Zbuciumată Basarabie

Atâtea zile scrise-au fost cu sânge,
În carnea ta, iubită Basarabie,
Pe trupul tău ce-au reuşit a-l frânge
Mulţi, când trecutu-l-au prin foc şi sabie.

Bugeacu-ngenuncheat de Semilună
Când dat a fost Imperiului ţarist,
Stăpânii ruşi au reuşit s-impună
Un trai amar, sărac, umil şi trist.

Cedat-au turci puşi pe căpătuială
Atunci şi ce n-avut-au niciodat',
Iar Domnul a văzut, făr' îndoială,
Cum glia doar din lacrimi s-a udat.

Călcată în picioare dintr-odată
De cei mai mari ai vremii-ai fost, cum ştii,
Făr' nicio vină, aspru condamnată,
Făr' niciun drept de-a te împotrivi!

Te-au pângărit, fecioară prea frumoasă,
Te-au umilit, bătut şi schingiuit,
Doar ca să-ţi uiţi trecutul de acasă,
Să-i uiţi pe-aceia dragi ce te-au iubit,

Să-i uiţi pe Basarabi, să uiţi Carpaţii,
Strămoşii cei viteji ce-au înălţat
Puternice cetăţi, să-i uiţi pe fraţii
Ce mult te-au plâns cu suflet îngheţat.

Au plâns şi ziduri roase de istorii
De la Cetatea Albă şi Hotin,
Tighina şi Soroca,-au plâns, şi norii,
Pământul, glia, totu-a fost suspin.

Şi Nistru-a plâns, în malurile sale,
Şi Prutu-nvolburat, şi Chişinăul;
Şi grânele ieşite-n brazda moale
Ştiut-au cine le va fi călăul.

Când s-a ivit o rază de la soare
Pe fruntea ta atât de încercată,
Păşit-ai drept spre România Mare,
Spre Ţara-Mamă binecuvântată.

În martie, pe douăzeci şi şapte
Ai lăcrimat mult, dar de bucurie,
Când Sfatul Ţării a trecut la fapte
Şi a votat Unirea, pe vecie.

S-a scurs un veac, dar binecuvântarea
Venită-atunci asupra ta ţi-a dat
Nădejdea că pământul tău, şi marea
N-or să mai fie triste niciodat'.

Cu flori în păr, cu chipul de lumină,
Sorbit-ai clipa ca pe apa vie
Şi revenind la draga-ţi rădăcină,
Ai tot sperat că bine o să-ţi fie.

Dar nu a fost aşa, că-i scris în stele
Că fost-ai zămislită din suspin,
Durere, suferinţă, lacrimi grele,
Amar, necazuri, cazne şi din chin.

N-a fost de-ajuns c-ai plâns atâta vreme,
Tu, soră, ci alături ţi-a venit
Şi Nordul Bucovinei care geme
Cu tine de atunci, în strai cernit,

Având aceeaşi nemiloasă soartă
De-a fi strivită sub călcâie reci,
Pe aria ce bogăţie poartă,
Doar paria fiind, sărmană-n veci,

Iar file-ngălbenite stau să spună
Mereu, cum vouă, cizma bolşevică
Cea aspră, v-a-mpletit pe dat' cunună
De spini, teroare, lacrimi şi de frică.

Cu sufletul zdrobit în bucăţele,
Tot Chişinău-n braţe-a strâns, ţinând
Un Cernăuţi strivit de roşii stele
Şi plâns-a iar, cu Bălţi, Orhei în rând,

Cu Bolgrad, cu Lăpuşna şi Chilia,
Cu Adâncata, Vijniţa, Boian,
Copii, bătrâni, părinţi şi toată glia,
Surori şi fraţi, şi preot şi mirean.

De-atuncea plâng cu lacrime de sânge
Zastavna, Sadagura, Văşcăuţi,
De-atuncea încontinuu glia plânge
La Ostriţa, Horecea, Şirăuţi.

Ai plâns tu, Basarabie, amar
Şi la Fântâna Albă ai jelit
Că-n gropile comune, în coşmar,
Şi trupul tău ţi l-ai văzut strivit.

Brăzdat ţi-a fost obrazul, chinuit
De lacrimi şiroind când neamu-ţi sfânt
A fost dus în Siberii-nlănţuit
Şi-aşa trăit-a, în destinu-i frânt.

O firavă nădejde în taifunu'
Sovietic pe-al tău chip a apărut
Când armia română,-n patru'ş'unu,
În iunie, trecut-a râul Prut.

Dar doar trei ani alăturea cu ţara
Ai stat şi-apoi ai fost tu ruptă iar
Brutal de la al mamei sân de gheara
Rusească ce n-avut-a stăvilar.

Trăit-ai iar ani de-agonii cumplite,
Teroare,-asasinate, deportări,
Cu-ai tăi mânaţi din spate ca pe vite
Înspre Siberii, înspre depărtări.

Luatu-ţi-au şi crucea, şi-alfabetul,
Ţi-au dărâmat biserici, te-au distrus,
Să te transforme-ncetul cu încetul,
Constrâns, cu forţa, din român, în rus.

Acei ce-au rezistat terorii roşii,
Ce cu destinul s-au luat la trântă,
Visează şi-astăzi moşii şi strămoşii
Şi ţarina română, veche, sfântă,

Visează apele cum şterg pe dată
Din cale graniţele dintre fraţi,
Visează că-şi şterg faţa-nlăcrimată,
Cu fraţii se visează-mbrăţişaţi.

Gândim şi noi la tine, soră, frate,
Cum ai trăit, cu suflet oropsit
Şi îl rugăm pe Domnul să ne-arate,
Unindu-ne, că nu te-a părăsit!

poezie de Cătălina Orşivschi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când plâng bărbaţii

Am plâns şiroaie de sudoare
Cu lacrime în ele prinse,
Sau picuri ce-au udat ogoare,
Pe feţe şi prin bărbi prelinse.

Şi am mai plâns în nopţi şi-n cuget,
Când ei ne secerau strămoşii.
Au nu văzut-aţi ? Până-n suflet
Aveam de ură ochii roşii !

Am plâns când s-a tăiat străbunul
În creste de Carpaţi, trădat.
Sau când s-a dărâmat gorunul
Sub care Horea-i îngropat.

Şi am mai plâns când ţarini large
Din ţară-au luat şi le-au robit.
A fost nevoie de baltage
Să reprimim ce ne-au răpit.

Poate nu plângem la morminte,
Sau lacrimi nu vărsăm uşor.
Dar hohotim doar în cuvinte
Când cei ce-s dragi se pierd ori mor.

Am plâns tăcut în foc şi geruri
Pe câmp de luptă, la oştiri.
Aşa crestatu-s-au în riduri
Pe chipuri hărţi de amintiri.

.........
De n-am mai plâns, e că izvorul
Din care el şi ea luau lacrimi,
Secase scurs din ea, când dorul
De el o asuprea. Şi-n patimi.

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Liceu

Anii de liceu nu se uită niciodată
Nu uiţi că erai obligat să porţi cămaşă şi cravată.
Nu uiţi cum aşteptai cu atâta nerăbdare
Să vină mai repede vacanţa mare.
Nu îl uiţi pe cel care mereu îţi lăsa suc în bancă
Sau când te rugai ora de mate repede să treacă.
Nu îl uiţi pe cel care ţi-a rămas ca un frate
Chiar dacă destinul te-a dus aşa departe.
Nu îi uiţi pe cei care măcar o dată te-au ajutat,
Care te-au făcut să râzi, care ţi-au dat un sfat!

poezie de Alina-Georgiana Drosu (10 martie 2019)
Adăugat de Alina-Georgiana Drosu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama lui Iisus

Când Iisus a fost pe cruce răstignit
Mama lui a plâns cu lacrimi de durere.
Nu pentru că fiul ei a murit,
Dar pentru păcatele noastre grele.

Când Iisus la cer s-a înălţat
Ea a plâns cu lacrimi de bucurie.
Nu pentru că fiul ei din morţi a înviat,
Dar pentru a noastră veselie.

Şi cât a mai trăit ea pe pământ
A fost de Dumnezeu binecuvântată,
Să fie un om fericit!
Şi să nu plângă niciodată.

poezie de Vladimir Potlog (20 aprilie 2023)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poeţii nu mor niciodată - In memoriam Adrian Păunescu (mentorul generaţiei în blugi)

Cât ai fost printre noi, prea mulţi pigmei grăbiţi,
Te-au umilit profund şi ţi-au sărit în spate,
Îţi aminteau prea des de vechile păcate,
Dar noi ştiam prea bine că mulţi erau mânjiţi.

În loc s-aleagă-atent doar grâul de neghină
Şi pulberea de stele cu cinste s-o păstreze,
S-o pună-n faţa noastră şi să ne lumineze,
Au scormonit adânc şi ţi-au găsit doar vină.

Puteau să-ţi stea alături şi chiar să te urmeze
Pe drumul de rubine clădit în poezie,
Nu să urzească planuri cu-atâta fantezie
Ş-oricare pas al tău doreau să-l anuleze.

Ba că vorbeai cam mult ş-ades plictisitor,
Ba c-ai scris kilograme şi e maculatură,
Ba că tupeul tău a fost făr' de măsură
Când te-ai vrut şi tribun... ai fost un profitor.

Ş-acum şi înainte ai dat cu barda-n lună,
Toţi caii nărăvaşi ţi-ai alergat cu spor,
Jucând un rol perfect‚''plângând'' pentru popor,
Când, în realitate, tu semănai furtună.

Dar cu rebelu-ţi geniu la mulţi le-ai dat răspuns
În fluviul tău de versuri ce greu l-au inghiţit
Şi sufletu-ţi sensibil ades ţi-au ciopârţit,
Te-au aşteptat la colţuri, cu sete te-au împuns.

La căpatâiul tău acum e-nghesuială,
Vin chiar şi-acei " prieteni" ce crunt te-au sfârtecat
Cu-aceeaşi limbă aspră cu care te-au spurcat
Se ploconesc, maestre, şi cu mult zel te spală.

Tu pentru noi ai ars, o flacără ai fost,
Ai vrut să ne vezi liberi şi pentru pace-ai plâns,
Oştirile de tineri în jurul tău ai strâns
Ş-atâtea generaţii găseau în tine-un rost.

Istoria şi timpul te-or cântări mai bine,
Vor înclina balanţa spre adevăr şi-atunci
Cu toţi vom respecta mai dreptele porunci
Şi limpede vom şti povestea despre tine.

Chiar dacă n-or vrea unii de tin' să se mai ştie,
Să nu fi mânios, nu te-om uita în veci,
În fruntea poeziei tu mândru o să treci
Şi în literatură vei fi prezenţă vie.

poezie de Mariana Dobrin (6 noiembrie 2010)
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răspuns la poemul "Eu voi muri definitiv odată"

Tu ai murit definitiv odată
Şi ai lăsat în urmă rugi şi plâns...
Au plâns de tine neamuri, lumea toată,
Dar în tăcerea morţii te-ai ascuns.

Ţi-e trupul, azi, ca o lumină-n noapte...
Turnat în bronz, mereu să străluceşti,
Căci ne veghezi şi ne rămâi aproape
Din orice colţ de lume ne priveşti.

Strivit de-acum între coloşi de ere,
Ca un opaiţ, cu trupul sfărâmat,
Eşti stea de dor ascunsă printre stele...
Prin tine alte ere-au evadat!

E locul tău de veci o amintire...
Memoria celor ce te-au iubit
Şi te-au numit pe veci nemărginire,
De-acum prin tine, a înmugurit.

Frate de sânge cu strămoşii, astăzi,
Azi în cenuşa lor te-ai îngropat...
Ai devenit şi tu trecut, Vadime!
Dar neamul românesc nu te-a uitat...

Ţi-ai luat adio de la noi, ştiu bine...
La moarte trupul tău e condamnat,
Trec îngeri azi, căci cetele divine
Să te-ntrupezi în înger, te-au chemat.

De azi ai să măsori nemărginirea
Cu timpul clipei împărţit în ere...
Te plânge, oh, Vaidme, poezia.
Tu te înalţi o flamură spre stele.

Vei fii pământ... Suntem nedumerire...
De ce, din lumea noastră ai plecat?!
Eşti şi vei fii petala de iubire
Ce lacrimă în versuri ne-a lăsat.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copil sărman

Copil sărman, cu ochii trişti şi goi,
De ce-ţi întorci privirea de la noi?!
Ţi-e sufletul de lacrimi plin, rănit
Te-ntrebi de ce sau unde ai greşit,
De ce părinţii tăi te-au părăsit,
Şi singur ai trecut peste orori...

Te uiţi spre cer şi speri, plângi iar şi iar,
Domnul ţi-a dat iertare, dar şi har.
Te-ai depărtat, oh, fiinţă-nstrăinată,
Copil fără noroc şi fără soartă.
Şi te întrebi, te-ntrebi necontenit,
Cu ce-ai greşit de nu ai fost iubit.

De ce e-n suflet astăzi răutate?!
Mame fără de suflet, blestemate,
De ce-şi aruncă sufletele-n ghenă
Mame cu chip de om şi suflet de hienă?
Mame ce, (oare?), nasc copii,
Şi-i lasă, fără drept, ai nimănui...

Mame ce-aţi condamnat la suferinţă,
Plecaţi-vă genunchiu-n pocăiţă!
Credinţa – bate clopot şi cere-n voi iertare,
Mame fără de prunci, cu sufletele goale.
Cât să mai rabde, oare, Dumnezeu,
Pământu-acesta înjugat la greu?!

E tot mai plin pământul de orfani,
Copii abandonaţi, sărmani, orfani,
De mame ce au inimi de hărtie
Lipsite de iubire şi-omenie.
Fără copilărie, mult prea trişti,
Copil fără părinţi, în noi exişti...

Copile, oh, destinul ţi-a fost greu,
Dar l-ai lăsat pe bunul Dumnezeu
În drumul tău de ajutor să-ţi fie...
Credinţa ta ai dat-o ca simbrie.
Sunt tot mai mulţi copii abandonaţi,
Dar au rămas în suflet, veşnic, fraţi.
............................................................................
Prin gări şi prin azile aruncaţi,
Valize de bogaţi, abandonaţi,
Dar dar primit de la divinitate,
Sufletul vostru-acelaşi drum străbate.
Voi sunteţi pruncl ce trăieşte-n noi,
Nu leş lăsat la lada cu gunoi.

Pruncul?! Ziar, ori marfă reciclată?!
Un gând străin, străin fără de soartă?!
Vezi? Plâng şi sfinţi şi îngeri în icoane
Când suferă de frig, de griji şi foame...
Pentru cei oameni falşi şi ipocriţi,
Voi doar un zâmbet mai păstraţi, cuminţi.

Pretenţia de-a fi numiţi părinţi?!
Voi ştiţi să plângeţi, mangâiaţi, iubiţi?
Degeaba învăţaţi azi să cerşiţi iertare.
Ce vină are-aveţi, ce vină mare!
Pedeapsa chiar de-acum e-ndepărtată,
Ca o furtună te va răzbuna odată.

Acolo, sus, e-o judecată sfântă,
Ascultă-mă părinte, mă ascultă!
Păcatu-i crunt şi fără de iertare,
Pedeapsa ce o vei primi e mare,
Vei duce cruci, coroana lui Iisus,
Şi sufletu-ţi se va topi-n apus.
..................................................................................
Tu o străină-mi eşti, tu nu-mi eşti mamă
Eu am rămas şi lacrimă şi rană.
Atunci nu ţi-a păsat de soarta mea,
N-ai vrut să ştii de am ce îmbrăca.
Nici despre şcoală n-ai avut habar.
De ce te-ntorci plângând la mine, iar?
Nici boala crunta dacă m-a lovit,
Tu mamă n-ai ştiut, n-ai suferit.

Pe lumea, mamă, cât am să trăiesc,
Doar Domnului mai am să-i mulţumesc,
Să-mi plec genunchiul şi smerit, să cad,
Cum cade-n munte trupul unui brad.
Un înger am cu mine şi-l iubesc!
Şi viaţă şi iubire-i dăruiesc.

Eu Domnului îi dau recunoştiinţă
Că am în suflet înger de fetiţă.
Cu sufletul ce-i frânt la jumătate,
Acopăr trupul fiicei mele-n noapte.
Sărut catapeteasma de lumină
Şi te cinstesc azi, pronie divină...

(dedic aceste versuri mamei mele, care m-a părăsit când aveam doar un an)

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înţelesuri

Când umbrele-noptării în Gheţimani s-au strâns,
La ceasul când tenebre văzduhu-ncet îl frâng,
Luptând în agonie, Isuse-acolo-ai plâns
Ca, azi, fără nădejde, cu-amar să nu mai plâng‎.

Când la Caiafa-n curte, haini Te-au iscodit,
Că-n minţile obtuze nu Te-au recunoscut,
Răstălmăcindu-Ţi spusa, mârşav Te-au osândit,
Nedreapta-Ţi pedepsire mi-e-al împăcării scut.

Pe via Dolorosa, de-arşiţa zilei stins,
Cu crucea grea în spate, când drumul îl urcai,
Ispita renunţării la jertfă ai învins,
Ai mers până la capăt, m-ai vrut cu Tine-n rai.

Când la Calvar, pe cruce, între tâlhari mureai,
Între pământ şi ceruri ai atârnat smerit,
În dragostea Ta mare tot preţul Îl plăteai,
‎Ştiai ce iad e iadul, m-ai vrut de el ferit.

Acum, cu slavă mare, de toate mai presus,
Eşti înălţat de-a pururi c-ai fost biruitor,
Doresc în ascultare să Te urmez supus!
Doresc să-Ţi calc pe urme, Slăvit Mântuitor!

poezie de Olivia Pocol din volumul de versuri Înţelesuri (20 februarie 2019)
Adăugat de Olivia Pocol
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aminteşte-ţi mereu să uiţi
Lucrurile care te-au întristat,
Dar nu uita niciodată să-ţi aminteşti
De lucrurile care te-au făcut fericit
Aminteşte-ţi mereu să uiţi
De falşii tăi prieteni,
Dar nu uita să-ţi aminteşti
De cei care ţi-au fost loiali.
Aminteşte-ţi mereu să uiţi
Necazurile prin care ai trecut,
Dar nu uita niciodată să-ţi aminteşti
Binecuvântările primite zi după zi.

în binecuvântare irlandeză
Adăugat de Doina Maria Tudor
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aminteşte-ţi mereu să uiţi
Lucrurile care te-au întristat,
Dar nu uita niciodată să-ţi aminteşti
De lucrurile care te-au făcut fericit
Aminteşte-ţi mereu să uiţi
De falşii tăi prieteni,
Dar nu uita să-ţi aminteşti
De cei care ţi-au fost loiali.
Aminteşte-ţi mereu să uiţi
Necazurile prin care ai trecut,
Dar nu uita niciodată să-ţi aminteşti
Binecuvântările care veneau zi după zi.
Aminteşte-ţi mereu să uiţi
Lucrurile care te-au întristat,
Dar nu uita niciodată să-ţi aminteşti
De lucrurile care te-au făcut fericit
Aminteşte-ţi mereu să uiţi
De falşii tăi prieteni,
Dar nu uita să-ţi aminteşti
De cei care ţi-au fost loiali.
Aminteşte-ţi mereu să uiţi
Necazurile prin care ai trecut,
Dar nu uita niciodată să-ţi aminteşti
Binecuvântările primite zi după zi.

în binecuvântare irlandeză
Adăugat de Doina Maria Tudor
Comentează! | Votează! | Copiază!

E iarnă peste tine, Ţară!

Secole de suferinţă
Au nins peste fiii tăi
Viscole de nefiinţă
Ţie ţi-au tot fost călăi.

Au urlat nopţile reci
Peste câmpurile tale
Umbrele-n haite flămânde
Ţi-au nesocotit hotare.

REFREN:
Ţi-au plâns munţii, apele
Sub troienele străine
Ţi-au plâns fiice, maicile
Cu grei bulgări de suspine.

Dunărea a strâns în suflet
Lacrimile unui neam,
Iar Carpaţii ţi-au fost scutul
Dinainte de Traian.

Şi mâini crude, asasine
Ca pumnalele de gheaţă
Au voit să te dezbine
Soarta ta să li se-nchine.

Fantome albe de durere
Te bântuie acuma iară
Totu-i crunt şi te-nfioară
E iarnă peste tine, Ţară.

REFREN:
Ţi-au plâns munţii, apele
Sub troienele străine
Ţi-au plâns fiice, maicile
Cu grei bulgări de suspine.

Dunărea a strâns în suflet
Lacrimile unui neam,
Iar Carpaţii ţi-au fost scutul
Dinainte de Traian.

cântec interpretat de Fuego, versuri de Adrian Artene (1 decembrie 2018)
Adăugat de Alesia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veniţi la hora mare!

Veniţi la hora mare ca să ne prindem toţi,
Sărbătorind Unirea, chiar azi, în ţara toată,
Moldova dându-şi mâna, acum, ca şi-altădată,
Cu Ţara Românească, cu buni, părinţi, nepoţi.

În anu-o mie-opt sute şi-n plus cincizeci şi nouă,
Un vis străvechi de veacuri atunci s-a-nfăptuit,
Când după multe piedici, pe dat' s-au înfrăţit
Surorile - provincii române amândouă.

A strălucit şi cerul, şi soarele-n tărie,
Pe două zeci şi patru, în luna lui gerar,
S-a înmuiat şi gerul, iar vântul cel hoinar,
Vrăjit, a stat s-asculte, în dulce reverie,

Când s-a încins o horă în Ţara Românească
Şi când Moldova toată cu drag s-a prins în ea,
Cu toţi cei cu simţire română alăturea;
O horă a frăţiei pe glia strămoşească.

S-a prins şi Cuza-n horă, alături cu poporul,
Kogălniceanu şi-alţii, şi fraţii paşoptişti,
Cu-entuziasm în suflet, cu toţi, pălmaşi, artişti,
Boierul şi clăcaşul, în rând cu negustorul.

Vlădică şi opincă, oricare bun creştin,
Cu lacrime pe pleoape, strigat-au bucuria,
Ardealul, Bucovina cântând cu România,
Din graniţe habsburge, de sub călcâi străin.

Un singur trup şi-un suflet, o singură simţire
Au dobândit Moldova şi Ţara Românească,
Aşa fiind şi datul, şi ordinea firească,
De la Mihai Viteazu, de la-a lui întregire.

Azi însă-amare lacrimi brăzdează-obrazul ţării,
Că trupu-i de o vreme ce pare-o veşnicie,
Ciunţit de cnut sovietic, aşa a fost să fie
Şi rana sângerândă noi n-o vom da uitării.

Dar înălţăm o rugă: când vremea o să vie
Şi-Atotstăpânitorul când s-o-ndura de noi,
De ăst popor al nostru, trudit, plin de nevoi,
Atuncea România cea Mare să învie!

poezie de Cătălina Orşivschi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

24 Ianuarie

Pe douăzeci şi patru, în luna lui gerar,
Pe plaiul mioritic s-a împlinit un vis,
Ce-n gânduri paşoptiste cu dor a fost înscris
Şi-n rugă,-n sfat de taină de-umil ţăran plugar.

Moldova şi-a dat mâna, cu mare bucurie,
Cu fraţii ei de sânge din Ţara Românească,
Făcând speranţa veche în suflete să crească,
Nădejdea să-nflorească de-atuncea tot mai vie,

Că se va-ntinde-odată şi-odată hora mare,
Plecând din Bucovina, Moldova, în Ardeal,
De la Danubiu, Mureş, la Nistru, peste deal,
De pe la Prut, la Milcov şi până-n depărtare;

Un vis spre-o Românie rotundă, întregită,
Un pas cu hotărâre, făcut spre-Unirea Mare,
Un crez, stindard în veacuri, dorinţă arzătoare
Ce doar cu sacrificii mari fost-a dobândită...

În Iaşi, întâi de toate, domn Cuza-a fost ales,
La Bucureşti – acelaşi – şi astfel s-a impus
Unirea ceea Mică. Ce ar mai fi de spus?
Unirea-i crez şi astăzi şi vise noi se ţes

Alăturea cu fraţii ce fost-au despărţiţi
Cu sârmele ghimpate, de noi, acei de-aici,
Ce-au stat sub cizmă dură în anii bolşevici,
Duşi în Siberii albe de-acasă, prigoniţi,

Ce şi-au strigat durerea de-acolo, de departe,
Mereu, mereu, în graiul acesta românesc,
Ce şi-azi când se adună, când cântă sau jelesc,
O fac tot româneşte, din leagăn pân' la moarte.

Şi mai visăm şi-un Cuza, să vină ca să-i prindă
Pe loc cu-ocaua mică pe toţi aceia care
Cu mâinile rapace îşi bagă-n buzunare
Chiar tot, lăsând în urmă o ţară suferindă.

Visăm noi, dup' aceea, că vine un Moş Roată
Şi pe,, boierii" ţării la sfat, când să se-adune,
Drept îi povăţuieşte, pe toţi, cu-nţelepciune
Şi ei urechea pleacă spre-nvăţătura dată.

Ce vise prea frumoase! Gândire desuetă!
Trecute fapte, veacuri apuse, de-altădată...
Da'-mi spun cu hotărâre apoi, înfierbântată:
Istoria, se ştie, că doară se repetă!

poezie de Cătălina Orşivschi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fratelui meu basarabean

Te-a adoptat cândva divinitatea,
Ai fost urmaşul unui neam de voievozi,
Azi îţi afirmi cu greu identitatea,
Te pierzi printre neoameni şi irozi.

Te-au obligat să-l uiţi pe Ştefan-vodă,
Să uiţi să scrii, o doină să asculţi,
Ţi-au dat ceasloave cu rusească odă,
Neromâneşte tu să creşti inculţi;

Să spui că moldoveană ţi-e averea,
Că mersul vremii trebuie oprit,
Că Prutul n-o să sece de durerea
Că limba ta şi port ţi-au pângărit!

Tu, frate dintre apele durerii,
Ce azi te vrem român cu orice preţ,
Te chem cu bucuria revederii
Să facem pod de flori pe Prut măreţ!

Să scriem peste braţele de ape
Acelaşi sfânt şi din străbuni un nume,
Tu, frate, de pe estica cetate,
Ce-ai stat de strajă la hotar de lume!

Să facem România ca o altă
Mesopotamie, a timpurilor noi,
Să desenăm cu inima o hartă
În care să trăim şi noi şi voi!

poezie de Gigi Stanciu
Adăugat de Gigi Stanciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Judecata

Iată-ncepe judecata
aici chiar pe acest pământ
omenirea va fi gata
dup-al Domnului Cuvânt

cu-a Lui îngeri veşnic sfinţi
va veni în slava Sa
şi pe cei nesăbuiţi
Domnul îi va judeca

articol de condamnare
iată Legea nu va fi
ci doar viaţa aceasta care
fiecare o primi

ce-a lucrat dar fiecare
viaţa cum el a trăit
în a Lui Hristos lucrare
cât de mult s-a ostenit

neamurile adunate
înaintea Lui Hristos
de El vor fi judecate
cum trăiră aici jos

Hristos îi va despărţi
ca păstorul oile de capre
şi El îi va răsplăti
cu-a vieţii sfântă parte

pe cei ce au ascultat
şi viaţa o trăiră
porunca cum li s-a dat
căci pe oameni îi iubiră

oile la dreapta Lui
caprele la stânga
pentru slava Domnului
cei ce au trăit Scriptura

nu va chip de scăpare
Hristos toate doar le ştie
şi pentru a Lui lucrare
vor primi răsplata vie

celor de la dreapta le va spune
veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu
căci voi în această lume
aţi trăit Cuvântul Său

foame când Mie mi-a fost
de mâncare voi mi-aţi dat
şi aţi fost mereu la post
păstrând sufletul curat

când în temniţă închis
Eu am fost în suferinţă
pe la Mine aţi venit
vii fiind dar în credinţă

iar bolnav când în spital
am zăcut în grea durere
voi călcând al firii val
atunci mi-aţi fost mângăiere

mi-aţi adus ce aţi ştiut
hrană să mă întremaţi
ca un frate v-aţi făcut
sănătate să îmi daţi

când am fost sărman lovit
şi de lipsuri şi de chinuri
pe la Mine aţi venit
să-mi ştergeţi grele suspinuri

Doamne când noi am făcut
totul iată ce ai spus
la săraci bolnavi — când aţi trecut
în Numele Meu — Isus

toate Mie mi le-aţi dat
a lor Mei când le-aţi făcut
de Mine aţi ascultat
şi mi-aţi dat al vost" avut

la stânga celor ce-au stat
Domnul iată le va zice
vă spun iată acum curat
de voi nu este ferice

căci am fost sub apăsare
şi în temniţă lovit
aţi trăit în nepăsare
pe la Mine n-aţi venit

şi-n spital când internat
Eu am fost în suferinţă
pe la Mine nu aţi dat
să-mi vedeţi a Mea Fiinţă

când sărac şi părăsit
am ajuns fără mâncare
nimic nu mi-aţi dăruit
să găsesc în voi salvare

mergeţi astăzi de la Mine
căci voi nu m-aţi ajutat
când în lacrimi şi-n suspine
adesea Eu m-am scăldat

Doamne când noi te-am văzut
şi sărac şi-n plâns amar
şi bine nu ţi-am făcut
nu ţi-am dat nici un pahar

de apă ca Tu să bei
Fiinţa să-ţi înzdrăveneşti
mai aproape să ne iei
pacea să ne-o dăruieşti

celor dar mai nensemnaţi
fraţi de-ai Mei voi n-aţi făcut
fiţi atenţi şi ascultaţi
al Meu suflet m-a durut

Eu am fost cel oropsit
şi lovit căci fraţii Mei
nimic iată n-au găsit
în voi chiar — niciun temei

cei din stânga apoi iată
flăcărilor au fost daţi
cei cu inima curată
în viaţă au fost lăsaţi

căci în Noua-mpărăţie
Stăpân unde Domnu-a fi
vor trăi în bucurie
Isus îi va ocroti

căci va-ncepe o-mpărăţie
de-o mie de ani pe pământ
Domn Isus unde-o să fie
că-i al Vieţii Sfânt Cuvânt

El pământu-l va schimba
chiar viaţa pe planetă
altă faţă îi va da
inserând noua dietă

în sfinţenie să fie
predaţi Domnului oriunde
o viaţă-n armonie
sufletu spre-a ne pătrunde

glorie Lui Dumnezeu
slavă cinste Lui Hristos
căci ne-a dat Cuvântul Său
să-l trăim aicea jos

mulţumim o Tată Sfânt
pentru Fiul Tău Mesia
ce ne schimbă pe pământ
să moştenim veşnicia

poezie de Ioan Daniel Bălan (24 noiembrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să nu uiţi, române

Române, tu să nu uiţi
că trunchiul ţării e poporul!
Aprig trebuie să lupţi
să-ţi aperi ramul şi izvorul.
Glia ţării e ogorul
unde noi cultivăm grâne.
Ne construim viitorul.
Asta să nu uiţi, române!
Azi duşmanii stau la pândă,
vor să curgă iarăşi sânge.
Tu te luptă, dă osândă
celor care viaţa-ţi frânge!
Arată că ai onoare,
că în lume tu contezi,
Că tot ce-i ROMÂN, nu piere,
că viţa neamului păstrezi.
Să-ţi fie dragă ţara
şi glia şi izvorul.
Păstrează-i primăvara,
să dăinuie POPORUL.

poezie de Dumitru Delcă (decembrie 2022)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

La mulţi ani, Alexandra!

Sufletul tău e darul cel mai de preţ, pe care,
Divinitatea însăşi, de mic copil ţi-a dat...
Ţi-a dat spre veşnicie, o inimă, din care,
Ca dintr-o pâine coaptă, la cei flămânzi ai dat.

Candoarea din fiinţă e înger de lumină...
Îmbelşugată lume cu centrul virtual
În trupul tău şi-n gândul de stea diamantină
Prolifică, perpetuă, pe plan transcendental...

Ţi-e frumuseţea taină şi-n nerostite umbre,
Te-ascunzi de necuvinte la fiecare ceas...
Eu îţi doresc din suflet, mulţi ani şi fericire,
Iubire şi lumină la fiecare pas...

O, turn de modestie, angelică mireasă
A celor ce de vremuri, în suflet te-au iubit,
Să-ţi fie viaţa lină, lipsită de durere
Şi lacrimă-ngânată de plâns, să-ţi fie schit.

În energii celeste să-ţi prinzi îmbrăţişarea,
Tu, moleculă vie-a eternului firesc...
Din lacrimi să-ţi răsară dumnezeiască lume,
Căci mulţi din lumea asta, de-a pururi, te iubesc!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să nu uiţi , copile

Tu să nu uiţi copile că eu te-am zămislit,

Că-n pântece la mine, mult timp te-am încălzit.

În nopţi fără odihnă, cu greu m-am chinuit

Ca să primeşti lumină şi-n viaţă te-am pornit.

Când soarelui te-am dat, cu grijă te-am crescut,

În braţe te-am purtat şi noaptea-n aşternut.

Copilăria aleasă, mai ceva ca frumuseţea

A fost acea crăiasă, ce ţi-a adus tinereţea.

Cu aripi crescute către lume ţi-ai luat zborul,

Te-au năvălit griji multe, copilăriei îi duci dorul.

Singur îţi vei face nume, vei fi om realizat,

Vei avea şi zile bune, vei fi ţării brav soldat.

poezie de Dumitru Delcă (5 februarie 2023)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Basarabie, soră dragă

Basarabie, soră dragă,
Care ai fost de duşmani râvnită,
Eşti ca o copilă orfană,
De mamă ei părăsită.
Basarabie iubită,
Care ai fost în sânge scăldată,
Eşti ca un fir de iarbă
Sub o boltă înstelată.
Basarabie, floare de dor,
Care de mulţi ai fost vândută,
Eşti ca un izvor, cu apă limpede neîncepută.
Tu să nu cazi în disperare.
Basarabie, soră dragă,
Căci va veni şi ziua cea mare,
În care duşmanul o să înţeleagă
Că nu eşti singură şi orfană,
Că ai o mama iubitoare,
Toţi o ştiu cum o cheamă,
Acesta e România mare!

poezie de Vladimir Potlog (10 decembrie 2014)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet de mamă

Sub teiul înflorit, pe-un ţol ţesut prin tinereţe
Stai mamă, tu, la poartă în zi de sărbătoare
Dând altor săteni din când în când bineţe,
E ziua-n care uiţi că trupul crunt te doare.

Copiii ţi-s plecaţi să-şi facă rost prin lume
Bărbatul, stâlpul casei, la cele sfinte-i dus...
Câte-ai mai povesti, dar nu ai cui a spune
Noroc de tan' Maria, vecina dinspre-apus.

Cu ochii tăi blajini, împrejmuiţi de riduri
Priveşti, aproape-n lacrimi, spre viaţa-ndepărtată
Când masa era plină – te năpădesc suspinuri –
Şi se certau băieţii... cin' apă să mai scoată...

Toiagul tău puternic duce atâtea-amprente...
Doar el îţi e alături când noaptea se aşază,
Când spatele trudit nu poate să se-ndrepte,
Iar mâinile-ţi slăbite icoane aranjează.

Şi-aşa trecură veri peste-al tău suflet, mamă
Tu demnă-ai dus prin timp cele de sus venite,
O dată nu te-ai plâns, ai plâns doar la icoană
Strângând cu dor la piept poze-ngălbenite...

Că Dumnezeu te-ncearcă, îţi ia, dar şi te-alină
Aşa bine cunoşti... şi-o crezi mai mult ca toţi...
Ridică-ţi azi privirea, se-apropie-o maşină!
Ţi s-au întors copiii şi ţi-au adus... nepoţi.

poezie de Alina Tanasă
Adăugat de Alina Tanasă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baladă pentru noi

Ai apărut în viaţa mea o clipă,
nu ţi-a fost teamă şi nici frică
să mă priveşti aşa, în pripă
şi să doreşti să-ţi fiu iubită.

A fost târziu, a fost devreme,
nici nu ştim n-avem bareme,
nu facem calcule sau teoreme,
noi scriem slove în poeme....

De ne-a fost rău ne-a fost şi bine
mă porţi în gând, în amintire,
e lung drumul către tine,
din când în când mor din iubire,

Mii de flăcări mă încălzesc
de câte ori te întâlnesc
şi dulci fiori mă răscolesc,
de câte ori eu te privesc...

De eşti un Zeu, eu sunt o Zee,
ca Prometeu ai furat focul
şi l-ai ascuns în sufletul de fee,
de l-ar găsi măcar norocul...

Iar dacă pleci rămân cu îndoială,
şi fierbe în mine iar o teamă,
îmi lasă în suflet amăreală
dau lacrimi de toamnă - vamă...

... Că se topeşte în mine versul
prin slove triste se răsfiră,
rămâne gol tot universul,
suntem doar noi, chipuri de ceară...

poezie de Mariana Petrache
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!