* * *

strâng din dinţi
ca şi cum
aş agonisi această strânsură
.
umblu cu Moartea-n dinţi ca o căţea
ducându-şi puii la adăpost
.
plâng pe ascuns când
calc umbra cerşetorilor
şi nu am un cent în buzunar
să le fi dat
fără să mă vadă trecătorii -
aceştia doar grija mea ar avea-o
.
dracu' fumează fără filtru şi
scrumează
doar pe plămânii mei
pe nările mele îngâmfate
lacome după smogul urbei ambalate lucios
.
mă uit după fuste
şi tivul acestora
(libertăţi cumva)
mă coase înăuntru
bob de sudoare şi
noroc că mai plouă
şi-mi spală pleoapa de închipuite trădări
.
pe masa mea
care stă picior peste picior
ca o soacră modernă
vinul din pahar se mântuie singur
reproşul absenţelor de la liturghii
.
împart cu furnicile firmituri de pâine uscată
şi mă cred Mesia
frângând pâinea şi înmulţind peştii
nu-mi mai dârdâie lăuntric rugăciunile mustind de DĂ-MI
zic doar: prea mi-ai dat...
săru'mâna Doamne, oricine ai fi
oriunde te-ai fi aciuat pe aceste vremi de însingurare
.
lepăd măselele una câte una
fir ariadnei
să nu mă piardă Moartea din ochi
.
citesc cu o foame neînţeleasă orice
până şi ce-a fost în carnea acestei hârtii reciclate – râd
râd, râd şui
râd gâlgâind ca o venă deschisă aiurea
de un şiş ruginit
şi iubesc iubirea altora
.
şi vii tu
.
şi mă bănui
.
mă acuzi chiar
.
că aş fi poet?
.
ai tu curajul să-mi guşti ficatul, rinichii, să-mi lingi inima
când acestea toate te mestecă
aşa cum mestecă
numai cu gingiile
sângerând vernil
bunicii uitaţi prin aziluri?
.
mi-ai da cu var stârvul
ca pe ciumaţi
şi un şut precaut
să nu se ia
în groapa comună a scursurilor
aplauzele tale sunt a sictir
a hârtie igienică
un,, bine că nu ţi se întâmplă ţie,, din ceea ce
scriu despre tine
tu încă mai ai cenţi pe card şi
mântuire vrac
că doar de aia te rogi stereotipic, ce naiba
n-o fi aşa de chior Dumnezeu
să nu ştie taman el... câtă iubire ai investit
la bursă
.
îmi pun cravata pe pielea goală
îmi pun poza predecesorilor mei merituoşi
din punct de vedere politic
impetuoase generaţii ale unui sacrificiu-procent
fiindcă au murit în revoluţii absurde
şi zbier ca un melc
şi mă scutur ca un fluture
şi mă fălesc precum florile din plastic
de dinţii mei impecabil strânşi
pe fusta Morţii care
nu înţelege de ce
îmi este important numele tău
.
mă scap pe mine de frică
bănuind că
dacă ar exista un Dumnezeu
mi-ar bate obrazul
iar eu sunt numai obrazuri
pentru că nu ţi-am dat destulă atenţie
lăsându-te
să mă fumezi
aşa cum numai dracu ştie
şi să scrumeze
în găvanele mele
.
şi tu mă acuzi că-s poet?
.
unde erai când lacrima îmi era placentă?
unde erai când mi-am rupt aţa minţii să aflu
cât sânge să îţi mai dau
ca tu să mesteci molcom fericiri iluzorii?
.
văd cerul o maioneză tăiată
văd scârna ungând palme asudate
dând doar din ce este al altora
văd cruci
multe cruci gratuite
şi numai un suflet reînviind
.
acela
este
stropul de vin
stors din bobiţa viţei nimănui
.
şi dacă ai şti că tu eşti mai mult suflet decât
carne oarbă
şi că ai mai mulţi dinţi decât Moarte
iar m-ai bănui că-s doar
un poet -
inflaţionară poeţime
.
şi dacă ţi-aş şopti
iartă-mă
ce mi-ai ierta mai întâi de orice?

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

strâng din dinţi
ca şi cum
aş agonisi această strânsură

umblu cu Moartea-n dinţi ca o căţea
ducându-şi puii la adăpost

plâng pe ascuns când
calc umbra cerşetorilor
şi nu am un cent în buzunar
să le fi dat
fără să mă vadă trecătorii -
ăştia doar grija mea ar avea-o

dracu' fumează fără filtru şi
scrumează
doar pe plămânii mei
pe nările mele îngâmfate
lacome după smogul urbei ambalate lucios

mă uit după fuste
şi tivul lor
(libertăţi cumva)
mă coase înăuntru bob de sudoare (şi
noroc că mai plouă
şi-mi spală pleoapa de închipuite trădări)

pe masa mea
care stă picior peste picior
ca o soacră modernă
vinul din pahar se mântuie singur
reproşul absenţelor de la liturghii

împart cu furnicile firmituri de pâine uscată
şi mă cred Mesia
frângând pâinea şi înmulţind peştii
nu-mi mai dârdâie lăuntric rugăciunile mustind de DĂ-MI
zic doar: prea mi-ai dat...
săru'mâna Doamne, oricine ai fi
oriunde te-ai fi aciuat pe aceste vremi de însingurare

lepăd măselele una câte una
fir ariadnei
să nu mă piardă Moartea din ochi

citesc cu o foame neînţeleasă orice
până şi ce-a fost în carnea acestei hârtii reciclate – râd
râd, râd şui
râd gâlgâind ca o venă deschisă aiurea
de un şiş ruginit
şi iubesc iubirea altora

şi vii tu

şi mă bănui

mă acuzi chiar

că aş fi poet?

ai tu curajul să-mi guşti ficatul, rinichii, să-mi lingi inima
când acestea toate te mestecă
aşa cum mestecă
numai cu gingiile
sângerând vernil
bunicii uitaţi prin aziluri?

mi-ai da cu var stârvul
ca la ciumaţi
şi un şut precaut
să nu se ia
în groapa comună a scursurilor

aplauzele tale sunt a sictir
a hârtie igienică
un,, bine că nu ţi se întâmplă ţie,, din ceea ce
scriu despre tine
tu încă mai ai cenţi pe card şi
mântuire vrac
doar de aia te rogi stereotipic, ce naiba
n-o fi aşa de chior Dumnezeu
să nu ştie taman El... câtă iubire ai investit
la bursă

îmi pun cravata pe pielea goală
îmi pun poza predecesorilor mei merituoşi
din punct de vedere politic
impetuoase generaţii ale unui sacrificiu-procent
fiindcă au murit în revoluţii absurde
şi zbier ca un melc
mă scutur ca un fluture
şi mă fălesc precum florile din plastic
de dinţii mei impecabil strânşi
pe fusta Morţii care
nu înţelege de ce
îmi este important numele tău

mă scap pe mine de frică
bănuind că
dacă ar exista un Dumnezeu
mi-ar bate obrazul
iar eu sunt numai obrazuri
pentru că nu ţi-am dat destulă atenţie
lăsându-te
să mă fumezi
aşa cum numai dracu ştie
şi să scrumeze
în găvanele mele

şi tu mă acuzi că-s poet?

unde erai când lacrima îmi era placentă?
unde erai când mi-am rupt aţa minţii să aflu
cât sânge să îţi mai dau
ca tu să mesteci molcom fericiri iluzorii?

văd cerul o maioneză tăiată
văd scârna ungând palme asudate
dând doar din ce este al altora
văd cruci
multe cruci gratuite
şi numai un suflet reînviind

acela
este
stropul de vin
stors din bobiţa viţei nimănui

şi dacă ai şti că tu eşti mai mult suflet decât
carne oarbă
şi că ai mai mulţi dinţi decât Moarte
iar m-ai bănui că-s doar
un poet -
(inflaţionară poeţime)

şi dacă ţi-aş şopti
iartă-mă
ce mi-ai ierta mai întâi de orice?

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cădere

Smulge-un fir de iarbă, mestecă-l în dinţi şi vei înţelege,
Vei înţelege complet ceea ce exprim eu acum incomplet.
Tânjesc să fiu o rădăcină,
Urmând, ca o sevă, doar propriile mele senzaţii....
Mi-ar plăcea să am toate simţurile – inclusiv
Intelectul, imaginaţia şi inhibiţia –
Pe pielea mea, astfel încât să mă pot rostogoli pe solul zgrunţuros
Şi să-i simt mai acut asprimea şi denivelările.

Aş fi nespus de mulţumit dacă trupul ar fi sufletul meu,
Pentru că numai atunci aş simţi cu adevărat
Toate adierele de vânt, toţi sorii şi toate ploile.
Aşa ceva este însă imposibil, iar eu sunt disperat, furios,
Îmi vine să-mi rup hainele cu dinţii
Şi cu gheare-ascuţite de leu să-mi sfâşii carnea
Până când va curge sânge, curge, curge...

Sufăr pentru că toate acestea sunt absurde,
Ca şi cum eu aş putea speria pe cineva
Cu sentimentele mele de ostilitate către destin, către Dumnezeu,
Sentimente care apar atunci când noi ne confruntăm cu Inefabilul
Şi brusc realizăm cât suntem de mărunţi şi de vulnerabili.

poezie clasică de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dă-mi, Doamne, o durere!

Dă-mi, Doamne, o durere,
Dar să nu fie moarte,
Şi-oleacă de putere,
Să scriu încă o carte.

Nu ţi-am cerut prea multe
Când m-am rugat la tine
Prin locurile culte
Ascunse-adânc în mine.

Nu ţi-am cerut palate,
Nu ţi-am cerut o pâine,
Voiam doar sănătate,
S-apuc ziua de mâine,

Iar tu, din bunătate,
Mi-ai dat atâtea zile;
Le-am irosit pe toate,
Făcându-le sterile.

Te rog, mai dă-mi o şansă,
Oricât ar fi de mică,
Să pot intra în transă,
Şi chiar în miez de frică,

Să văd iar universul,
Cum se desparte-n două,
Şi să primesc chiar versul
Din ochii tăi când plouă.

Dă-mi, Doamne, raţiune
Dincolo de simţire,
Şi lacrimi, poţiune
Cu gust de nemurire,

Să simt cum bate vântul,
Să simt cum curge apa,
Să simt plângând-pământul
Când se-adânceşte groapa.

Să simt întreaga lume
Cum o ating cu mâna,
Şi-n valul fără spume
Să-mi limpezesc româna.

Dă-mi, Doamne, frenezia
Şi dorul cu suspine,
Când vine poezia,
Să mă gândesc la tine,

Dă-mi, Doamne, o durere,
Dar să nu fie moarte,
Şi-oleacă de putere,
Să scriu încă o carte.

poezie de Ionuţ Caragea din Eu la pătrat, ediţia a II-a (2020)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune

Nu-mi cere să fiu alta decât sunt,
Nu pot ca sfinţii să ajung deodată,
Tu ştii că-s doar o mână de pământ
Ţărâna ce se cere modelată.
Să-mi dai putere, să mă-nveţi Îţi cer,
Să nu mă laşi să rătăcesc pe Cale,
Eşti Dumnezeu şi pe pământ şi-n cer,
Făpturile sunt toate ale Tale.

Tu poţi să faci din mine ce voieşti,
Mă poţi purta în slava sau în moarte
Şi dacă nu ştiu bine Cine eşti
Nu mă împinge, Doamne, mai de-o parte.

Tu m-ai adus la Tine să mă-nchin,
N-a fost uşor şi, Doamne, ştii prea bine
Cu câtă noapte ai luptat să vin
Ca să-Ţi slujesc, să Te slujesc pe Tine.

Chiar dacă numai o clipita-a fost,
Din viaţa mea e jumătate dusă,
Tu care-mi ştii viaţa pe de rost,
Tu dă-mi puteri să pot să-Ţi fiu supusă.

Sunt încă mică pe cărarea Ta
Şi poate încă-n suflet sunt bolnavă,
Întinde-Ţ mâna, mângâie cu ea
Şi-ajută-mă de vrei să fiu în slavă...

Amin!

rugăciune de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu câte suflete am

Nu ştiu câte suflete am.
Le-am schimbat în fiecare moment.
Mă simt întotdeauna un străin.
Niciodată nu m-am văzut şi nici întâlnit.
Fiindcă am fost atât de mult, sunt numai suflet.
Un om care are suflet nu are linişte.
Un om care vede e doar ceea ce vede.
Un om care simte nu este el cel care este.

Atent la ceea ce sunt şi văd,
Am devenit ei şi-am încetat să fiu eu.
Fiecare din visele sau dorinţele mele
Apaţin celui care le-a avut, nu mie.
Eu sunt propriul meu peisaj,
Îmi supraveghez călătoria –
Diferit, mobil şi singur.
Aici unde sunt nu mă pot simţi pe mine însumi.

De aceea îmi citesc, ca un străin,
Fiinţa, de parcă-ar fi o o carte.
Neştiind ce va veni
Şi uitând ce-a trecut,
Notez pe marginea paginilor
Ceea ce cred că simt.
Mă mir, recitind,:" Acesta am fost eu?"
Doar Dumnezeu ştie, pentru că El a scris.

poezie clasică de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iisus Hristos: Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei. Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.

replici din Sfânta Evanghelie după Ioan, Rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii. - 17:6-26 de Sfântul Ioan Evanghelistul
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

locuim împreună
(era la patru luni după ce ne cunoscusem) clipa aia am numărat-o
ziua naşterii mele
.
îmi pierdusem credinţa
educaţia primită
aspiraţiile
memoria
toate astea le înlocuiseşi tu
şi-apoi
mă obişnuisem să mă schimbi
să fiu la înălţime
să-mi uit prietenii
să aştept cafeaua cum nu tu o faci
(precum tot ceea ce faci)
eu, doar cel care consumă şi astfel, toate
au contribuit pregnant la metamorfozele mele -
trăiam într-o poveste
.
şi deodată
.
după ani sau o clipă, totuna
tu, desculţă
numai în cămaşa mea
vorbeai la telefon, treaba ta cu cine
şi spuneai ceva despre un ex
şi cum să-mi fi dat seama că
eu eram ăla
sau...
.
ca după o partidă de amor în care dai totul
ca şi cum întreaga viaţă
asta şi este de fapt
iar moartea e orgasmul ei
pentru prima oară m-ai dus acolo
şi nu voi şti să-i dau nume
ar putea fi şi edenul dar nu mai contează -
m-am trezit singur
într-atât încât până şi Moartea murise
îmi păream pruncul ca în "micul prinţ"
pe o planetă doar a lui unde totul abia începe
şi nu-mi lipsea decât
cafeaua ta şi
de asta mi-am dat (şi habar n-am cui) seama
că am pus totul doar pe seama ta
când tu
erai doar o splendidă femeie
nu Dumnezeu, nici lumea sau demon
nu majordomul
poate cumva
un pic din toate
.
era de datoria mea să am o identitate
chiar dacă asta a însemnat multe capricii
neîndemânări
.
am coborât
sau urcat, nu ştiu
cu pas fără pas, ajuns lângă patul tău
unde te transfigurai şi m-am temut teribil
părea că nici nu mai respiri
şi am fugit
.
seara
când te-ai întors
ai găsit cina pregătită, aşternuturile impecabile
mirosea a...
acasă
am desfăcut vinul, m-ai dus de mână pe acoperiş unde
pentru prima dată
nu te-am mai aşteptat...
.
a doua zi eram bărbatul doldora de vicii
care te iubea molcom
păream soţul şi soţia din zilele astea de mileniul trei
fiecare pe contul lui
reîncepusem să merg la biserică
să-mi sun foştii prieteni
să merg la meci, să beau, să mă îmbrac în cămăşi cu burtă
să umblu nebărbierit dar niciodată, auzi?... niciodată
considerându-te o ex
.
povestea asta am sărbătorit-o la şapte ani
de când mă însurasem şi cu familia ta
pisica ta
multele tale poşete şi
doar eu făcând cafeaua -
orgoliul meu singular
.
acum nu
nuuuu, nu suntem bătrâni
ce dacă nu mai sunt partidele acelea
ce dacă ne tratăm unul pe celălalt
cum am fi doi colegi de grădiniţă
ne surâdem, semănând mai degrabă a grimase
şi ne certăm de la foste chestii mărunte dar
mergem mereu de mână prin parc fiindcă...
ce dacă nu ne mai primeşte la serviciu
poştaşul ne mai aduce câţiva bănuţi
cât să plătim tu ştii ce
.
de pe terasă privim cimitirul
cum priveam cândva hotarul să emigrăm într-o ţară foarte străină
.
suntem două pietre în forme ciudate
alţii rămaşi îi mai zic cruce
tu, una îndoită, eu, una cuminte
împreună boscorodesc despre câte n-au făcut când
erau dincolo
.
mai trec unii şi ne aduc flori
nu ne dăm seama de ce
de ce sunt rupte
iar nu mai ştim să plângem
ştim doar să aşteptăm
a doua venire
.
aduci cafeaua aia odată?

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Şi timpul în neştire trece
Însă numai un singur dor
Cu viaţa timpul şi-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aş vrea să ştie o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viaţa merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Şi de ţi-ai pierdut dragul părinte
Inima-ţi plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O fiinţă a cărei vieţi s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Şi a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viaţa dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toţi ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viaţa pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Şi m-ai lăsat c-un singur dor.
Şi acuma orice veselie
E ca şi cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu eşti tot vie
Şi vei trăi o veşnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet şters să mai schiţez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înţeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu ştiu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Şi-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Şi nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieţii a-l seca.
Mai sunt mulţi care-mi sunt aproape
Şi unii chiar mă înţeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înţelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu eşti mereu doar lângă mine...

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dioptrii pentru privit moartea în ochi

viaţă
te-am trăit viaţă te-am trăit
am alergat cu peste o sută bătăi de inimă
până când mi-am dat kilometrajul peste cap

complice la rostogolirea mărului
şi la alte rostogoliri biblice
mi-am făcut pârtie printre sâni galbeni ca de gutuie
am atârnat nopţi întregi intre buze păgâne
şi zmeură am mâncat cu pădure cu tot
viată
te-am privit viată prin sute si sute de ochi
zâmbeai îmbietor in icoană
zâmbeai în halba de bere în căptuşeala ruptă in hârtia de-o mie
zâmbeai în zâmbetul lor viaţă
eu puneam virgulă pun punct între inimi şi-o luam de la capăt

viaţă
uneori mă gândesc la ele ca la o biserică
înăuntru este mai frumos ca afară
se aprind lumânări pentru morţi pentru vii
alteori mătur aleile să-adulmec măcar o urmă
scriu cu nori citesc cu stropi de ploaie
despre un fel de fericire sumară
cursă dintr-un vis rupt la ambele capete

viaţă
m-ai lăsat să trăiesc şi să iubesc pe cont propriu
mirosul femeii mă-nfăşura de ziceam doar cu gândul
prin plămânii lor respiram desfrunzitul miresei
primăvara modelam coastele precum Noe îşi modela arca
pentru încă şi încă un potop
viata
le-am îngăduit pe toate să-mi sape ferestre în suflet
unde-i lumina pentru care am fost sfredelit până la sânge

viaţă
la început mi-ai dat două cioburi de cer
cât să-mi ajungă pentru tot albastru
şi linişte
mi-ai linişte că mă priveam până şi în somnul destinului
doream să merg mai departe de capăt
mai departe de început de uitare
mai departe de dumnezeu
voiam să merg acolo unde lumina se ajunge singură din urmă
şi îmi ţineam bătăile inimii strâns închise în mâna dreaptă

viaţă
stau şi mă uit la mine ca la trei ceasuri rele
mi s-a împietrit limba şi nu-mi mai simt cuvintele
din umărul stâng din tâmplă din creştet
şi până-n călâie nici o urmă de dragoste
doar aşchii de clopot aşchii de clopot
şi sare

hau hau
urlă lupul în mine viaţă
foame nu stele el cheamă
chiar dacă mi s-a făcut de toamnă
chiar dacă mi s-a făcut de noapte până şi-n cerul gurii

viaţă trei colţi şi-o limbă despicată

poezie de Vasile Iftime
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ziua ta, tată

Tată, îţi vorbesc într-o zi de toamnă târzie când e ziua ta,
când avionul tău de-abia a decolat de pe o pistă cu brumă,
când nu mai sunt flori de vânzare la supermarket
şi când mama de mult ţi-a făcut semn uitat cu mâna prin mine,
eu, zdreanţa ta, din lichidul amniotic pervers şi ridicol.

Tu mi-ai spus să merg după tine, dar nu punându-mi pantofii
ci să încep întâi să ştiu cum să fiu liber.
Prima lecţie a fost despre mândrie când tu tată, mi-ai zis ca pe-o pildă
să nu cumpăr case pe unde urgia vulcanului Kīlauea va izbucni curând,
ci să fiu plecat.
Dar te-ai ascuns şi mi-ai spus să rămân să mai învăţ despre mânie,
cum să vorbesc cu ea, cum să încerc s-o înduplec, cum să negociez cu ea
s-o trimit la discuţiile cu comisiile de birocraţi,
cu oamenii grăbiţi, superficiali şi nervoşi ai unui consiliu al păcii.

Tată, tu acum eşti dincolo de graniţă dar eu sunt înăuntru.
Tu ai vrut să te retragi într-un paradox şi să mă faci să veghez,
mi-ai trimis mesajul printr-un fax chiar la stelele chiaune de lumina zilei
şi mi-ai zis să te caut.
De-odată-n iarnă, din toate conductele de gaze întinse să încălzească ţara,
din ghipsul ce înveleşte clădiririle, când oamenii se ascund în blocuri,
asemena viermilor în cotorul de piersică,
tu mi-ai trimis porunca să fiu şoimul tău.
Şi-am zburat şi-asta am fost...

Tată, tu m-ai pus să te desenez
dar nu cu mâinile ci cu gândurile şi cuvintele mele.
Tu scoţi acum o cană de vin şi te-nveseleşti la masă
dar m-ai trims să-mi frec părul şi paşii de toate ţărmurile,
cu oameni de toate naţiile, de pe toate continentele,
ca să ştiu ce e dorul şi să-l am în mine fără să pot vorbi despre el.
M-ai trimis să-mi izbesc gândurile şi speranţele mele toate
de zidurile bisericilor, templelor, s-ating icoane vechi, statui şi talismane,
să simt ce este mântuirea, să-mi fac lăcaşul meu, să învăţ să le păzesc
şi să-mi fie frică să nu le risipesc în vorbe şi în vise proaste.
Căci eu le simt ca pe-un smartphone lipsă şi doar le simt că ar putea fi bune
şi poate e mai bine aşa să le ştiu, dar să rămân orb,
să fiu nesigur că le am şi să-mi fie mereu teamă că le pot pierde pentru totdeauna.

Tată, tu eşti un amfiteatru roman în Pompei înaintea vulcanului ce va erupe.
Eu am rămas gladiatorul luptând în arenă iar tu doar râzi brutal
când eu mă odihnesc după prietenii pierduţi şi rănile tot mai multe
şi încă îmi câştig războaiele astea, de fiecare dată.
Dar până când oare, tată?

poezie de Dorian Stoilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet defect

Aveai un suflet prea defect,
În toamna-n care te-am văzut,
Sunt meşterul tău fără scule,
Din primăvara ce-a trecut.

Sunt peretele tăcut din dreapta ta,
Ce-ţi cunoaşte starea după respiraţie,
Îţi sunt tastatura deterioarată,
care-ţi refuză comenzile cu graţie.

Sunt copilul care se joacă cu tine,
Atunci când vrei să dai timpu-napoi,
Îţi sunt spadă pentru duşmani,
Dar pot să-mi fiu şi scut, în propriu-mi război.

Îţi sunt dulcele vis, când dorul te apasă,
Îţi pot bate coşmaru-n mii de cuie,
Dar tu ce eşti, când eu sunt doar femeie,
Iubirea mea cea dulce-amaruie?

Atunci când plouă afară, eu vreau să-mi fii umbrelă!
Când viaţa e alb- negru, să fii tu acoarelă!
Lasă-mă un pic să plâng, când nimic nu e perfect,
Pot să fiu orice mă vrei,
doar să nu îti fiu defect!

poezie de Anna Panovici din Sfârşit de Autograf (9 aprilie 2011)
Adăugat de Anna Panovici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plansul unui ciob de lut...

Trupul mi-e tăiat în două,
mi-este smuls şi dus departe.
Mi-a ramas doar jumătatea,
care este-acum pe moarte.
Smulsă-i carnea de pe mine;
nici măcar nu curge sânge,
Numai sufletul se zbate
şi cu lacrimi grele, plânge.
Cum să-mi înţeleg destinul,
cum să cred că-mi va fi bine,
Cînd din tot ce-a fost odată,
sunt doar lacrimi şi suspine?
Cum să mai privesc în mine,
dacă-n jur e totul gol,
Seara când merg la culcare...
dimineaţa când mă scol...?
Şi-n zadar întind eu mâna;
nu e nimeni s-o atingă,
Numai credinciosu-mi câine,
e alături să o lingă.
Să te smulg bătând, din mine,
inimă, să te sfâşii,
Ca să-mi pot trăi tot restul
zilelor reci şi pustii!
Ce mai sunt, fără de tine,
ce mi-a mai rămas întreg?
Care gând şi care faptă,
mă va face să-nţeleg?
Acum sunt un ol de jale,
ce de lacrimi e umplut;
Glas de chin şi disperare,
înălţat din ciob de lut.
Doamne, de mi-e asta soarta,
putregai dacă am fost,
Şi-am trăit un sfert de secol
doar o viaţă fără rost,
Doamne, ia-mi azi lutu-n mână
şi frământă-l cu putere,
Ca să vărs şuvoi de lacrimi
şi o mare de durere.
Lasa-mă să plâng de-a pururi
şi tot nu va fi destul.
Lutul... cere multe lacrimi,
până când va fi sătul!

poezie de Aurelia Tarniceri
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare către Dumnezeu

Doamne, nu vreau nimic să-ţi cer;
Totul e, oricum, efemer!
Şi doar Tu ştii ce merităm,
Cu ce-ncercări ne confruntăm;
Te rog doar, să m-ajuţi s-accept
Ce nu e bun, ce nu e drept!

Nu vreau, Doamne, nimic să-mi dai;
Dacă nu vrei, nu mă lua-n Rai!
Ajută-mă numai să lupt
Cu ce-i parşiv, cu ce-i corupt,
Toate câte mi-e dat să-nfrunt,
Aici, unde-i greu, pe Pământ.

Doamne, să nu crezi că cerşesc,
Cer numai dreptul să iubesc,
În rest, tot ce crezi că greşesc,
Sunt pregătit să ispăşesc!
Nu cer, fiindcă mi-ai dat mereu
Mai mult decât am cerut eu!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i teatru, e iubire!

Oricât de frig e afară,
eu sunt eu, mereu eu...
deoarece mereu a fost vorba de mine,
la fel cum mereu e vorba doar de tine,
am un crâmpei de căldură păstrat
într-un bulgăre de cristal
care se dizolvă molcom pe buzele tale
apoi se prelinge pe pielea prea catifelată a gâtului
Dar pe mine cu ce mă încălzeşte?
Poate numai surâsul tău gingaş mă mai încălzeşte
(repet întruna: ţi-am spus că e vorba de mine,
la fel cum mereu e vorba de tine)
Şi uite aşa ne încălzim şi ne zâmbim,
într-o zi crâncenă în care tu eşti ca vremea,
iar eu nu mă pot lua după anotimpuri instabile
după vreo banală ceartă aiuritoare
la care mă simt spectator,
şi tu singurul actor rămas,
cam nepotrivit să joci singură fără ca eu să-ţi cânt.
Ultima ta replică: nu-i teatru, e iubire!
Apoi, intense, aplauzele mele.
Nu înţeleg eu multe,
dar cel mai mult nu înţeleg
ce curaj am avut să-mi pun inima în palmele tale.
A meritat, zic eu naiv,
să-nveţi ce e cicatricea ce mi-o ceri,
greşeala repetată e lecţia neînvăţată
Alta probabil că s-ar împinge turbat şi ar da din coate
ca să ajungă la ea, aşa cum e,
cu tot cu metehne
şi şi-ar înfige obraznic unghiile, ar sfărâma-o
însetată de o ură absurdă,
de durerea profundă pe care mi-ar provoca-o,
crezând că gloria ei
e revanşa faţă de foşti, proşti.
Bine că mi-am pus-o înapoi, unde e locul
dacă şi acum eşti tristă, ca ochii lui Dumnezeu,
înseamnă că tu nu eşti zeiţă, iar eu... mediocru zeu,
dar mereu...
a fost vorba doar de noi!
Mai vrei în rol de zei?

poezie de Roberto Kuzmanovic
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i teatru, e iubire!

Oricât de frig e afară,
eu sunt eu, mereu eu...
deoarece mereu a fost vorba de mine,
la fel cum mereu e vorba doar de tine,
am un crâmpei de căldură păstrat
într-un bulgăre de cristal
care se dizolvă molcom pe buzele tale
apoi se prelinge pe pielea prea catifelată a gâtului
Dar pe mine cu ce mă încălzeşte?
Poate numai surâsul tău gingaş mă mai încălzeşte
(repet întruna: ţi-am spus că e vorba de mine,
la fel cum mereu e vorba de tine)
Şi uite aşa ne încălzim şi ne zâmbim,
într-o zi crâncenă în care tu eşti ca vremea,
iar eu nu mă pot lua după anotimpuri instabile
după vreo banală ceartă aiuritoare
la care mă simt spectator,
şi tu singurul actor rămas,
cam nepotrivit să joci singură fără ca eu să-ţi cânt.
Ultima ta replică: nu-i teatru, e iubire!
Apoi, intense, aplauzele mele.
Nu înţeleg eu multe, dar cel mai mult nu înţeleg
ce curaj am avut să-mi pun inima în palmele tale.
A meritat, zic eu naiv, să-nveţi ce e cicatricea ce mi-o ceri,
greşeala repetată e lecţia neînvăţată
Alta probabil că s-ar împinge turbat şi ar da din coate
ca să ajungă la ea, aşa cum e,
cu tot cu metehne
şi şi-ar înfige obraznic unghiile, ar sfărâma-o
însetată de o ură absurdă,
de durerea profundă pe care mi-ar provoca-o,
crezând că gloria ei e revanşa faţă de foşti, proşti.
Bine că mi-am pus-o înapoi, unde e locul
dacă şi acum eşti tristă, ca ochii lui Dumnezeu,
înseamnă că tu nu eşti zeiţă, iar eu... mediocru zeu,
dar mereu...
a fost vorba doar de noi!
Mai vrei în rol de zei?

poezie de Roberto Kuzmanovic (2017)
Adăugat de Roberto Kuzmanovic
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-ai spus că...

Mi-ai spus că treci diseară pe la mine
Şi nu-nţeleg de ce mă amăgeşti;
Ţi-am cerut doar un pic din clipele infime
Ce poţi să-mprăştii din surplus ce risipeşti.

Mi-ai spus că nu mai eu sunt, unic,
Când stai să-ţi mângâi catifeaua-ţi, cu asperitate,
Din ce-am muncit pe brânci, cu mintea sputnic
În carnea miocardului... ce timpu-mi bate.

Mi-ai spus că te-am umplut, eu, de iubire
Din zile, nopţi în ore cu secunde
Ce n-au trecut, că-ţi sunt o pururi împlinire
Ce-o plimbi în gând, n-o regăsind oriunde.

Mi-ai spus că, totuşi, dragoste oboseşte
Tot alergând-o tur ca-ntr-o ştafetă
Cu dus-întors... Şi nu se dăruieşte,
Lăsând doar dâră de parfum ca o cometă.

Mi-ai spus că treci diseară pe la mine
Cu trup şi suflet cast ca de fecioară,
Căzând ca picătura ploii care vine
Din basmul voalului de nori... ce timpul zboară.

Mi-ai spus că numai tu ştii ce-i iubirea;
Ce nu-i o dragoste din caldul de cearceaf,
Oricât de dalb îl minţi cu primenirea...
Şi cu petale presărându-l în perdaf.

Mi-ai spus că tinereţea se perimă
Mai mult decât o carte nouă, de eseu,
Ce nu-i citită doar de frică sau de vină
Să n-o-nvechim... Cum coniacul la antreu.

Mi-ai spus că mi te dai numai o dată,
Ce-ar face parte de-un blestem definitiv
De-o viaţă... ce te-ar face-o desfrânată,
Ca şi când tot e doar un "nu"... afirmativ.

Mi-ai spus că treci diseară pe la mine
Şi tremur tot de frica ne-mplinirii,
De repetiţii-n gând, la buze de rubine...
Se-aude-un pas!? E dansul săvârşirii!?!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (12 februarie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă pliez pe toane, să te am...

Tu mă descompui şi mă compui, tu mă urci în cer şi mă cobori,
Sunt a ta şi sunt a nimănui, sunt deşert şi ploaie fără nori.
Tu mă înfloreşti, mă veştejeşti, mă desfiinţezi şi mă-ntregeşti,
Azi mă uiţi şi mâine mă iubeşti, mă alungi şi iarăşi mă primeşti...

Îmi frângi visele într-un minut şi ningi peste mine-n luna mai
Ca şi cum nici nu m-ai cunoscut şi doar iarnă şi furtuni îmi dai.
Vii prin mine şi mă viforeşti, de nu-mi mai găsesc niciun poem,
Doar septembrie îl mai citeşti, şi să nu mi-l furi, încă, mă tem...

Aştept jurământ pe inelar, să te ştiu, cumva, numai al meu,
Tu îmi spui că visu-mi e-n zadar şi că totul e doar un clişeu.
Nu te ştiu decât din amintiri ale unei toamne în amurg,
Când mi-ai pus pe buze trandafiri şi de-atunci dorinţe-n mine curg...

Şi îmi eşti şi nu îmi eşti şi-aştept, ca din când în când să te aud,
Glasul tău aş vrea să îl păstrez şi în glasul meu să îl includ...
Mai visez, încă n-am obosit, că te voi privi în ochi vreodat'
Şi atunci vei şti cât te-am iubit... şi de toate tu eşti vinovat...

Mă pliez pe toane, să te am, ca pe-un elixir pentru pustiu
Şi la orice caznă mă înham, doar ca să te am cât de târziu...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anxietate postdeprimitivistă (!)

Mi-a fost frică de iubire
Până m-am obişnuit cu ea;
Mi-a fost frică de mine
Până m-am obişnuit;
Mi-a fost frică de moarte
Până s-a obişnuit cu mine...
De fapt, eu sunt obişnuit
Numai cu frica.
Iubirea, moartea şi cu mine,
Îmi sunt străin între străine!
Dacă există,
Îţi acordă o singură întâlnire,
După care nu s-a mai întors nimeni
Să spună cum e,
Dacă sunt.
Căci, dacă nu sunt,
Iubirea şi moartea sunt fără de mine
Cum este Moş Crăciun
Fără Naşterea lui Hristos:
Un om.
De nimic nu trebuie să-ţi fie mai frică
Decât de faptul că eşti om.
Nimic să nu te încurajeze mai mult
Decât că nu eşti, poate, Dumnezeu.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (3 noiembrie 2012)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minciună? Sau adevăr aprins?...

Şi totul a fost numai minciună?
Doar te-ai jucat cu mine şi atât...?!
Doreai ca între noi să nu rămână,
Decât o aventură, minus cât...?

De ce nu m-ai lăsat totuşi în pace...?
Ştiai că eşti indisponibil şi minţeai,
Ai sentimentele aşa sărace,
De numai la tine te gândeai...?!

De ce ai insistat să fii cu mine,
Şi m-ai îndrăgostit până la nori...?
Chiar n-ai simţit nimic profund în tine,
Să te gândeşti la mine până-n zori...?!

De ai ştiut că nu eşti în putere,
Să îţi schimbi viaţa, s-o iei de la-nceput...
Nu trebuia să îmi provoci durere,
Să intri-n viaţă mea cum tu ai vrut!

N-a fost corect nici drept cum ai jucat,
Eu sinceră ţi-am fost întotdeauna...!
M-ai sfâşiat când eu secretul ţi-am aflat,
Şi de atunci inima plânge ca nebuna!

Şi tot tu necontenit mă căutai...!
Deşi descoperit ai fost de mine!
De ce în pace oare nu mă lăsai,
De ce mi-ai dus inima în ruine?...

Ori egoist, ori nu ştiu ce ai fost...!
Ori parşivism a fost ascuns în tine!
Cum ai putut să-ntorci viaţa-mi pe dos,
Şi să-mi răpeşti ce nu îţi aparţine?...

Şi multe se lovesc în contradicţii...
N-am înţeles nici azi ce ai făcut...!
Ori decăzut-ai tare în perdiţii...
Ori m-ai iubit, şi nu ai ştiut...!

O joacă, un capriciu, o iubire...
Atât a fost, sau ce a fost de fapt?!
Dar ce a fost, mi-a dat nemulţumire,
Când fals trăiai rolul tău din act!

Vreau să-nţelegi impactul ce-ai lăsat!
Eu nu mai pot să fiu la fel vreodată...
N-am fost eu cea care te-a chemat,
Şi altceva ţi-am fost eu ţie toată!

De ce nu te-ai uitat atent la mine?...
N-ai remarcat că eu sunt altceva?!...
Nu ai văzut structurile-mi divine,
N-ai sesizat nimic?! Orice! Ceva!!!

Fost-ai aşa de orb la mine oare...
De n-ai văzut cât pot şi ce sunt eu?!
Trebuia să mă iubeşti tare,
Să mă ţii lângă tine tot mereu!

Şi la final perplexă m-ai lăsat!
Lovit-ai crunt în inimă şi cuget...
Cum ai făcut, mult m-a îndurerat,
În cioburi ai lăsat un suflet...!

Minciună?!... Sau adevăr aprins?...
Ce-a fost în inima-ţi vicleană?
Doar te-ai jucat până ai fost prins?
Şi n-ai gândit că mi-ai lăsat o rană!...

Ce-a fost, s-a dus... dar pentru mine-i viu!
Nu pot uita şi merge mai departe...
Sufletul rănit, plânge în pustiu,
Şi toate rănile mi le adun în carte...

De n-ai iubit defel, doar te-ai jucat,
Mă rog să suferi mult... aşa ca mine!
Nu pot să iert mai mult de am iertat,
Să mă distrugi atunci când îţi convine...!

Şi înţelege că nu ai fost corect!...
Şi nici iertare n-ai învăţat a cere!
Schimbă-ţi caracterul mult infect,
Şi inima amară ca o fiere...

Lumina să se-abată asupra ta...!
Să înţelegi că viaţa nu-i o joacă...
Nu-ţi bate joc în viaţă... treaba ta!
Dar roata se întoarce ca o placă!

Şi să înveţi iubirea şi iertarea...
Să le oferi cu suflet luminat,
Ascultă-ţi din inimă mereu chemarea,
Că să trăieşti cinstit, corect, salvat!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu pot fără Dumnezeu!

Eşti Cel ce vede lacrima din suflet...
Atunci când inima suspină în tăcere;
Eşti Cel care-nţelege orice urlet,
Atunci când viaţa îţi fură orice plăcere!

Eşti Cel care respiră ca şi mine,
Şi duce mari poveri de pe la toţi...
Eşti Cel ce-aduce miere la ruine,
Să nu ne-mpotmolim ca nişte tonţi...

Eşti Cel numit să judece popoare.
Dar Tu, nu judeci cu ochi de pământean...
Nu ai prejudecăţi otrăvitoare
Şi ne iubeşti neîngrădit după-al tău plan.

În fiecare ceas te strig pe Tine.
Îmi place că îmi eşti mai mult de Domn...
Şi plâng şi râd când valurile-s pline,
Şi mă ţii tare prin credinţă şi în somn!

Şi mă iubeşti când mă răstesc la Tine,
Cânt viaţa mi-a mai dat încă o rană...
Tu înţelegi poverile străine
Şi inima-Ţi nu se preface-n stană...

Atât de multă răbdare ai avut...!
Ne îmblânzeşti leii din fiecare...
Cu Tine Doamne, niciun ceas pierdut,
Eşti tot numai sublim şi încântare!

Iubesc modulul Tău de Infinit...
Iubesc aşa cum Tu iubeşti pe lume...
Fără prejudecăţi şi neîngrădit
Şi-as scrie desprea asta în albume.

Iubesc că ai macheta vieţii şlefuită
Şi pentru fiecare ai un rost...
Şi chiar şi-atunci când mă găseşti grăbită,
Îmi aminteşti de dragoste şi post.

M-ai învăţat să simt cu cel ce simte...
Şi mi-ai dat numai daruri... de mă dor!...
Aş mai avea totuşi o rugăminte...
Când trebuie să plec... să nu mai mor!

Şi mi-ai şoptit despre răbdarea că-i virtute...
Şi nu prea mulţi o înţeleg pe ea;
Cu mai puţin, de evlavie să asculte,
Căci, cine-o are... moartea nu va vedea.

Mă mângâi uneori cu palme grele...
Eşti Cel care încearcă răbdarea-n orice dar;
Eşti Cel care rupe şi leagă zăbrele...
Eşti Cel care încearcă inima-n amar.

Ne vrei curaţi la minte, trup şi suflet...
Ne vrei neînfricaţi şi luptători!
Lumină noi să fim toţi într-un cuget,
Să dăruim din ce ne-ai dat, să fim iar flori!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!