După Gilgameş şi Gaia

Veste după veşti şi basme
despre prinţul din Uruk
trec sub ziduri şi se duc
cuprinzând Gaia în spasme.

Ce n-a fost, va fi să fie,
ce-a rămas, o umbră vie
aruncată ca un voal
prinsă de un paspoal
mitologic curcubeu
dar culori de scarabeu -

Cine-i pregătit, să moară
în noianul de durere
al deplinelor tăceri
unde doar cuvinte surde
înconjoară neputinţa
clipelor rămase-n urmă!

Iată, un boboc răsare
pe când ultimele ramuri,
nemişcate, în surdină,
se despart de străvezii
frunze, răvăşind tăcerea
altelor neîmplinite -

Gaia şi-a desprins mantaua
trecerii-n singurătatea
revenirilor trecute -
linişte-i totul, şi pace -
cine-i pregătit se duce,
cine nu, acela moare
pe când ultimele ramuri
se desprind din nemişcare.

Nu-i nici somn, nu-i nici visare;
numai Gilgameş - şi Gaia
care naşte neputinţa
celor şapte cărţi Mishlai!

poezie de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrima

Lacrima!...
Ce-i Lacrima?

Cine ar putea să-mi spună
cum că este o minciună,
cine, lacrimi, n-a vărsat
chiar de-a fost sărac, bogat
şi-ai cui ochi, poate, n-au plâns
când în braţe el a strâns
pui de om sau pui de cuc,
pui de greier, guguştiuc,
flori de mai şi flori de soc,
trandafiri cu un boboc,
chip de îngeri, heruvimi,
un sărut trimis de mimi,
cine, lacrimi, n-a trimis
celor care vin în vis
şi aduc spre dimineaţă
stropi de rai, stropi de verdeaţă
de-acolo de unde somnul
li-i vegheat numai de Domnul,
unde suflete nu îngheaţă
dacă au fugit din viaţă
de la cei ce, pe pământ,
le-au trădat şi le-au înfrânt,
cine, lacrimi, n-a picat
dacă a primit un sfat
de la pruncii nenăscuţi
când, pentru doi-trei bănuţi,
au ucis vise străine
crezând că le-ar aparţine
şi când pruncii înţelepţi
au trimis prin doi profeţi
veste mare, veste bună,
cum că moartea-i doar... minciună!

Lacrima!...
Ce-i Lacrima?

E secretul, patima...

Lacrima e nemurirea
celor care-şi lasă firea
şi se duc grăbiţi la ceruri
unde nu simt iarnă, geruri,
unde nu se naşte ură
şi nici hoţi care te fură,
unde nu sunt vrăji, blesteme
ori pedepse, anateme,
unde nu e bucurie,
nici durere pe vecie,
unde-i linişte şi pace,
nimeni ca să te provoace...

Lacrima e infinitul
celui ce-a atins zenitul
şi-a ajuns până la zeu...
Sufletul?... În Elizeu!

poezie de Emma Hartt
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stratul de sferă

Să nu te uiţi în urmă
când te paşte fiara
Să nu te uiţi în ochii tăi
când se desprind pereţi din cer
să îţi iei capul în mâini
şi să urli cu degetele
ultimele tale străfulgerări de oase.
Să nu te miroşi
Să nu te uiţi în urmă
Să nu plăngi ca un prost după tine
Să îţi închizi ultimele suspine
Şi să zici:
Eu nu mă uit în urmă
În urmă
eu mă uit!
Ce bine!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Novembre

Nu-i soare – nu-i lună pe cerescul crug!
Nu-i dimineaţă – nu-i nici amiază –
Lipsesc reperele în plină zi –
Nu-s zori – nu-i nici amurg –
Nu-i pe cer, albastră, nicio rază –
Nu-i drum – nu-i stradă – nici bordură vizavi –
Bulevardul n-are sfârşit, nici început –
Arcurile clădirilor au dispărut –
Nicio turlă n-are acoperişul scut –
Nu s-arată faţa niciunui cunoscut –
Nu-s gesturi de politeţe – la vedere –
Nu-i niciun semn de recunoaştere, doar tăcere!
Nu-s surse de locomoţie – călătorii-s lipsă,
Nu-s semne unde duce drumul – e-o eclipsă –
"Accesul interzis" – pe pământ şi pe marea-ntinsă –
Nu sunt poştaşi – nu-s nici cutii poştale –
Nu-s veşti de pe coastele din depărtare –
Nu-i parc – nu-i scuar – nici fete plimbăreţe –
Nu-i anturaj – nu-i nici nobleţe –
Nu-i căldură, nici bucurie, nici aer sănătos,
Nu simt nici un confort în membre –
Nu-i umbră, nu-i lumină, nu-s albine, nici fluture frumos,
Nu-s fructe, nu-s flori, nu-s frunze, nici priveghetori!
Novembre!

poezie de Thomas Hood, 1799 - 1845, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constanţă

de când cu acest covid,
omu-a devenit hibrid,
nu-i nici cer, dar nici doar humă,
nici granit, dar nici de gumă,
nu-i nici claie, nici balot,
nu-i nici struţ, nici Phoenix tot,
pus într-al lui Procust pat,
nici stingher, nici adaptat,
nici străin, dar nici acasă,
nici cucută, nici melasă,
nici în zeghe, nici în togă,
nu-i nici bocet, nici eglogă,
nici Manole, nici Icar,
nici beznă, dar nici habar,
nici tăcere, nici cuvânt,
nici pareză, nici avânt,
nu-i nici orb, dar nici nu vede,
nici în sine că se-ncrede,
nici profet, nici Antihrist,
nu-i nici vesel, dar nici trist,
nici Einstein, nici Poptămaş,
nici strămoş şi nici urmaş,
nu-i nici ciornă, dar nici act,
nici prea plin, nici vid compact,
nici faun, nici eunuc,
nici cloşcă, nici ou de cuc,
nici pesmet, nici cozonac,
nici înger, nici pui de drac,
nici Midas, dar nici sărac,
nici fasole, nici arac,
nu-i corabie, nici port,
nu trăieşte, nici nu-i mort,
doar există, dar nu-i viu,
nici expert, nici ageamiu,
nu se-nalţă, nici nu pică,
nu învinge, nici c-abdică,
rămânând ce-a fost: nimică.

poezie de Luminiţa Ignea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde eşti tu, Gaius, acolo voi fi eu, Gaia.

proverbe latineşti
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trec ploile...

Oh, trec ploile spre mâine, câte-o lacrimă ducând...
Doamne, câtă suferinţă să mai rabde-acest pământ?!
Biciul vântului pocneşte pe spinarea ponosită
Încovoiată de durere... Plângem, Maică Prea Iubită!

Râuri trec învolburate... Sânge-nfierbântat şi ură
Într-un iureş fără seamăn, grav şi fără de măsură...
Lutul strămoşesc musteşte parcă lavă omenească
Şi din ramuri curge sânge... Cine să ne mai iubească?!

Nu-i nici rugă nici iertare, nu-i nici viaţă, dar nici moarte...
Ne trăim în lanţuri viaţa, dar trăim în libertate!
Doamne, câtă suferinţă ne e dat să îndurăm?!
Când, pe căi transcendentale, către Tine ne-nălţăm?!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă despart senin

Nu-i clipă-n care cerul să nu cheme,
Între-austere ziduri de cetate,
O mamă, tatăl, sora sau un frate,
Cu ochi închişi, tăcuţi, uitaţi de vreme.

Iar porţile rămân desferecate.
Trec corbi ţipând şi vântu-n ramuri geme
Pustiitor, dar nimeni nu se teme.
Strigat a fost şi nu se mai abate.

N-am să-ncrustez o lacrimă-n uitare.
Rămân aşa, pierdut şi trist, dar demn
Şi mă despart senin, chiar dacă doare,

De cei mai dragi, vegheaţi de cruci de lemn.
Căci nici un loc din lumea pieritoare
Nu e al morţii, ci al vieţii semn.

sonet de Adrian Munteanu (14 aprilie 2012)
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Impersonal

Realitate ascunsă în nelinişti
Cuvinte întoarse-n aşteptare
Paşi nesiguri şi oprelişti
Toate prinse-ntr-o culoare.

Tăcere albită de iarnă
Alfabet rămas în urmă
Versuri scrise-ntr-o uitare
Amintiri ce visul scurmă.

Vidul ce te înconjoară
Muzica ce-ţi cântă-n strună
Vorbele rămase-n aer
Timp ce-l cauţi, peste lună.

Calea este prea subţire
O poţi şterge din privire
Hai, dizolvă-le pe toate
Spune că-i nepotrivire.

Nu-i nici linişte, nici zgomot
E doar timpul care fuge
Tu, sperând că suferinţa
Vine, stă dar se şi duce.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reculegere

Pe noi nu ne desparte braţul
Umil, ce stă întins şi cere,
Nici soarta, când aruncă laţul,
Ci doar o clipă de tăcere.

Pe noi nu ne despart copacii
Jelindu-şi goalele panere,
Nici câmpul unde se sting macii,
Ci doar o clipă de tăcere.

Pe noi nu ne despart tramvaie
Orbecăind prin cartiere,
Nici maldărele de gunoaie,
Ci doar o clipă de tăcere.

Pe noi nu ne despart oceane
Sau continente prizoniere,
Nici zboruri reci de avioane,
Ci doar o clipă de tăcere.

Pe noi nu ne despart gheţarii
Agonizând în albe sfere,
Nici sunetul extins în arii,
Ci doar o clipă de tăcere.

Pe noi nu ne despart tranşee
De lupte crunte, paralele,
Nici lacrimi triste de Medee,
Ci doar o clipă de tăcere.

Pe noi nu ne desparte, iată
Nimic, nimic din ce se cere.
Ce este a mai fost o dată
Numai o clipă de tăcere.

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de plângere

Ura clocoteşte-n suflet
Şi durerea se aprinde,
Nu cunoaştem pace, zâmbet...
Cine să ne mai alinte?!
Azi inima-i tăciune, jar,
Durerea-n mine încolţeşte...
Nici nu te-ai întrebat măcar
Cine-i acel ce te iubeşte...

Ura clocoteşte-n suflet,
Dragostea în noi se stinge,
Piere armonie, zâmbet
Şi de-o vreme-a jale ninge.
Ramuri bat, furtuna creşte,
Înţolite-s, generaţii,
În linţoliu-ntinăciunii.
Se urăsc fraţii cu fraţii!

Şi durerea se aprinde,
Pică lacrimă de jar
Şi durerea se întinde
În decor autumnal.
În incest, frate cu soră
Îşi dau mâna pe vecie,
Se urăsc soacă cu noră,
Sfântă, maică Românie!

Nu cunoaştem pace, zâmbet,
Pe pământ sunt semne triste.
Simt al timpurilor vuiet –
Clopot legilor nescrise.
Magma-n fierbere se-nalţă
Diavolească arătare.
Unde eşti?! Unde eşti viaţă?
Oh, de ce, Doamne, se moare?

Cine să ne mai alinte?!
Pe pământ mai e iubire?
Prunci cerşin sufletul mamei,
Nu cunoaşteţi fericire.
Mame ce sorbindu-şi lacrimi,
Îşi aşteaptă pruncii-n poartă.
Taţi în ale morţii patimi,
Fi-veţi fericiţi vreodată?!

Azi inima-i tăciune, jar,
Altoi arzând, de neputinţă,
Icoană devenind altar,
Aceeaşi ne-ntinată fiinţă.
Prin cei ce se vor naşte, trec
Bătrâni mereu înlăcrimaţi
Şi timpul vieţii şi-l petrec...
Voi în picioare îi călcaţi.

Durerea-n mine încolţeşte,
În vânturi, ram mă regăsesc
Şi dănţuind, luna priveşte,
Al vieţii, îndelung, grotesc
Periplu prin anale-n care
Etern dormi zmei de ametist,
Prinşi în lentile bifocale.
Oh, viaţa nu-i decât un vis.

Nici nu te-ai întrebat măcar,
Izvor de tainice istorii...
Tu mi-ai pus inima pe jar,
Zădărnicind nurii ninsorii.
Brazi au crescut la tâmpla mea
Şi ochiu-i munte de ninsoare,
Mă doare încă ura ta
Şi gândul, oh, de dor mă doare.

Cine-i acel ce te iubeşte?!
Cine-i acel ce m-a vândut?
Stai, adevărul cumpăneşte
Ş roagă-te la Duhul Sfânt!
Tu răsplăteşte cu iubire,
Cât în iubire eşti crescut
Şi dăruieşte fericirea
Părinţilor ce te-au avut.

Cine-i acel ce te iubeşte?
Nici nu te-ai întrebat măcar...
Durerea-n mine încolţeşte.
Azi inima-i tăciune, jar.
Cine să ne mai alinte?!
Nu cunoaştem pace, zâmbet
Şi durerea se aprinde,
Ura clocoteşte-n suflet...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doină

Cine vine, cine pleacă,
Strop de apă-n piatră seacă.
Cine-a fost, cine-o să fie,
Strop curat de apă vie.
Cine stă şi cine trece,
Gândurile ne-or petrece.
Cine zice, cine tace,
Sufletul sub piatră zace.
Cine plânge, cine râde,
Venetici cu chipuri hâde.
Cine dă, cine primeşte,
Tot străinul huzureşte.
Cine s-a dus, cine rămâne,
Dorurile să le-ngâne.
Cine-i piatră, cine-i zbor,
Nu-i românul trecător.
E pământ, izvor, câmpie
Şi-are-o ţară Românie!
Mulţi o vor, da-i numa una
Şi-a noastră-i dintotdeauna.
Nu-i de ieri şi-o fi şi mâine,
De-om mânca pământ pe pâine
Şi-om bea lacrimă sărată
Din inimă ne-nfricată!
Timpu-şi bate clipele,
Noi ne-om duce zilele,
Din câmpie-n munţii suri
Lupi liberi pe sub păduri!

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se duc actorii

Odihnă veşnică, Ilinca Tomoroveanu

Se duc actorii... unul câte unul,
Rămâne scena goală de valori,
Degeaba bate gongul ca nebunul,
Au dispărut şi ultimele flori.

Se duc actorii... cine să-nţeleagă
Cuvintele din ochii lor închişi?
Ce neputinţa clipei... o reneagă,
Cum o făceau şi ultimii proscrişi.

Se duc actorii... fug înspre cuvinte
Şi-nspre tăceri ascunse în amurg,
Când primăvara veşnicia -şi vinde
Uitărilor... şi ploilor ce curg.

Se duc actorii... teatrul lăcrimează,
Culisele au îngheţat de dor,
Iar timpul duşmănos... avertizează,
În suflet moare zilnic... un actor.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici

Nici roşu cerul nu-i,
Nici verde nu-i pădurea,
Nici ochii nu-s căprui,
Nici lemn nu e securea,

Nici pasărea nu piere
Când vrea copacul ei,
Nici fagurii de miere
Nu-i dau, chiar dacă-i vrei,

Nici Luna-i poezie,
Nici stele sunt pe cer,
Nici versul nu se scrie
Când sufletele pier,

Şi tot ce-a fost odată
Nu va mai fii de-acum,
Păduri şi ochi şi păsări
Se vor preface-n scrum.

poezie de Mihail Mataringa (24 ianuarie 2011)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Novembre

Nu-i soare – nu-i lună pe cerescul crug!
Nu-i dimineaţă – nu-i amiază –
Reperele zilei lipsesc – nu-s zori – şi nici amurg.

Nu-i căldură, nici bucurie, nici aer sănătos,
Nu simt nici un comfort în membre –
Nu-i umbră, nu-i lumină, nici albine nu-s, nici fluture frumos,
Nu-s fructe, nu-s flori, nu-s frunze, nici priveghetori!
Novembre!

poezie de Thomas Hood, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sic transit

I

Acolo, unde nu-i nimeni,
Nici umbre,
Unde se duc
Mulţime de ani,
Şi zgomotul zilei,
Şi tăcerea nopţii...
Unde toate sunt ştiute...
Acolo, spun călătorii,
Că numai rafale de foc
Se denunţă
Lugubru, metalic,
Din minut în minut.
Acolo, unde nu-i nimeni,
Şi nu mai trebuie
Nici un cuvânt.

II

Şi iată, ne-a surprins seara
Peste zi nefiind nimic.
La fel
Ca de atâtea ori.
Poveşti...
De muncă,
Lene,
Banchetul din umbră,
Sau timp de fericire.
Şi, iată, ne-a surprins seara,
Peste zi nefiind nimic.

poezie celebră de George Bacovia
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La vie comme elle vient...

Cad frunze de pe ramuri în dansul lor firesc,
Rămân braţele goale, eu după veri tânjesc;
Bat ploile-n ferestre într-un tic-tac parşiv
Şi ţipă violetul în straiul rogvaiv.

Şi visu-mi se îneacă în Styx-ul nemilos-
Sunt Lethe ce sădeşte uitarea pân' la os.
Şi de n-aş fi uitare, ce-amar în ochii mei,
Când toamnele se-ncuibă în florile de tei!

Mi-e sete de pădure, mi-e foame de-un fior
În mine anotimpuri se nasc şi mor de dor;
De dorul de albastru ce plânge pe la uşi,
Unde-a rămas copila orfană de păpuşi.

Orfană sunt de vară, orfană de părinţi-
Icoane-n raiu-acela în care stau cuminţi,
Unde nu-i întristare şi nici durere nu-i
Şi plouă-n mine dorul şi nu-l spun nimănui.

Doar îl aşez în versuri şi-n rugă îl strecor
Când sângerează-n mine atâtea veri şi mor
Încet, cu fiecare plecare şi mă tem
De viaţă, ca de-o caznă, sau ca de un blestem.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine?!

Cine despre sine toate ştie,
Când îi pare viaţa-i veşnicie?!
Cine după insomnii stridente,
Gustă-n tihnă clipele prezente?!
Cine-adună roua din câmpie,
Fără sub tălpi goale spini să fie?!
Cine-n zile-ploi, sau nopţi cu lună,
Din nori negri raze nu adună?!
Cine sufletul la trup de-mparte,
Poate scrie-n tihnă a lui carte?!
Cine-i gata pregătit de moarte,
Când să mori înseamnă-a fi departe?!

Cine copleşit de nostalgie,
N-ar mai vrea o zi tânăr să fie?!
Cine-n ceasul din amurgul vieţii,
N-ar râvni sărutul dimineţii?!

poezie de Mihaela Banu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am suferit tăcerea

Am revenit pe planetă născut dintr-o moarte
A unui despotic rege bătrân,
Cu mâini desperecheate de-atâtea despărţiri
Cu o coroană ruptă şi-nfiptă între tâmple
Cu picuri grei de sânge scurgându-mi pe obraz.

Nu vreau s-adulmec noaptea trăirilor trecute
Nici vreau să duc abisul gândirilor ce-au fost
Pe culmea voastră sfântă de-atâta inocenţă,
Vreau doar să stau la umbra cuvintelor nescrise.

Am suferit tăcerea luminii-n miez de noapte
Am călărit pe caii ce mi i-aţi dat odată
Pe caii care însă nu i-aţi hrănit de-atunci
Iar eu n-aveam nici apă şi nici n-aveam ovăz.

poezie de Christian W. Schenk din Răstignirea ultimului cuvânt (mai 1994)
Adăugat de Constantin Dorin Stancu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întru Necare

Sunt la sfârşit.
Acum, doar o poveste mă aduce aproape de tine, aproape că te strigă, din rămăşitele unor cuvinte
care au făcut cearcăne de la atâta nesomn. Şi nu numai că nu mai pot dormi, în mişcarea lor, ca nişte planete nelocuite, dizolvă singurătatea din ţinereţe, o face nemuritoare în biserica mea îngropată-n zăpadă. Unde clopotele mai bat, îţi las rugăciunile mele drept curăţire de îndoieli, căci, nu te mai pot aduce înapoi şi nici nu mai pot să încetez a mă ruga când totul cade în tăcere, iar eu te respir, precum copacii respiră din duhul infinitului, apoi sunt tăiaţi şi lăsaţi să ardă.

Iată, că mănânc ca şi cum n-ar mai fi nicio urmă de foame-n mine şi beau ca şi cum setea s-ar fi lepădat de trupul meu. În mine, nu mai am loc. Prea multe sertare închise. Timpul s-a cusut înainte de vreme, nici să te plâng, nici să te uit nu pot. Pot doar să mă ghemuiesc la umbra a ceea ce mi-ai fost, ca într-o casă cu ziduri lungi, să poată decupa cerul larg după inima ta, cu o dragoste din care lipseşti desăvârşit.

Tu eşti zăpada ce a rămas neatinsă în vârful muntelui. Dacă ar fi să urc, aş cădea pe lacrimile mele şi dimineaţa m-ar găsi topit, fără viitor
îmbrăţişând moartea care mi te-a smuls.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândul nu e niciodată pregătit de întâlnirea cu Viaţa, niciodată nu e pregătit să se dizolve în ea. Dar vestea bună este că Tu eşti Viaţa care nu are nevoie nici de pregătirea nici de girul gândului şi nici de aprobarea sau îndrumarea lui. În momentul în care ne desprindem complet de orice gând, când nu ne mai interesează nici girul, nici ca el, mititelul, să fie pregătit - aşa pe la Sfântul Aşteaptă - atunci vedem că Exista în noi o stare fără formă sau identitate, de Prea-fericire şi Libertate pe care nu am recunoscut-o până Acum niciodată şi care fireşte, este natura noastră REALĂ.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!