Negreşit

Luna este în om, şi omul este luna.
Deşi au chipuri diferite, în esenţă sunt una.
Acesta este adevărul, a fost şi va fi mereu, pentru că în palma Prezentului, timpul umblă teleleu.

O lume cu o mie de chipuri, toate unic ornate, îi stau mărturie materiei, ca mărgelele-nşirate.
Vântul vuieşte, pasărea ciripeşte, pisica mustăceşte şi răţoiul se răţoieşte.
Sunete cu miile, melodii desăvârşite, vin la urechea omului şi pe loc se fac auzite.

Dar cine le ascultă, a o mia oară, cine le va asculta şi cine le-a ascultat odinioară?
La urechea cui răzbat, în pieptul cui ele se bat?
Spune-mi tu, dar ia aminte, dacă ghiceşti, de iubire nu vei mai putea să te descotoroseşti.

Fie vară, fie iarnă, iubirea la joacă sufletul ţi-l cheamă.
Nu ai cum să îi închizi, să te faci că nu o simţi...
Poate îţi merge o dată, de două sau trei ori laolaltă.
Dar odată şi-odată...
Ce a fost realizat nu se mai neagă.

Iar atunci ai să găseşti, sufletul ai să ţi-l împodobeşti,
Nu cu globuri şi cristale, ci cu sensibilitate, răbdare şi iertare.
Ca un brad falnic şi luminos, vei străluci pe faţă şi pe dos, lumii să îi dai de ştire, că adevărul şi iubirea, negreşit trăiesc în tine.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când plouă

când plouă
ascult pasărea gri
din pieptul ud răzbat sunete palide
pentru cine cânţi făptură puţină
spune-mi
pentru cine cânţi
pentru bradul falnic care te adăposteşte
pentru picăturile de apă mult prea grăbite
pentru norul care a înghiţit soarele
pentru cine?
cânt pentru o inimă bună
acesta îmi este rostul
cânt pentru inima bună
care mă aude

poezie de Maria Daniela Goea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lipsă

Te uiţi în jur, toţi au pereche,
Tu c-un copil alături doar,
Zâmbetul gol, rochia veche,
Iar prinţul tău este în bar.

Te simţi pustie, eşti în plus?
Toţi plini de viaţă, tu în vânt,
Adu-ţi aminte ce ţi-am spus,
Drumul ales duce-n pământ...

Ce rost au toate când nu ai
Cu cine sa le-mparţi măcar,
N-o mai făceai dacă ştiai,
Acum să-ncerci e în zadar.

El e departe, nu mai este,
Tu ce-ai ales, nu-ţi e aproape,
Trecutul pare o poveste
Ce-o mai trăieşti jucând din pleoape.

Te rogi mereu la Dumnezeu,
Să ţi-l întoarcă de îndat',
Şi El a vrut dar tu mereu,
Ai închis ochii şi-ai negat.

Ai fost regină, azi pion,
Cumva, ceva ai făcut rău,
Puteai să fii şi tu pe tron,
Alături de regele tău.

Dar ai ales, acesta este,
Omul lipsă-n stânga ta,
Iar tot ce-ai vrut a fi poveste,
Uite că nu a fost aşa.

La cine să găseşti iubirea?
La cine zâmbetul uitat?
El şi-a întors de mult privirea,
Şi nu mai e cum l-ai lăsat.

Îţi spun acest secret să ştii,
Nu te urăşte, nu te vrea,
Dar ştie că puteaţi zâmbi
De-aţi fi rămas alăturea.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Andrei Vlad Balan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine a zis? Cine a făcut? Cine a uitat? Cine a strigat? Cine a râs? Cine a plâns? Cine a fost ca tine? Cine a fost ca mine? Câţi vor fi ca noi? Cine va putea răspunde la aceste întrebări cu zâmbetul pe buze?... Poate doar timpul fără sentimente, care a uitat că i-am fost tovarăşi...

citat din Paul Butnariu (4 ianuarie 2012)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un cântec a trecut prin zidul de piatră

Un cântec a trecut prin zidul de piatră
Singur aşteptând toamna
Ca şi cum ar aştepta un vis de ceaţă,
O alta viaţă sau ce-şi dorea. Să nu întârzii -- îţi spune.

Printre potecile luminate de lună
Neîntrupându-se frunzele zboară spre alte gări,
Ca un tren fumuriu în care urci fără să ştii,
Spune-mi e mult prea târziu în timpul nostru?

Mereu lumină şi umbră, mereu noi plutind de dincolo de timp,
Mereu el e steaua şi ea barca ce-şi caută ţarmul.

Iată vezi copacii ce te-au îmbrăţisat odată cu el,
singuri şi galbeni, nocturni şi sfioşi cum ţi-era zâmbetul,
Vei înţelege mai târziu, poate mult mai târziu...

Închide ochii, deschide palma să-ţi înfloresc nuferii,
La poale-ţi sunt şi vântul şi izvoarele,
Un nor cu petale plouă peste ei cu flori,
Purtate de vânt, un curcubeu arc peste timp şi loc.

Luminezi acolo unde nu-i lumină,
Un cântec a trecut prin zidul de piatră -- baladă-ntr-un gând!
Scăldat în lumina blândă a soarelui de toamnă
Mergi pe cursul râului. Apa se întoarce la vasul ei.

Sortit sunt să am la tâmplă o stea şi
Să plutesc pe cele patru vânturi,
Spune-mi e mult prea târziu în timpul nostru?

Ca să te doară trebuie
Să te întâlneşti cu flacăra şi taina ei!
Priveşte în liniile din palma ta, în liniile destinului
Din aşteptarea nopţii sunt multe capcane, iluzii, rătăciri.

Apele spală cuvintele, râul îmi şopteşte cântecul,
Râul de sânge din inima ta. Se tulbură timpul, adânc îi rasună paşii,
Un cântec prelung cheamă soarele la-ntâlnirea cu luna,

Ascultă, ascultă ecoul din templul necuprinsului timp,
Râule, cine plânge şi cine vorbeşte -- spune-mi,
Cine pe cine cheamă şi cine pe cine caută -- spune-mi,

Ascultă, ascultă şi vino la marginea apelor timpului,
El este cel care cheamă, el este cel care plânge -- ascultă,
Te iubesc, te iubesc -- îţi spune. Să nu întârzii -- doar atât îţi mai spune.

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu spui: "Te rog, confirmă-mă!" Dar cine îţi va confirma infirmatul? Cine îl va confirma pe unicul fără al doilea dacă doar el există? Doar Acela este real! Eu şi tu suntem ireali. şi mai ales tu! Eu sunt Acela, tu cum de ai devenit acesta ce poate fi confirmat sau infirmat? A te confirma este ca şi cum ai vrea să te afirm ca viaţă. Dar eu sunt viaţa în care toate confirmările şi infirmările sunt infirmii copii ai gândului. Cine îţi va confirma infinitul? Şi mai ales din care capăt va începe să facă asta? Are el vreo unul? Pentru că infirmatul este inconfortabil, iar confirmabilul este confortabilul, dar ceea ce cauţi ca şi ceea ce eşti este non-dualul. Putem împărtăşi Asta pentru că amândoi suntem asta. Mâna stângă o poate strânge, îmbrăţişa pe cea dreaptă şi în această împărtăşire străluceşte natural eterna unitate non-duală. Nu ţi-l pot confirma pe "A-Fi", pentru că tu eşti. Iar pe Acela dinainte de "A-Fi" cine îl va confirma sau infirma? Preaiubitul spune: "Caută Adevărul şi el te va elibera!" Eu Sunt Adevărul, tu cu onestitate poţi afirma Asta?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar iubirea...

"Isus este iubire."
(Goethe)

Cea mai mare frumuseţe pe pământ
Ţelul cel mai strălucit şi sfânt
Cine are, cine poate al avea?
Doar iubirea, doar iubirea numai ea.

Glas pururea dulce şi plăcut
Bunătate strălucită şi sărut
Cine poate, cine poate a avea?
Doar iubirea, doar iubirea numai ea.

Orizonturi largi şi orizonturi vii
Anii tineri cum sunt numai la copii
Cine poate, cine poate a avea?
Doar iubirea, doar iubirea numai ea.

Şi furtuna prin iubire-i blând susur
Numai iubirea are chipul drag şi pur
Nimenea, nimenea ca şi iubirea nu-i
Doar iubirea, doar iubirea-i fericirea orişicui.

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai să regreţi

Îmi este dorul atât de aprig şi te aştept ca o nebună,
În cioburi a sărit fereastra, de al meu dor... nu de furtună.
Vor trece poate multe zile, sau ani... sau cine poate şti?
Şi eu te-aştept ca-ntotdeauna... mereu te-aştept, dar tu nu vii!

De ce să vii? cine sunt eu, şi cine am fost pentru tine?
Am fost femeia ce şi-a dat încrederea şi inima ei, ţie.
Dar ce contează pentru tine? femei sunt peste tot,
Aş vrea să am puterea să te smulg,... din suflet să te scot.

Vor trece anii tot în grabă, aşa cum în grabă sunt toate
Te-or năpădi dintr-un trecut, amintiri nenumărate
Ai să regreţi că n-ai ştiut să-mi preţuieşti iubirea
Ai să regreţi dar ce folos, rămâi cu amintirea!

Femeile te-au părăsit, şi toate te-au uitat
Tu ai rămas însingurat, cu sufletul secat
Să nu-ndrăzneşti să te întorci la mine înco-dată
Eu inima mi-am ferecat, şi poarta e-ncuiată!

poezie de Elena Bulancea (2017)
Adăugat de AČ›unel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce e iubirea?

Ce e iubirea? De inima o cheamă.
Ce e iubirea? De lasă-n suflet rană.

Ce e iubirea? Când fără ea, degeaba mai trăim.
Ce e iubirea? De nimic pe lume, nu e mai sublim.

Ce e iubirea? Când o cunoşti
Şi simţi că eşti omul cel mai bogat din lume,
Ce e iubirea? Când te părăseşte şi rămâi buimac.

Ce e iubirea? De toţi îi cântăm, scriem şi vibrăm.
Ce e iubirea? Atunci când o trădăm.

Ce e iubirea? Atunci când nu o cunoşti.
Ce e iubirea? Pentru cei răi şi proşti.

Ce e iubirea? Când te părăseşte
Şi totul în viaţă, ţi se prăbuşeşte.

Ce e iubirea? Când din ateu, devii un credincios.
Ce e iubirea? Pentru tirani şi ticăloşi.

Ce e iubirea? De n-ar fi Dumnezeu
Şi în iertare, nu încercăm să credem mereu.

Ce e iubirea? De inima mereu o cheamă,
Ce e iubirea? Când mai toţi, de la ea, avem o rană.

Ce e iubirea? Când viaţa ne-o fericeşte un timp,
Apoi ne părăseşte căutând al destin.
Ce e iubirea? La care atâta râvnim.

poezie de Valeria Mahok (10 august 2003)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joseph Dixon

Cine a engravat această harfă crăpată pe piatra mea funerară?
Pentru voi sunt mort, fără îndoială. Dar la câte harfe şi la câte piane
Am înnoit şi întărit strunele, acordându-le pentru voi,
Făcându-le să vă cânte din nou dulce?
Oh, well! Spuneţi ca harfa depinde de urechea care o ascultă;
Dar unde este urechea care comandă lungimea strunelor
Conform numerelor magice care zboară dincolo de gândirea voastră,
Dincolo de uşa care stă închisă în faţa încremenitei voastre mirări?
Nu există oare Urechea care, pe lângă urechea omului, să simtă
Prin strune şi coloane de aer sufletul sunetului?
Mă înfior când rostesc numele instrumentului care care captează
Undele subtile ale muzicii şi ale luminii, venind de departe,
Antenele gândului
Care ascultă până la ultimele frontiere ale spaţiului.
Desigur, armonia care îmi guvernează spiritul este dovada
Urechii care m-a modelat, capabilă să mă re-acordeze
Şi să mă folosească iarăşi, dacă merit să fiu refolosit.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joseph Dixon

Cine a engravat această harfă crăpată pe piatra mea funerară?
Pentru voi sunt mort, fără îndoială. Dar la câte harfe şi la câte piane
Am înnoit şi întărit strunele, acordându-le pentru voi,
Făcându-le să vă cânte iarăşi dulce?
Oh, well! Spuneţi ca o harfă depinde de urechea care o ascultă;
Dar unde este urechea care comandă lungimea strunelor
Conform numerelor magice care zboară dincolo de gândirea voastră,
Dincolo de uşa care stă închisă în faţa încremenitei voastre mirări?
Nu există Urechea, pe lângă urechea omului, care să simtă
Prin strune şi coloane de aer sufletul sunetului?
Mă înfior când rostesc numele furcii acordului care captează
Undele subtile ale muzicii şi ale luminii, venind de departe,
Antenele gândului
Care ascultă până la ultimele frontiere ale spaţiului.
Desigur, armonia care îmi guvernează spiritul este dovada
Urechii care m-a modelat, capabilă să mă re-acordeze
Şi să mă folosească din nou, dacă merit sa fiu refolosit.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fii deschis la conştientizarea faptului că cine ai fost înainte şi cine eşti acum sunt două persoane diferite, şi că ceea ce te-a făcut fericit atunci, poate că nu este acelaşi lucru care te-ar putea face fericit acum.

citat din Stephen Richards
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altul îţi este drumul

Mă uit la tine şi suspin, ştiindu-ţi dinainte soarta,
Îţi ţin în a mea privire chipul fragil, o formă cum nu mai există alta.
Suspin nu din tristeţe, ci cu ascunsă bucurie,
Conştient fiind de vremea ce va să vie.

Poate că nu înţelegi nimic acum, totul în jur părând difuz,
De parcă viaţa ţi-ar fi închipuirea unui zeu păgân, ursuz.
Poate că cerul îţi pare departe, şi simţi pământul rece şi neprimitor, mult prea aproape.
Poate că te întrebi, cum m-am întrebat şi eu odată,
Oare această lume e un accident, sau există ceva ce ţine totul laolaltă?

Te-ai îngrijit cu sârguinţă de sarcinile lumeşti,
Ai învăţat să scrii, să citeşti, să desenezi şi să munceşti.
Simţi totuşi că ceva lipseşte, de parcă cineva a rupt o pagină din propria-ţi poveste.
Este această lipsă, cea care nu îţi dă pace, oprindu-te din a trăi cum inimii tale îi place.

Şi poate crezi că nu ai încercat destul până acum,
Că poate toţi ceilalţi din jur sunt sănătoşi, şi tu nebun.
Par a fi atât de fericiţi, fugărind apusul şi încercând din răsputeri să ignore neajunsul.
De ce să nu faci şi tu la fel, îţi zici, de ce să te scuturi de praf, de ce să te ridici?

Opreşte-te pentru doar o secundă, imitând jaguarul ce stă la pândă,
Căci cel ce adevărul vrea să îl ştie, asemenea lui trebuie să fie.
Calm, şi totuşi încordat, aparent de nemişcat, şi totuşi oricând gata de atac.
Este acest tip de vigilenţă, ce face diferenţa dintre ceaţă şi transparenţă.

Rămâi deci atent, la orice vine şi pleacă,
Curios, şi în acelaşi timp pregătit să scoţi sabia din teacă.
Căci cel ce te menţine prizonier, într-o lume a fricii şi nesiguranţei,
Poartă o mască cu propria-ţi faţă.

Falsul îţi este umbră, adevărul îţi este soare, două părţi complementare.
Stai ferm pe picioare, şi adresează-i liniştii o întrebare:

Atunci când luna noaptea o luminează, pe ea cine-o veghează?
Atunci când pasărea pădurea o încânta, pe ea cine-o ascultă?
Atunci când atingerile se unesc şi fiorii pe piele se-nmulţesc, cine tresare?
Atunci când corpul mi-l oglindesc, în ochii cui de fapt privesc?

Şi lasă răspunsul să se aştearnă, ca zăpada în timpul iernii,
Lasă tăcerea să îţi înghită mintea, precum munţii dispar în negura vremii.
Scaldă-te-n dezamăgire, lasă ploaia să te respire.
Lasă focul să îţi consume dorinţa, şi vântul să îi împrăştie cenuşa,
Lasă apa să îţi umple golurile, binecuvântându-ţi totodată fiinţa.

Află acum că altul ţi-a fost drumul,
Că te-ai născut din mulţi, dar ai sfârşit ca unu.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Guvernatorul meu este sufletul meu. Sufletul meu nu are legi. Are propria sa direcţie, ştie unde merge, eu sunt un suflet într-un trup fizic. Eu sunt sufletul. Sufletul este divin, desăvârşit, atotputernic. Şi sufletul ştie Adevărul. Orice altceva este minciună, este falsitate. Sufletul este real, este adevărat. Doar îmi ascult sufletul, mă supun lui. Totul este atât de simplu. Nouă ne place să complicăm. Dar nu e nimic complicat. Doar ascultă sufletul.

Ghislaine Lanctot în Yoga Magazin, interviu (4 noiembrie 2015)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine a minţit o dată...nu minte întotdeauna

Am fost un mincinos...
Când eram tânăr ţi-am spus prima oară te iubesc
pe atunci nu ştiam ce însemnă să Iubeşti
cu adevărat...
Îţi spuneam întotdeauna şi insistam să fiu crezut
că nu vei mai a găsi pe nimeni care să te poată iubi
mai mult decât mine...
Astăzi... continui să mint în ceea ce priveşte greutatea sau înălţimea mea
ca şi cum tu nu ai vedea cum zi de zi devin tot mai mărunţel...
Dar...
când privesc în ochii tăi mari şi castaniii...
Îţi spun adevărul
Te Iubesc... şi realizez
că Adevărul este: Nu există Iubire...
mai Mare decât iubirea
pe care tu ai avut-o pentru mine...

poezie de Ted Sheridan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi nu vom mai merge la plimbare

Noi nu vom mai merge la plimbare
Prin catifeaua nopţii, să-i simţim alintul,
Deşi inima-i încă iubitoare
Şi luna sus pe cer curată ca argintul;

Pentru că,-n timp, sabia-şi uzează teaca
Şi sufletul îşi istoveşte pieptul,
Pentru că inima cere-o pauză, săraca,
Şi chiar iubirea la odihnă-şi cere dreptul.

Deşi noaptea-îndeosebi iubirea dă în floare
Şi deşi ziua prea îndată vine,
Noi nu vom mai merge la plimbare
Sub raza lină-a lunii pline.

poezie celebră de Byron, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Meditez în fiecare zi ... la tine, soţia mea ...

... Meditez
în fiecare zi la tine soţia mea,
în linişte găsesc
adevărata ta stare de a fi,
în tăcere inimi şi a minţi
aud respiraţia sufletului tău
şi a lui Dumnezeu...

... Mă întreab... mă screm... insist...
ca eu să-i dau măcar un sfert de oră,
sau o mică clipă de profundă dragoste,
în fiecare dimineaţă
... lui Dumnezeu...
ş-un sfert de oră... sau poate mai mult,
în fiecare seară
... lui Dumnezeu...

... Eu sunt toată înţelepciunea, iubirea,
şi adevărul este că în orice moment
de ele voi avea vreodată nevoie,
pentru ca acel moment să fie vindecat,
prin iubirea mea pentru tine...

... Dragostea mea adevărată
este atunci când conştientizez
cât de mult te iubesc din toata inima meu,
din tot sufletul meu,
şi indiferent ce obstacole
ar apărea în calea iubirii mele,
nu mă voi da la o parte
... pentru iubirea ta...

... Adică,
voi face orice pentru acea iubire,
pentru soţia mea,
care este nebună în iubirea ei,
pentru mine soţul ei... amantul ei...

... Dragostea adevărată
este acel sentiment,
pe care îl putem simţi numai împreună,
este acel sentiment pentru care merită
să stau în genunchi în faţa ei,
să mă sacrific din iubirea pentru ea,
indiferent cât de adânci sunt
şi vor fi rănile trupului şi inimii mele...

... Soţia mea
este tot timpul lângă mine,
ea este freamătul zorilor
când trecem îmreună pe stradă...
este mirosul proaspăt al florilor,
este grija obsesivă pentru sănătatea mea,
atunci când ea crede că nu mă simt bine...

... Iubirea ta
este în râsul tău sănătos,
în zâmbetul tremurat al buzelor tale,
care este transceans
în fiecare picătură de lacrimă... de iubire...
în sexul divin al corpurilor noastre...

... Iubirea este locul de unde venim,
este inima lui Dumnezeu,
şi este calea pe care o urmăm împreună,
cu fiecare pas
pe care îl facem în viaţă...

poezie de Alexandru Ioan Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crezi în Dumnezeu? Atunci terbuie să simţi că ai un spirit bun! Iubirea e simţirea Lui! Cine îţi spune acest lucru? Iubirea! Ce simţi când afli asta? Iubire! De ce ai aflat acest lucru? Pentru a iubi! De aceea eu spun că iubirea este datoria noastră faţă de Dumnezeu.

citat din Julian of Norwich
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Declin opalin

Mă-ntrebi deseori cine sunt,
Te-ntreb deseori cine eşti...
Mai spune-mi, te rog, un cuvânt,
Atunci când privirea fereşti.

Prin tine, o urmă-i lăsată
De paşii de prunc, alergând
Pe-o plajă pustie, curată,
Nisipul din noi adunând.

Şi luna mi-e soră de sânge,
Şi vântul mi-e frate de ploi,
Iar ochiul meu râde sau plânge,
Găsind drumul drept înspre noi.

Şi pactul cu noaptea l-aş face,
Să ştiu că-mi vei fi numai zi,
Dar noaptea pe tine te place
Şi rodul din noi va plesni.

Doar pentru că vara e vară,
Când este în mine şi-n noi
Şi noaptea mi-e soră de seară,
Şi vântul mi-e frate de ploi.

Par toate că ne separă,
Dar toate ne-aduc înapoi.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Persefona

Hades este stăpânul inimii mele...
Am fost furată din inima mamei,
Din pântecul lumii,
Iar azi sufletul meu plânge.
Plânge în întuneric
Când, între ape şi cer,
Mă zbat în lanţurile tăcerii,
Sub ochii de fier
Ai supuşilor mei – nimfe,
Pământeni, zei.
Mărşăluiesc prin inima mea
Mereu, fără ştire.
Voi, supuşi aceluiaşi zeu,
De ce m-aţi ales prizonieră-n iubire?!
V-am greşit cu ceva?!
Suferinţa mea vă ajută?
Ce sentimente contradictorii!
Doar cititorul ascultă
Paşii mei rătăciţi, târându-se-n bezna lui Hades
Şi scraşnirea de dinţi.
Sunteţi resemnaţi şi cuminţi.
Dar vă rog,
Rescrieţi istoria zeilor!
Voi deveni vulcan ce erupe
Şi voi merge în audienţă
La Marele Zeu,
Ori sparg zidul durerii din sufletul meu.
Temniţa lui Hades
Ascunde un suflet însângerat.
Sentinţa nu m-a salvat...
Sunt tot eu, suferind,
Victima atrocităţii unui mare păcat.
Mai pot crede-n iubire?!
În destin? În speranţă?!
Doar Cutia Pandorei
Îmi dă şansa la viaţă.
Cine eşti tu?! Şi... cine sunt eu?!
Persefona – soţie de zeu.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mugure de zbor

Vreme-n faţă, vreme-n urmă
Paşii pururi în zig zag
Lumea străbătută vag
De nelinişti care scurmă;

Poate nu vreau să insist
Poate nu mai este cazul
Cine schimbă sorţilor macazul,
Nu ascultă noaptea Liszt

Pasărea absoarbe timpul
Şi se lasă aspirată
Căci de fiecare dată
Survolează ea, olimpul

Dar olimpu-i pentru oameni
Şi încununează piscul;
Cine nu-şi asumă riscul,
Pierde-ntruna la examen!

Dar mai e în fiecare
Un olimp interior
Ca un mugure de zbor:
Cine vrea, poate să zboare!

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!