă de noi
cu siguranţă mama e acolo şi mă priveşte de sus
dar tata?
de ce nu mă strigă tata?
nu mai am pe nimeni şi nici prieteni pe aproape
am mai îmbătrânit şi eu
timpul s-a aciuit în crăpătura prispei
e doar un semn
ştiu că
tata şi cu mama au fost cândva pe-aici

e târziu, Doamne!
ţine-mă pe genunchi în seara asta
şi lasă-mă să o văd pe mama
e tot ceea ce vreau

nu trebuie să mă înveţi să mor
tata sau poate mama au o datorie
mai veche faţă de tine

lasă gestul meu să acopere totul
asta-i tot ce vreau,
Doamne!

poezie de Teodor Dume din Volumul: Temniţa de sub rană
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce aflăm, aflăm că noi suntem Viaţa, niciodată corpul care crede că are viaţa! Viaţa nu are început şi nu poate avea sfârşit, doar formele efemere suferă de boala cumplită a separării numită naştere şi moarte. Mama, tata, copilul, pisica sau orice formă efemeră de viaţă căreia ne ataşăm nu se duce absolut niciunde. Viaţa, dragă prietene, doar se eliberează de povara grea a unei forme prea uzată pentru această lume. Dar viaţa ei vă îmbrăţişează şi vă însufleţeşte chiar Acum pe toţi exact cu aceiaşi dragoste cu care o făcea prin vremelnicia formei. Când ne aflăm pe noi înşine doar Murim înainte de moarte şi îngropăm noi moartea în inima vieţii veşnice! A muri înainte de moarte înseamnă a nu mai muri la moarte! A nu mai muri deloc! Noi toţi suntem viaţa veşnică condamnate de gând în biete creaturi muritoare. Vorbele spuse de preot: "precum că va avea viaţă veşnică" nu sunt deloc o utopie sau o fantezie mistic-creştin, ci e adevărul cel mai pur pe care din păcate, mulţi dintre preoţi îl aclamă, dar nu l-au realizat!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca între Tată şi Fiu

astăzi tot ce vreau Doamne e
să stau de vorbă cu tine
ca între Tată şi Fiu
nu o să întreb nimic
despre cei care se vând pentru
câţiva bănuţi şi
nici despre lucrurile care nu există
dacă ţi-aş cere să-mi spui
de ce mor oamenii
mi-ai răspunde
că sunt muritori
dacă te-aş întreba de ce
nu-i înveţi să moară
mi-ai răspunde că tu
le-ai dat viaţa
şi că
viaţa trebuie să-i înveţe
când şi cum...
dar cu tata ce-ai avut?
s-a dus într-o dimineaţă devreme
să stea de vorbă cu tine şi
nu s-a mai întors
de atunci mama
în fiecare zi
îşi punea şorţul
şi-i gătea de prânz
ochii îi erau ca doi nori încărcaţi
din când în când îşi ştergea fruntea
brăzdată de griji şi lăcrima
prin colţul buzelor apăsat de durere
scăpărau milimetric cuvintele care ne făceau fericiţi
" vine tata, s-o fi dus ca să vadă ce-o mai fi pe dincolo",
apoi îşi cufunda capul în pumni şi lăcrima

ai mai îmbătrânit şi tu şi tata
aţi spart cerul şi prin crăpătura aceea
ne priveaţi chiorâş până în ziua aceea
în care mama a adormit pe prispa de pe care
îşi împreuna mâinile şi te ruga să ai grijă de noi
cu siguranţă sufletul e în mâinile tale
dar tata?
de ce nu mă strigă tata?
nu am alţi părinţi şi nici prieteni pe aproape
am mai îmbătrânit şi eu
timpul s-a aciuit în crăpătura prispei
e doar un semn
ştiu că
tata şi cu mama au trecut pe aici

e târziu
ţine-mă pe genunchi în seara asta
şi lasă-mă să o văd pe mama
e tot ceea ce vreau

nu trebuie să mă înveţi să mor
tata sau poate mama au o datorie
mai veche faţă de tine

lasă gestul meu să acopere totul
asta-i tot ce vreau,
Doamne!

poezie de Teodor Dume (2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii planetei

Suntem mult prea mici
În astă lume mare...
Sunt valuri prea înalte,
Când noi suntem prea scunzi...
Sunt mult prea multe lacrimi
Închise-n vieţi amare,
Suntem mult prea mici
Când ne-arătăm rotunzi...

Suntem mult prea răi
Pe o planetă bună...
Sunt oameni care mor,
Când trupul le trăieşte...
Sunt mult prea multe crime
Iar viaţa prea nebună,
Suntem mult prea reci
Când viaţa ne-ncălzeşte...

Suntem mult prea mici
Ca oameni, noi cu noi...
Sunt răni ce am uitat,
Când ele nu te uită...
Sunt mult prea multe sarcini
Şi nu-s purtate-n doi,
Suntem mult prea orbi
Când viaţa este mută...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veronica Mars: Am avut de ales. Să rămân alături de tata sau alături de Duncan şi de familia a cărei fiică ucisă a fost cea mai bună prietenă mea. L-am ales pe tata. E o decizie cu care trebuie să trăiesc zi de zi. Şi ştiţi care e ironia? Că nici nu mai ştiu ce să cred. Poate că toţi ceilalţi au dreptate. Poate că tata a încurcat investigaţia. Poate că am renunţat la cercul meu de prieteni - la viaţa mea - din cauza unei erori de judecată a tatălui meu.

replică din filmul serial Veronica Mars
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe la Bogata

am fost pe acasă la Bogata
dar nu e nimeni — e pustiu
goală-i casa şi e gata
şi pentru mine — e târziu

eu însumi am îmbătrânit
şi-a mea viaţă-i spre apus
iar trupu-mi este azi slăbit
aşa de zvelt eu astăzi nu-s

plecară ai mei cu toţi în şir
şi casa iată e pustie
doar al amintirii astăzi mir
pe-ai mei se luptă să-i învie

şi plin ocolu e de iarbă
şi nicio piatră nu mai e
de parcă totu-n mare grabă
ca focu-i stins — asemene

ca focu iată din fiteu
ce nu mai arde prea demult
de-ai casei iată-s numai eu
tăcerea când eu o ascult

dar e pustiu şi e închis
pe aripa vremii pierdute
de parc-a fost numai un vis
lăsat la cine vrea să asculte

de parcă nu a fost o vreme
în care acolo-am locuit
cu atâtea umblete şi semne
părinţii unde m-au primit

de parcă nici tata bătrân
n-a fost acolo vreodată
când ne jucam copii-n fân
în joaca cea nevinovată

şi parcă n-a fost la cuptor
chiar dânsu ptita să o facă
cum n-a fost alta aşa cu spor
cuptorul nostru să o coacă

şi parcă tata n-a umblat
făcând atâtea pe afară
să fie totul aşezat
din zori de zi până în seară

şi parcă acolo n-au crescut
copii ca florile de primăvară
dar azi e trist şi de urât
şi mai urât ar vrea să-mi pară

mi-aduc aminte cum în blide
topala mama o punea
şi noi copiii înainte
ne înfruptam atunci din ea

plină casa de viaţă
era atunci chiar şi-n ocol
simţeai spre ceruri cum se-nalţă
şi nu era nimica gol

acum — nimica nu e viu
şi iarba parcă este moartă
ocolu-i sarbăd şi pustiu
şi nimeni nu mai e la poartă

lipseşte mama — tata nu-i
şi nici o vorbă nu se aude
nici paşii azi ai nimănui
auzul nu ţi-l mai pătrunde

căci toţi s-au dus şi ne-au lăsat
sunt aşezaţi iată-n mormânt
de e pustiu şi al meu sat
de-ai mei aproape când nu sânt

se coc plăcinte-n atmosferă
căci iată totul a murit
şi casa parcă-i o himeră
viaţa unde mi-am trăit

căci fără viaţă este tot
ocol fântână — cohe şură
copil să fiu eu nu mai pot
căci toate iată se pierdură

şi nu e nimenea să urce
iar pe fân în podu şurii
şi din mere să îmbuce
mângâindu-i cerul gurii

nu e mama nicăieri
şi nici tata iată nu-i
de nu mai am în duh puteri
să dau veste nimănui

ca şi atunci când toţi copiii
pe afară-n şiruri se jucau
dând prinosul bucurii
plini de viaţă când fugeau

dar acum când iar privesc
atmosfera casei noastre
în chinuri mă prăpădesc
de ce văd că avem parte

iarba a umplut ocolul
nici un pas că nu se aşterne
de străluce-n goluri golul
de nimic nu este vreme

totul este năruit
fără viaţă şi mişcare
casa unde am trăit
nicio faţă parcă n-are

poezie de Ioan Daniel Bălan (31 iulie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

tata nu ştia că nucul
a învăţat să fumeze
nici că veveriţele
au iarba fiarelor şi mereu desfac
uşa de la pivniţă
de aceea au buzele roşii
iar butoiul din ce în ce sună
a ecou
.
tata ştia că învăţ
pentru ca să dau la facultate

săpa un petic de deal
şi iar săpa
ţărâna-i părea că ascunde viitorul meu
.
de mulţi ani am îngropat sapa aceea
să nu afle tata c-a murit

şi că dealul
nici nu mai este
.
la şcoli
niciodată nu a fost de ajuns să ştii
să desenezi un nuc şi o uşa de pivniţă din care
butoiul se rostogoleşte
sau doar ecoul
surghiun iniţiatic
.
şi toate acestea tata
tata nici acum
nu le ştie

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semn

nu vreau să mă vezi noaptea
nu pot trimite fotografii
am ochii roşii, un blitz defect
şi câteva dâre de lumină pe inimă

mă gândesc să nu-ţi mai trimit niciodată fotografii
sunt prea încărcate de melancolie
m-am săturat să-mi plimb tristeţea pe sticlă
urăsc reflectoarele, picturile şi pictorii, pe tata
da, îl urăsc, pe bunul meu tată
îl urăsc
nu-l mai urăsc
bat câmpii şi devin alta
urăsc-iubesc
iubesc-urăsc

cu pumnii strânşi, sper că
nu voi mai scrie niciodată poezie.
uită-te la mine, dragul meu
fotografiile şi poeziile mele stau pe ape
eu merg înainte şi n-am chef de nimic
las uşile deschise, nu mi-e frică de nimeni
vreau să-mi pui întotdeauna întrebări simple

acum vreau să dorm
fără nici o întrebare, nici o fotografie, nici o poezie
vreau să mă ascund în aşternuturi
nu ţi-am spus, ştiu să-mi fac cruce cu limba
tot tata m-a învăţat
dar mi-e frig, ţin mâinile împreunate

mă rog să nu-mi vadă niciodată fotografiile, răspunsurile, poeziile
să nu vadă decât atât
aş putea să fiu o soţie bună
amanta perfectă
aş putea să fiu copil, o altă mamă
aş putea să fiu a ta în fiecare noapte
aş putea să nu mai scriu nimic
acum
şi cu toate astea
de mâine, n-o să-i mai spun nimic mamei
am s-o îmbrăţişez cu toată dragostea
fără să ştiu de ce în fiecare noapte
o doare atât de tare
Dumnezeul meu

poezie de Mădălina Maroga
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cantecul avocatului

Fa-te avocat, Sandele
termopane termopane,
termopane termopane, tata
fa-te deputat
termopane termopane,
termopane termopane, of of
fa-te sef de stat!

poate am o karma proasta
poate d'aia n-am noroc, da' poate
poate-a fost ceva in apa
poate d-aia stau la bloc
poate nu vad ce se-ntampla
d'aia nu pricep nimic
da' poate n-am avut caldura, si pa-
pusi cand eram mic

poate ca mama cu tata
au fost frati cand erau mici
pana cand s-a prins bunicu'
eu eram deja aici
m-am nascut cu trei manute
nimic mai adevarat
ce ma fac cu karma asta
ma fac tata, ma fac tata de... putat

fa-te avocat, Sandele
termopane termopane,
termopane termopane, tata
fa-te deputat
termopane termopane,
termopane termopane, of of
fa-te sef de stat!

poate la maternitate
poate mai tarziu la cresa
aia m-au schimbat cu altu'
si mi-au dat alta adresa
poate ca de mine insumi
mana-mi sade prea aproape
poate asta nu-i iubire... da' io sper ca... poate

io am vrut sa fiu contabil
da' nimeni nu m-a-ntrebat
toti mi-au spus: cu fata asta
fa-te, tata, avocat
si-o sa ai o casa-n centru
si-o masina mai de neam
si-o sa ai in loc de geamuri
la ferestre, la ferestre termopan

fa-te avocat, Sandele
termopane, termopane,
termopane, termopane, tata
fa-te deputat,
termopane, termopane,
termopane, termopane, of of
fa-te sef de stat!

cântec interpretat de Florin Chilian, muzica de Florin Chilian, versuri de Florin Chilian
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tata a sădit în mine un imens respect faţă de istoria locurilor. Avea un înnăscut talent de povestitor. Mi-amintesc despre Ştefan cel Mare mai mult din cele auzite de la tata decât din orice pagini am citit după aceea... Mi-a dăruit o credinţă de unică dimensiune în valoare, în tradiţie. M-a îndreptat spre Liceul Naţional, temelia construcţiei mele intelectuale. Tata, dascălul meu, mă întreba zilnic: "Câte cărţi ai citit azi? Câte game ai făcut?". E mai bine de jumătate de veac de când caut să răspund la aceste întrebări.

Iosif Sava în Jurnal
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

fata asta nu va trăi
are părul sârmos
ca o clupsă de vulpi
şi faţa prea albă
ochii prea mari
adânciţi în calota polară
dar nu e faţa ei
zise tata lu tata
mestecând sub mustăţi
o hilară iluzie
el îi zicea tutun de carpaţi
din ăl mai bun
tata fuma mărăşeşti
şi pierea în ochii mei de copil
cu cer cu tot şi arme

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scara vieţii

Singur, mult prea singur sufletul
i-am programat o întâlnire cu el însuşi
azi e ocupat, mâine nu ştiu dacă va avea timp
poate poimâine -
până atunci clipele curg după un ritm prestabilit
pentru marele univers suntem mereu parteneri
indiscutabil e singurul care ne cunoaşte
ne recunoaşte
ne urmăreşte cursul
ne află toate secretele
când suntem prea istoviţi
simţim cum ne cheamă
dar nu cum ar crede unii
spre moarte, ci doar
pentru a ne pune pe umeri povara unui nou început.

poezie de Valeria Tamaş (mai 2008)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucas: De ce nu poate fi numit joc, dacă lumea nu-l vede?
Keith: O să-ţi spun de ce. Când eram copil, tata m-a dus în Raleigh să-l văd pe David Thompson jucând. Aveam 9 ani. Nu-mi păsa de baschet. Dar când Thompson a intrat pe teren, era atât de tânăr, de iute şi de graţios, că am fost fascinat. Nu mi-am putut lua ochii de la el decât mult mai târziu. L-am privit pe tata; avea lacrimi în ochi. 14.000 de străini şi tata plângea pentru că Thompson era atât de frumos. A jucat atât de poetic, că ne-a făcut să ne simţim implicaţi. Ai un dar, Luke, şi e păcat să nu-l arăţi oamenilor, să-l ascunzi în parc. E mare păcat. Uite de-aia nu poate fi numit joc.

replici din filmul serial Ruleta destinului
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Că eşti mare, că eşti mic...

Când eşti mic, asculţi de tata.
Când mai creşti, îţi croieşti soarta,
Tot muncind vară de vară,
De cu zori până în seară.

Prea mult nu agoniseşti,
Doar atât cât să trăieşti.
Muncind din greu ai obosit,
Timpul te-a îmbătrânit.

Cam des cerul îl priveşti.
La viaţă nu mai gândeşti.
Aştepţi ceva şi nu ştii ce,
Dar ştii că locul, sus îţi e.

Ai fost copil şi nu mai eşti.
Roata vieţii n-o opreşti.
Asta-i viaţa omului.
Este vrerea Domnului.

După cum se vede treaba,
Muncim şi muncim degeaba.
Că eşti mare, că eşti mic,
Când te duci, nu iei nimic.

poezie de Dumitru Delcă (iulie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marele nimic

am căutat o viaţă întreagă
marele nimic
ieri, plimbându-mă pe stradă, la amiază
l-am găsit,
era cocoţat acolo, sus-sus
nu ştiu cum a ajuns
privea dispreţuitor la noi
el, marele nimic
greu l-am convins
să-l iau cu mine
lumii să-l arăt
l-am pus cu grijă în desagă
am mers apoi o viaţă întreagă
prin lumea asta, mare, goală
când am deschis desaga
am descoperit mirat
în ea era decât... nimic
desigur foarte mic

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu din În lumea Marelui nimic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Ah, Luci... Nu ştiu ce să-ţi spun... Dar zău că nu e bine!
Lucian: Off, da, ştiu că nu e bine. Dar ce pot face? N-am nici o putere. Sunt atât de neputincios... Şi atâţia ani pierduţi degeaba? Opt ani din viaţa mea, de iluzii, de speranţe, totul dus, din cauza lui Sid... Cine şi-ar fi putut imagina?! Bine, poate că şi eu am greşit, dar... Uff, mai bine făceam cum îmi spunea mama şi rămâneam acasă; renunţam la misiunea asta afurisită... Era mult mai simplu! Fără complicaţii inutile! Ce rost au toate astea?! Comandantul misiunii... Halal! Sunt jalnic!
Mihai: Uff, Luci... Zău, nu vorbi astfel!
Lucian: Dar cum altfel ai vrea să vorbesc? Când pierd totul printre degete? Când nimic nu-mi merge bine?! Situaţia îmi scapă de sub control. Încerc să mă amăgesc că încă aş avea vreo şansă, dar văd bine că mă amăgesc doar... Ce-mi rămâne? Nimic. Cu Lia n-am nici o şansă. Probabil n-am avut niciodată, doar aşa credeam eu...
Mihai: Ba ai, dar trebuie să-i vorbeşti. Să-i spui odată ce simţi pentru ea! Nu-i atât de dificil. Dacă eu am putut, cu Ly, nu văd de ce n-ai putea şi tu; mai ales tu, Luci! Zău aşa...
Lucian: Da, tu nu vezi ce ar putea fi atât de dificil; normal, pentru tine e greu de înţeles... Cum să-i spun?! De ce? Să mă refuze din nou? Să mă respingă, ca de fiecare dată? Pentru a câta oară? Ce folos?!
Mihai: Ah, de asta te temi tu?
Lucian: Păi, m-a respins de atâtea ori; nici măcar nu mai ţin minte de câte... Mi se pare normal să-mi spună, categoric, "nu"... Dar, nu contează. Mă retrag în rezervă, să n-o lăsăm pe Ly să aştepte prea mult.
Mihai: Da, bine, mergi. Mă găseşti tot aici.
Lucian: Tu, cu computerele astea... Nu poţi să stai mult timp departe de ele!
Mihai: Obişnuinţa, Luci. Obişnuinţa... Şi în plus, pasiunea!
Lucian: Bine. Revin imediat.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!