Ferește-mă, Doamne, de găini...

(1 Tesaloniceni 5,22)

Pe orișicine ai fi întrebat în sat, ar fi știut să-ți spună cine-i domnul Stan,
Căci flori frumoase, specii nemaiîntâlnite găseai la el în orișicare timp din an.
Era știut și-apreciat de toată lumea ca om deștept, cuminte, priceput.
Era grozav pasionat după noi plante, din cele care încă nu s-au mai văzut.

Și tot umblând, dădu-ntr-o zi de-o floare, de-un geniu parcă supranatural.
Auzi aici! O floare carnivoră! Dar asta este extraordinar!
Plăti-ntr-o grabă tremurândă prețul mare și înspre casă se-ndreptă cu pas zorit,
Fără să bănuie că-acel firav plăpând de iarbă îi va grăbi pretimpuriul vieții lui sfârșit.

Ajunse-acasă. Și în sera lui cea mai de seamă, în locul ce-l mai prețios și mai păzit,
Punându-și în valoare toată măiestria, minune-aceea a lui de floare și-a sădit.
"Iubitul meu - neliniștita lui soție îi zise într-o zi plângând cu-amar -
Nu vezi cum iarba asta te robește de nu mai ai de absolut nimic pe lume nici habar?"

Dar omul nostru nu mai auzea nicicum, căci floarea care la-nceput mânca
Furnici, țânțari și cărăbuși și muște, acuma nici chiar cu găini n-o sătura.
Plângea nevasta lui, plângeau copiii, dar omul surd și mut căra întruna
De-acuma câini și oi și-apoi viței și chiar și vaci, le duse plantei carnivore una, câte una.

Era slăbit și nedormit și nemâncat. Și într-o zi urcând înalta scară
Să își hrănească planta care fu un fir plăpând de scai cândva, odinioară,
Privind în jos cum planta înghițea nesățioasă un picior de vacă mare,
Nefericitul om se prăbuși și el, hrănind cu însăși viața lui nefasta floare.

Dacă încerc cumva să-ți spun acuma că domnul Stan e poza dumitale,
Mă tem că ai să faci atac de cord, fiind jignit de o atare-asemănare.
Dar până să te-nfurii, stai o clipă și-ascultă-mă, te rog, cu luare-aminte:
Este Isus, în taina vieții tale, pe locu-ntâi, de tot și de-orice mai-nainte?

Gândește-te adânc și serios, creștine, căci planta asta foarte inocentă la-nceput,
Nu este-n viața ta de credincios decât aceea ce te-a făcut din dragostea întâi să fii căzut.
Nu trebuie să crezi neapărat acuma că e vreun lucru rău sau tare păcătos,
Căci tocmai asta-i culmea înșelării: ești dus la rău prin ce e aparent nevinovat și chiar frumos.

N-am văzut noi pe dl. Stan din poezie? Făcea păcat iubind o plantă rară?
Desigur nu. Dar în momentu-n care iubirea asta face pe toate celelalte să dispară,
Atunci să știi, oricât de inocentă-i floarea, devine pentru ține-o blestemată poartă,
Care-ți deschide cărarea spre pieire și înspre-o veșnică, nefericită soartă.

Deci poate fi un obicei sau căutare, ce n-are-n el nimica păcătos, nimica rău;
Sau pasiune pentru vreo plăcere mică, sau banul cheltuit pentru vreun gust al tău;
Sau poate-un timp, pe care-n loc a ți-l petrece în a-L cunoaște pe Isus prin Duhul Sfânt,
Ți-l irosești cu buletin de știri, cu peisaje și alte cele care țin de-un blestemat pământ.

Orișice lucru, obiect, plăceri sau sentimente care te stăpânesc mai mult decât Isus;
Orișice practici care nu-L slăvesc pe Domnul, să nu te-nșeli: acelea nu-s de sus.
Și-orișicât de multă-ndreptățire ți-ai aduce, oricât de mult ai vrea să demonstrezi că nu-i păcat
Iubind ce este-n lume, Domnu-ți zice: "Suflete preacurvar și necurat!"

Acuma-n încheiere, ține minte: o floare! Ce poate fi mai nepătat?
Ce rău făcut-a bietul dl. Stan - săracul -, iubind firavul firicel imaculat?
Ce a iubit însă mai mult, până la urmă, aceea a fost ce viața i-a-nghițit.
Tu ce iubești mai mult ca orișice în viată? Să știi: de-aceea fi-vei și tu mistuit!

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

Copiii lui Dumnezeu (1 Ioan 3)

Ce dragoste ne-a arătat
Ce dragoste Tatăl ne-a dat
Copii Lui să ne numim
Și suntem după câte știm.
Lumea nu ne știe cum nu L-a știut
Cum și pe Isus nu L-a cunoscut
Preaiubiți suntem copii
Al Celui din veșnicii.
Ce vom fi nu ni s-a dat
Încă nu s-a arătat
Dar când se va arăta
Toate atuncea vom vedea.
Vom fi ca El, vom fi așa
Cum este noi Îl vom vedea
Nădejdea asta dacă o ai
Te pregătești și nu mai stai.
Cel care păcatul face
În fărădelege zace
Isus, El s-a arătat
Pentru ca să fii salvat.
În El nu este păcat
Jertfă știți că El s-a dat
Cine-n Domnul se oprește
El nu mai păcătuiește.
Păcătosul nu L-a știut
Nici văzut, nici cunoscut
Copilași, nu vă-nșelați
Mintea voi vă luminați.
Cine stă-n neprihănire
Nu trăiește după fire
Ci ca Isus ce-a venit
Adecă neprihănit.
Cel care păcătuiește
Pentru diavolul muncește
Este pentru el venit
Și îl are la sfârșit.
Hristos, care ni s-a dat
Cel care s-a arătat
A venit ca să-l oprească
Lucrarea să-I nimicească.
Cel din Dumnezeu născut
Omul care a crezut
Sămânță din Domnul are
Nu mai poate face greșale.
Și-i a Lui și pe pământ
Fără de păcat și sfânt
Deci vedeți deosebirea
Unii seamănă cu firea.
Ai diavolului se numesc
Căci pentru el, ei muncesc
Alții au altă trăire
Nu în pofte și în fire.
Vi s-a arătat mai sus
Ei trăiesc pentru Isus
Sunt ai Domnului copii
Trăiesc pentru veșnicii.
Cine pe pământ trăiește
Și pe frate nu iubește
Nu este neprihănit
Ce atâta de vorbit.
Vestea de la început
Ea făcut-a cunoscut
Fraților, să vă iubiți
Pentru Domnul să trăiți.
Nu fi Cain la gândire
Fă la fapte cântărire
A lui Cain sunt pieire
La Abel – neprihănire.
Și mai spun nu te mira
Dacă lumea nu te vrea
Și că lumea te urăște
Ci pe Domnul îl slăvește.
Noi frați trebuie știut
Că din moarte am trecut
Da, din moarte la viață
Am primit o nouă față.
Cine fratele-și urăște
Din moarte nu se trezește
Este rău, pierdut și laș
Biblia-i spune ucigaș.
Noi ce dragoste avem
Și în Domnul noi suntem
Care știm că S-a jertfit
Ființa ce și-a pocăit.
Trebuie a-L imita
Pentru frați viața a-și da
Frați, să nu iubiți cu limbă
Și cu vorbe ce se schimbă.
Ci cu fapta, adevărat
Cu sufletul transformat
Astfel știm la ce suntem
Și că adevăr avem.
Inima ne-om liniști
Înaintea Lui de-om fi
Inima ne osândește
În ea Domnul de nu este.
Dacă inima nu-nșală
Ai la Domnul îndrăzneală
Ceri s-atunci vei căpăta
Dacă frate faci așa.
Dacă porunca-I păzim
Atunci ai Domnului fim
Și porunca așa spune
Să credem în Sfântu-I nume.
S-așa cum ne-a poruncit
Frate să facem iubit
Cine porunca păzește
Crede-n Isus nu greșește.
Isus știm că-n noi a stat
Prin Duhul ce ni s-a dat

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Găleata... părăsită

(Ioan 4,28)

Pe când mă hrăneam odată cu Cuvântul din Scriptură,
M-am ales - cum e normalul - cu bogată-nvățătură.
Și pentru că nu se cade să țin numai pentru mine,
Am păstrat, iubite suflet, din belșug și pentru tine.
Așadar, citeam cum Domnul, fiind în călătorie,
Ostenit de-atâta soare și nisipul din pustie,
S-a oprit lângă-o fântână, ca să Se mai odihnească,
Și găsind puțină umbră dorea să Se răcorească.
Dar să nu uităm un lucru când citim Sfânta Scriptură:
Nu e scris nimic într-însa ca vorbe de umplutură.
Și de-asemeni să se știe că în viața lui Hristos,
Când trăia și El în carne la un fel cu noi de jos,
Chiar foamea și oboseala îi erau subordonate
Tatălui slăvit din ceruri, care-i dirija pe toate.
Iată-L deci acum pe Domnul, obosit lângă fântână,
Cum privește o femeie venind cu-o găleată-n mână.
Oare-I este și Lui sete și-o așteaptă pe femeie,
Ca să scoată cu găleata și să-i dea și Lui să beie?
El, prin care-au fost făcute cer, pământ și mări și ape,
Așteaptă la o femeie? El singur să bea nu poate?
Nu, așa ceva nici vorbă. Ci-n această-mprejurare
Ni se dă o-nvățătură și o mare-ncurajare.

Iată care este taina: ori de câte ori ne cere
Vreun serviciu sau vreun lucru, Domnul are în vedere
Să ne binecuvânteze cu un dar din cele care
Nu sunt cunoscute-n lumea celor ce trăiesc sub soare.
Așadar, femeia vine cu găleata ei în mână,
Pregătindu-se să scoată apă rece din fântână.
Domnu-i zise-atunci: "Femeie, dă-Mi, te rog, să beau și Eu!"
Femeia-L privi mirată și-i zise: "Cum, Tu, iudeu,
Ceri unei samaritence să-Ți dea apă de băut?"
"O femeie, zise Domnul, dacă ai fi cunoscut
Pe Cel care-ți cere-acuma, ai fi vrut să-ți dea El ție,
Căci El e izvorul apei celei vii din veșnicie."
În sfârșit, când mai la urmă Domnu-o-ntreabă de bărbat,
Ea mărturisește sincer, că trăia destrăbălat.
Aici Domnul îi răspunse: "Ai vorbit adevărat,
Că din șase, nici acesta nu ți-e legitim bărbat".
Când și-a dat seama femeia că Acel iudeu cunoaște
Taina vieții ei trecute, imediat în ea se naște
Gândul că Acesta este Mesia, Cel așteptat
Să elibereze lumea din pierzare și păcat.

Acum să luăm aminte, că aici e punctul care
M-a stârnit la poezie și adâncă cercetare.
Femeia, în clipa-n care a-nțeles că-acel iudeu
E Hristosul sfânt din ceruri, e Fiul lui Dumnezeu,
A uitat de tot și toate, și de apă și găleată,
Și s-a dus în sat să spună la toți vestea minunată.
Ce dovadă grăitoare ne aduce acest act,
A ce-nseamnă o-ntâlnire cu Isus adevărat!
Nu veniseși tu femeie, cu găleata ta în mână,
Toată calea ceea lungă să scoți apă din fântână?
Unde-i setea și nevoia care te-au făcut să ieși
Pe-o arșiță așa mare, de să crezi că te topești?
N-ai vrea să ne spui și nouă marea ta descoperire
Prin care devii stăpână chiar pe legile din fire?

Cu-astfel de-ntrebări în minte, cercetând Sfânta Scriptură,
Am găsit înscris acolo următoarea-nvățătură:
Cine s-a-ntâlnit cu Domnul, nu doar simplu cu un nume,
Trăiește din clipa-aceea după legi din altă lume.
Cine L-a-ntâlnit pe Domnul, care nu S-a dat-napoi
Să își părăsească cerul din dragoste pentru noi,
Își uită ca și femeia chiar setea chinuitoare,
Căci îl arde-acuma setea ca să ducă vestea mare
Celor din cetatea lumii, care, ca și el cândva,
Ar pieri în iad de n-ar fi să-i prevină cineva.

O, ce trist să vezi atâția care spun că L-au găsit
Pe Mesia, Cel de veacuri prin Scripturi prorocit,
Care însă-n loc să ardă de dorința de-a împarte
Vestea mântuirii-n lume, și-n aproape, și-n departe,
Dimpotrivă, umblă-n lume nu să-i dea, ci să-i apuce
Bogăție cât mai multă, un trai bun și viață dulce.
Femeia samariteancă avea o găleată-n mână
Înainte să-i vorbească Domnul Isus la fântână.
Însă după întâlnirea cu Hristos nu doar cu-n nume,
Și-a uitat și de găleată, și de setea ei de lume;
Căci Hristos este izvorul apei vii, iar cine-L are
În veci nu mai însetează după cele pieritoare.
Cine scormonește-n lume: bani și pofte trecătoare,
În timp ce totuși vorbește despre viața viitoare,
E un ipocrit fățarnic și un mare mincinos,
Care s-a-ntâlnit cu-n nume, dar nu cu Domnul Hristos.
Ăștia-s fariseii care și-azi dau pe Isus la moarte,
Căci Îl pomenesc pe nume, dar tăgăduiesc prin fapte.

Și acum, în încheiere, o-ntrebare mi se pune:
Mi-am lăsat și eu găleata care-adună ce e-n lume?
Dacă nu, acum degrabă să mă-ndrept către Hristos,
Până când, ca și femeia, uit plăcerile de jos.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Marius Robu

Laleaua cu spini

Deși în aparență nu se apropia niciun eveniment
Ai primit o floare de la cineva care ți-a spus:
Ridică-te și fii!
Cred că era un trandafir, căci tu i-ai rupt mai întâi
Spinii
Spunându-i că nu știi ce vrei, ce vrea
Că toată viața ai visat o floare, dar lalea
Apoi ai vrut să-i schimbi culoarea și mirosul.
Parfum, vopsea
Nu te-ai oprit
L-ai tuns ca pe lalea, l-ai ciumpăvit
Și l-ai certat că n-a venit la timp, și l-ai hulit
Că nu se poate, că floarea ta și-a revenit
Și asta datorită ție
Că vei rămâne pân'la moarte fidelă mamă și soție...
Trandafirul ajuns lalea
Tăcea
Până când i-ai spus, într-o zi
Că ție nu ți-a plăcut la el
Cel mai mult și mai mult
Că n-are spini.
E vina sa. Crezând că se apropie un eveniment extraordinar
S-a dat în dar
Cuiva care-și dorea
Să aibă o lalea
Chiar dacă mai primise
O floare tot ca ea
Dar îi murise
Când o primea
Căci n-o iubise
Cum o iubea.

poezie de din Pacoste de dragoste
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Iubirea nu-i doar floare

Iubirea nu-i doar floare de mușcată
Pe care-o pui la geam ca să se vadă,
Să știe lumea cât de mândru ești
Că ai ajuns și tu ca să iubești.
Iubirea nu-i coroană, nici blazon,
Și nici măcar un lucru de bonton,
Iubirea nu-i trofeul că iubești
Și nici un film pe care-l tot privești,
Și nu-i nici marfă generos dosită,
Ce duce omul sigur în ispită.
Dar, uneori, iubirea-i un secret,
Pe care-nveți să îl trăiești discret
Când este pasiune și ocară,
Ce-ți face viața aspră și amară,
O iei așa cum e și cum ți-apare,
Ca floarea care crește prin ponoare.
Iubirea nu-i un antidot la ură,
Nici adorarea celui ce te fură,
De-ar fi așa, am tot fura cu toții
Și-am pune-n poarta vieții noastre hoții.
Iubirea nu-i nici floare altruistă,
Pe care o ții la altul în batistă,
Ca fericirea lui să fie soare,
Iar viața ta coșmarul care doare.
Iubirea nu-i nimic și-i tot ce este,
Un mod de-a fi, o magică poveste,
Este-un copac ce crește din pământ
Chiar dacă frunza lui se risipește-n vânt...
Dar asta o-înțelegi foarte târziu
Când viața ta a devenit pustiu,
Pustiu de gând, de șanse și de lume,
Pe care-l iei ca drog de-nțelepciune.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un singur vot până acum, nu e relevant, votează!

Distribuie

Un alt Nume

Printr-un singur Nume
se primește
credința
și viața

doar
un singur Nume există
pe aripa zilei
aici

nu-i
nici Pitagora
nici Nebucadențar
sau Alexandru cel mare
Cezar
Traian
Newton
Kepler
Einstein
Napoleon
Goethe

nu-i
nici Moise
nici Ioan
nici măcar Pavel
ci
Numele
e
Isus Hristos
singura Cale
și singura Ușă
prin care
se poate intra
la Tatăl

căci nicăieri nu s-a dat un alt Nume
prin care trebuie să fim mântuiți
ci


rămâne doar singurul Nume
al Fiului Celui Prea Înalt
Isus Hristos

El
E Creatorul tuturor lucrurilor din Univers
e Lumina
e Viața
e Păstorul cel Bun
Mielul și Jertfa
de răscumpărare a omenirii
27-03-2018 cluj

SINGURA CALE SPRE VIAȚĂ

În
vaza aceasta cu flori
numită
inimă
inima mea
îți pun
Numele Tău o Doamne
și
ți-l țes cu privirea
ochilor mei
precum pe
o floare de ardelean în toamna însorită și rece

doar Tu
îți menții pașii pe
degetele zilei și mă înveșmânți
în mersul pe ape
și-n zborul spre nori
cu Numele Tău Doamne


în cinste
vreau să-ți ofer cinstea
cinstindu-ți Numele
care e mai scump
decât orișice comoară din cer și de pe pământ
căci numai Tu
ești Viața
și
singura Cale spre Ea
spre Viață
ești Tu
Isus Hristos Domnul
și
Fiul Celui Prea Înalt

poezie de (27 martie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel BălanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Începutul celor neprihăniți

Psalmul unu ne arată
Omul cel neprihănit
Are inima curată
Și lucrează fără pată
Domnul cum dar i-a vorbit

Ce începe-n viața lui
El duce la bun sfârșit
În suflarea harului
Se dăruie Domnului
Duhul Sfânt cum i-a vorbit

Bun e a lui început
Și viața lui la fel
Căci al Domnului sfânt scut
Îi e pavăză și avut
În Hristos — Emanuel

Omul cel neprihănit
Pe Hristos stăpân îl are
Căci el doar s-a dăruit
Mielului cel răstignit
Ce îi dă pe veci salvare

Începutu-i e o floare
Căci se-mbracă în lumină
În viața trecătoare
Vede a Domnului lucrare
Mâna care o să-l țină

Oamenii neprihăniți
Meșter îl au pe Hristos
Și pe calea celor sfinți
Înfloresc a lor dorinți
În Mielul cel glorios

De aceea începutul
Lor e-o stea pe acest pământ
Căci îl au mereu pe Domnul
Cel ce a creat și omul
Și i-a dat a Lui Cuvânt

În viața de credință
Începutu-i diferit
Și prin har și-n biruință
Pentru a omului ființă
Domnul a fost răstignit

Cartea Sfântă ne arată
Că sunt începuturi bune
Și atâtea-s fără pată
În viața ce-a fost dată
Prin sfințenie și rugăciune

Astfel împăratul Saul
Început bun a avut
Când el l-a văzut pe Domnul
Mai presus de cum e omul
Și el iată s-a smerit

Așa mic el s-a văzut
Și pe Domnu așa mare
Și era necunoscut
Deși Domnul l-a văzut
Că trăia în ascultare

Însă iată că sfârșitul
I-a fost rău și nedorit
Căci n-a ascultat Cuvântul
Parc-a lui era pământul
Și Saul s-a prăpădit

Să privim spre Petru dar
Ucenicul Lui Hristos
El a fost mărgăritar
În al Domnului sfânt har
Căci din lume a fost scos

Petru dar cel credincios
A căzut și el amar
Dar pe Domnul lui Hristos
L-a iubit — și serios
Suferit-a pe Calvar

Și el Petru s-a întors
La credința sa dintâi
Că-l iubea mult pe Hristos
Domnul lui cel glorios
Ce i-a spus Petru rămâi

Rămâi Petru-n fața turmei
Tu dar să o păstorești
Implicat în greul gijei
Să-ntărești darul credinței
Căci apostol Petru ești

Și sfârșitul i-a fost bun
Pe brațele Lui Hristos
Al vieții sfinte drum
I-a fost soare și parfum
Pentru Mielul glorios

Fie-i slavă Lui Mesia
Pentru orice început
Căci El este veșnicia
Ce-și păstrează armonia
Uniform pân" la sfârșit
01 sept. 2019 Betania

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Isus e izvorul

Din tristețea cea mare,
Tu mergi pentru a recunoaște,
Pe Isus cel etern, din care,
El învie și viața din nou renaște.

Noi spre infinit suntem niște scântei,
Suntem dependenți de ce este sfânt,
Isus e singur între dumnezei
Și-nvie din morți după al său cuvânt.

El este iubire și nu este iad,
S-a chinuit pentru noi și pentru cei ce mor
Și știe că e un chin pentru cei ce ard
Și-un compromis pentru libertatea lor.

Omul e liber în viață s-aleagă,
Să spună tată celui ce merită,
Să judece și să-nțeleagă,
Ca atitudinea să fie smerită.

Alege viața, alege drumul vieții,
Nu poți să fii etern, ești doar țărână,
Mai e un pic și-n zorii dimineții,
Cei ce-l iubesc pe Isus, or să rămână.

Acum alege viața, Isus e izvorul,
Să nu alegi păcatul și blestemul
Și ai să mori etern la domnul,
Soare și flori să ai iubind pe domnul.

poezie de (20 aprilie 2019)
Adăugat de Eugenia CalanceaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Domnul meu!

(Ioan 20,13)

De câte ori citesc la rând Scriptura și-ajung la misterul cel sfânt al învierii,
Un licăr tainic de sclipiri mă-nvăluiește, ca adierea-nmiresmată-a primăverii.
Citeam deunăzi despre Maria, întâmpinată de Isus după-nviere,
Și mi-a sărit în ochi, ca o străfulgerare, un cuvințel micuț, dar unul dintre-acele
Fără de care ai atât folos citind Scriptura, cât are-un pește căruia i-ai dat
Mâncărurile lui cele mai bune, dar nu în apă, ci afară pe uscat.
Spune Ioan că-n zorii neuitați ai învierii, când întunericul își disputa supremația,
Grăbea cu pași precipitați de spaima nopții, dinspre cetate spre mormânt, sfânta Maria.
Colțoase pietre, mici bucăți de stâncă, se-ngrămădeau izbind-o pe cărare;
Iar zgomote sinistre clocoteau văzduhul, ca lava din vulcan în revărsare.
Dar cum nu-i cine-mpiedica lumina zilei să spulbere ai beznei reci fiori,
Nici cine să oprească alergarea vreunuia din miliardele de sori,
Nu s-a găsit nici cin' să stânjenească nestăvilita-naintare a Mariei,
Căci sursa ce-o purta era o rază a dragostei din înălțimile veciei.
Ajunge în sfârșit până la grotă. Dar ce-i văd ochii? Piatra nu mai este!
Și-n spaima disperării-acum aleargă la ucenici ca să le dea și lor de veste.
Și după cum în cursa nopții înspre grotă n-a fost nimic care să-i poată sta-n cărare,
N-a fost obstacol nici de astă dată care s-o poată-mpiedica din alergare.
Cu ochii plânși, cu vorbe-ntretăiate de-adânci sughițuri care-i zguduiau tot corpul,
Le strigă: "Petre, Ioane, L-au luat, pe-Acela care și mort îmi este mie TOTUL!"
Ca trăznetul din nori lovește-această veste pe ucenicii care, fără vreun cuvânt,
Aleargă ca taifunul, căci vrea fiecare să fie cel dintâi ce-ajunge la mormânt.
Ajunși, se pleacă, intră în mormânt și văd. Ce-a spus Maria, da, era adevărat.
Iată fâșiile de pânză și ștergarul. Dar El? Să fie oare-așa că grădinarul L-a luat?
Și-apoi cu o nedumerire și mai mare-n ei decât aceea care pân-aici pe drum i-a ros,
Cei doi, mirați de-atâtea taine ne' nțelese, spre casa lor acuma iau agale drum întors.

Maria însă stă și plânge-afară, lângă mormântul Prințului vieții,
Până când noaptea se topi ca ceara-n soare și-o-nvălui aureola dimineții.
Știa, era adevărat tot ce văzuse, și-n mintea ei Isus rămâne încă mort.
Dar vezi, în tainița sfântă a iubirii se află un magnet acolo ca și un resort....
Trec clipele. Și-n jalea ei crescândă privește iar prin gura de mormânt,
Căci pe Isus, chiar mort ea-L prețuiește mai mult ca pe toți viii pe pământ.

La provocarea-aceasta de acuma, Isus nu poate să reziste mai departe,
Ci îi trimite soli ce-i spun că Prințul vieții nu se putea să fie înghițit de moarte.
Aici urmează testul cel mai mare, prin care dragostea cea sfântă a Mariei
Recucerește, după actul învierii, pe scumpul ei, Hristosul, pe Prințul veșniciei.
Priviți acum cât de feeric strălucește această dragoste-a Mariei Magdalina,
Căci nu-L dă pe Isus cel mort nici pe toți viii, nici chiar pe îngerii care-i aduc din cer lumina.
Această dragoste atât de neînduplecată, ce nu admite nici un fel de surogat,
L-a copleșit și pe Isus până-ntr-atâta că, biruit, până la urmă și El a cedat.
Când a văzut Isus că nici pe îngeri ea nu-i preferă-n locul Lui, chiar dacă-L știe mort,
I Se-arătă și-i zise: "O, Marie! M-ai biruit! Mă las acuma cunoscut, căci nu mai pot!"

*

Când am citit împrejurare-aceasta în Scriptură, m-am minunat și am rămas pe gânduri dus...
Cum de-i posibil oare ca un om să poată să-L copleșească, biruindu-L, pe Isus?
Dar când privirea mi-a căzut din nou pe Cartea Sfântă, și-am întâlnit cuvântul "meu" din "Domnul meu";
Am prins atunci adâncul înțeles cum poate omul să-L biruie până chiar și pe Dumnezeu.

Interesant aici e că Maria nu plânge că-i luat Domnul Hristos;
Nu-I spune nici Domnul Isus - deși El este, ci-I spune-n chipul cel mai personal și mai frumos:
"E Domnul meu! E și Hristos, și Isus, dar dacă fără El, nici când Îl știu chiar mort, nu pot,
E pentru că, fiind și Domnul vieții me1e, EI mi-este suflul vieții, El mi-este pulsul inimii în tot."

O, binecuvântată fii și astăzi tu, Marie, căci focul dragostei venit din cer, prin care
L-ai prețuit pe Domnul tău atunci cu-atâta foc, are-nceput, dar n-are terminare.
Iubirea ta, necunoscută pân-atunci pe Terra, a scânteiat întâia oară din Hristos,
Căci El prin cruce a născut iubirea ce poate-mbrățișa pe cel mai păcătos.
Isuse scump, focar etern al veșnicei iubiri, aprinde-ne și pe noi azi ca pe Maria,
Să stăm lângă Cuvânt chiar când se pare sec și mort, iar Tu ne-apari departe cât e veșnicia.
Noi azi avem un har mai mare ca Maria, care Te căuta mort în mormânt,
Că-n timp ce ea nu Te mai socotea printre cei vii, noi Te știm viu, însoțitor al nostru pe pământ.
O, lasă-ne, Isuse, să-nvățăm și noi că dacă vrem să Te cunoaștem înviat și bine,
Nu vom putea decât dacă atunci când Te ascunzi, chiar când pari mort, noi sta-vom totuși lângă Tine.
Și după cum Tu ne-ai iubit când eram morți, ca să ne poți avea în veșnică-nviere,
Noi iubim chipul Tău azi fără să-L vedem, ca să-L putem avea aievea-n veșnicia ce nu piere.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Cornelia Georgescu

Maria: Totuși aș vrea să-ți cer un mic sfat prietenesc, pentru că-mi place modul în care gândești.
Lucian: Un sfat? Te ascult! Chiar mă bucur că-mi ceri mie părerea.
Maria: Păi... Tu ce-ai face în locul meu?
Lucian: În locul tău? În legătură cu ce?
Maria: Știi tu... cu Nick. E atât de insistent și vrea totul atât de repede...
Lucian: Deci asta ai vrea să știi? Asta te preocupă atât de mult? Păi... În locul tău, nu mi-aș face atâtea probleme. Aș avea încredere în Nick și aș face cum îmi cere, oricât de greu mi s-ar părea la început, sau oricât de greu ar fi. M-aș duce să rămân împreună cu el chiar și acum, în momentul ăsta, în locul tău, căci sunt sigur că el e pe aici, pe afară, prin jurul navei noastre, așteptându-te. Doar nu crezi cumva că s-ar fi dus în oraș... Nu, în nici un caz! Sunt sigur că e aici, te așteaptă, ca și noaptea trecută, sperând că vei sosi... Asta aș face eu în locul tău. Dar asta-i numai părerea mea. Tu trebuie să decizi și să faci așa cum crezi de cuviință. Deși, dacă tot mi-ai cerut părerea, să știi de la mine că n-ai avea nimic de pierdut rămânând împreună cu Nick, ci dimpotrivă, ai avea numai de câștigat, pentru că el e un tip grozav, minunat. Și sincer să fiu, zău că-mi pare tare rău de el, văzându-l cât de mult suferă. Dar tu decizi, nu eu, pentru că tu ești Maria, nu eu...
Maria: Mulțumesc mult pentru sfat, Luci. Am să țin cont de el în hotărârea pe care o voi lua.
Lucian: Rămâne între noi. Nu mă spui lui Nick, în ordine?
Maria: Desigur. De ce te-aș spune?

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de (2009)
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

A luat pedeapsa lumii

A murit Isus pe cruce
De ostașii Romei răstignit
El lumina ce străluce
Și viața ce-o aduce
Căci păcatul ne-a plătit

A fost dat Isus la moarte
Să plătească al nost" păcat
Vina noastră să o poarte
Cu toții să avem parte
Sus în cerul minunat

A purtat Isus ocara
Dat la moarte — biciuit
Și-a luat pe veci povoara
Și pedeapsa mea amara
Pe Golgota — răstignit

Pentru mine pentru tine
Morții Domnul s-a lăsat
Fiul Sfânt din slăvi senine
Și-a dat viața pentru mine
Eu să fiu nevinovat

El păcatul ne-a plătit
A luat pedeapsa lumii
Când pe Golgot-a pășit
Și pe cruce a murit
Ca fiul deșărtăciunii

Fără pat㠗 fără vină
Isus viața Lui și-a dat
Căci era din veci Lumină
Însă dat i-a fost să vină
Omul pentru a fi răscumpărat

Isus este Adevărul
E Viața și cărarea
Oamenilor le e țelul
Rămânând El singur felul
Să ofere îndurarea

Prin Isus doar se mai poate
Ca să ieși biruitor
Numai El hrana ne-mparte
Până dincolo de moarte
Căci e Domnul domnilor

poezie de (26 aprilie 2019, Mănăștur)
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Nu "Ce?", ci "De ce?"

(Romani 13,14)

Ne spune apostolul Pavel că tot ce citim în Scriptură
Din ce-a pătimit Israel ni-e scris nouă spre-nvățătură.
Deci, haideți acuma prin Duhul, spărgând barierele vremii,
Să facem un salt în Egiptul ce zace-ngropat sub milenii.
Nu vrem să vorbim despre glie - un petic de țarină-ngropat
Sub lespezi de veacuri și oameni, de intemperii frământat,
Ci vrem să vorbim despre Iosif a cărui viață de sfânt
Rămâne-va pururi exemplu a tot ce e om pe pământ.

Scriptura arată pe Iosif, vândut sclav la un demnitar
Al țării Egiptului antic, pe numele de Potifar.
Acesta se pare-a fi fost cu grad de ministru-n armată,
Un om ce iubea să mănânce, să bea și să tot chefuiască.
Cu vremea văzând el că Iosif era priceput și cinstit,
Îi dete în grija lui totul, iar el sta tot pe chefuit.
Și dacă era după dânsul, atât cât gândea Potifar,
Nu mai pleca Iosif de-acolo, căci era un bun gospodar.

Dar vezi, în culise din umbră, Satan spumega ca turbat,
Că-n loc să distrugă pe Iosif, îl vede în rang elevat.
Văzându-se-nfrânt iar mișelul, își scoate acum la atac
O armă prin care e sigur lui Iosif că-i vine de hac.
Avea mari speranțe-n femeie, căci n-a fost o Evă de fapt
Prin care-a târât el tot neamul de oameni în greul păcat?
Și astfel la sfatul de taină se duce mișelul să ceară
Asupra lui Iosif să facă acuma o altă-nvoială.
Căci mare și tare cât e, s-o știe azi bine tot omul:
Îi e interzis lui Satan s-atingă-n creștin chiar și-atomul.
Cu oricâte planuri ar face, el merge la Domnul întâi,
Căci nu mișcă-un deget când nu e întâi cunoscut Domnului.
Se duce în audiență și-l zice: "Înalte Stăpân,
Și eu Te-aș sluji de-aș fi Iosif, când Tu Te arăți așa bun!
În loc de mizeria sclaviei, îl porți prin trăiri ca de vis.
Păi cum ar putea să mai aibă ceva împotriva-Ți de zis?
Dar ia dă-mi-l mie pe mână, și-atunci ai să vezi imediat
Cum pentru un ceas de plăcere, el uită de tot ce i-ai dat".

Se-așterne o clipă tăcerea. Stăpânul Preabun și-ndurat
Marchează o limită fixă și-apoi, după ce a semnat,
Atrage atenția Satanei la semnul acesta al Său,
Să nu îndrăznească să treacă de limita lui Dumnezeu.
Satana se-nclină și pleacă. Avea de-acum ce și-a dorit,
Să-l tragă pe Iosif în cursa păcatului cărnii, curvit.
Avea șanse bune vicleanul și n-ar fi crezut niciodată
Să scape pe Iosif din mână atât de ușor și-astă dată.
Nici nu-și dorea el mai multe: un Iosif frumos și distins;
Madam Potifar, o femeie cu dor de curvie nestins.
Cât despre a lor întâlnire, nici umbră de îngrijorare,
Era Iosif zilnic prin casă, căci slujba-i da însărcinare.
Madam Potifar nu-i da grijuri, căci ea se-aprindea imediat,
De cum presimțea că prin juru-i foșnea pantalon de bărbat.
Doar Iosif îi dete o umbră cam slabă de îngrijorare...
Dar oricum, își zise Satana, ispita e mult, mult prea mare.
Doar și el era tot din carne și-oricât se ferea de păcat,
O damă ca doamna ministru era greu să fi refuzat.
Ba încă, își zise Satana, când însăși madoana propune,
Nu poate să fie vreo forță să îi mai reziste în lume.

Așa se gândea și cucoana, cea foarte obișnuită
De oameni cu ranguri și nume să fie ades curtenită.
Și vai, ce-o să zică acuma un sclav către care se pleacă
O doamnă ministru de țară, să-i spună că vrea să îl placă?
De altfel, își zise cucoana, el tot o să-mi cadă-ntr-un fel,
Căci chiar de n-o face din poftă, mai este atunci un alt țel.
Nu-i el prostănac într-atâta încât să-și dorească mai bine
Să fie-alungat între sclavi, decât să trăiască cu mine.
Aici nu-i lipsește nimic, nu dă nimănui socoteală.
Ca sclav ar răbda chin, bătăi, arșiță și frig, oboseală...
Era bucuros foc Satana și-așa sigur de reușită,
Încât nici nu-i da lui prin minte rușinea ce-i sta pregătită.

Și-acum să-l privim iar pe Iosif. Ca tânăr frumos, ca bărbat,
El n-avea nevoie să caute femei să trăiască-n păcat,
Căci ele-l rugau cu tot focul, el doar trebuia să primească.
N-avea de ce-a se mai teme, de casa lui părintească;
Și nici frați, surori, adunare, nimic din acestea n-avea.
Chiar Domnul din cer amuțise, nici El parcă nu mai era.
Cu toate acestea, priviți-l, în mod uimitor biruind
Pe leul curviei ce-n spasme îi dă rotocoale răcnind.

Lăsându-l acuma pe Iosif, zburăm peste ani vreo cinci sute
Tocmai în palatul lui David. Și-acolo, tiptil, pe tăcute,
Pândim suveranul ne'nvins de zeci de armate vrăjmașe,
Cum cade răpus de-o privire, din cele firești pătimașe.
E foarte ciudată-ntâmplarea, căci David, fiind împărat
Nu era un simplu burlac, el avea țiitoare-n iatac.
Cu-atât e mai mare mirarea, cu cât constatăm că, de fapt,

Aici nu păgâna, ci David e cel ce instigă păcat.
Și dacă de Iosif se roagă madam Potifar vreme lungă
Și-ajunge să cadă învinsă tot ea până-n cele din urmă,
În cazul lui David se vede că n-a fost nevoie deloc
Din partea Bat-Șebei să-l roage, ci el o dorește cu foc.
Aici socotesc că e locul, când pot să enunț răspicat
Un mare principiu de viață, în cazul de față probat.
E mare Satan și puternic, nu-i altul ca el pe pământ;
Nu-i forță s-o știe de frică, afară de Domnul Cel Sfânt.
Și Domnul Cel Sfânt sus din ceruri, Acela ce doar poruncește
Și totul se schimbă în clipa în care porunca-Și rostește,
Sunt forțele care-și dispută al inimii omului tron:
Satana prin forță și silă; Isus, gentlemen, ca un domn.
Și iată-le cum operează: Satana oricât e de tare,
Nu poate să miște un deget în inima omului care
Nu vrea să-i primească momeala. Iar Domnul Cel Sfânt, Dumnezeu,
El poate ce vrea, cu-o excepție: El nu vrea să vrea-n locul meu.
Reiese de-aici, așadar, că nu poți să învinuiești
Pe nimeni, zicând că ai vrea, dar nu poți altfel să trăiești.
Nu poți să îți scuzi nici un fel trăirea ta în vreun păcat,
Și nu poți nici să te mândrești, atunci când ești sfânt și curat.
Păcatul care te robește nu poate nimic fără tine.
Puterea prin care te-apasă din faptul că vrei tu îi vine.

Acum, ascultând încheierea, vrem taina să o dezlegăm,
Căci neapărat trebuiește o lecție să învățăm.
Să afli secretul acesta, nu-ți trebuie școli, seminare,
Ci doar să petreci multă vreme în rugă și în meditare.
Iosif își făcea datoria, atunci când în casă-a intrat,
Aflându-se astfel sub paza de îngeri, din cer apărat.
David nu se-afla-n loc păzit, căci îngerii lui îl păzeau
Pe câmpul de luptă, nu-n pat, când alții luptau și mureau.
Dacă ar fi fost el la Raba, putea și-Afrodita să vină,
El n-ar fi căzut c-ar fi fost protejat de o strajă divină.

Acum vom extrage de-aici și pentru noi o-nvățătură:
Atunci când ne-aflăm în vreun loc ce-l știm apărat de Scriptură,
Să stăm liniștiți lângă Domnul, că El ne va da biruința,
Așa după cum ne-a lăsat în Biblie făgăduința.
Iar alta, apoi, e aceasta: dacă David cel supranumit
După inima lui Dumnezeu și totuși s-a prăbușit,
Ce nădejde putem s-avem noi ca umblând după gustul firesc,
Să mai fim protejați de Isus, să avem ajutorul ceresc?
Căci dacă umblarea lui Iosif, plăcută lui Dumnezeu,
L-a păzit chiar și atunci când femeia îl trăgea după sine mereu,
Umblarea după pofte-a lui David l-a târât într-atâta de jos,
Că văzând de departe-o femeie, a căzut într-un mod rușinos.

Când Domnul te mână pe-un drum pe care-ntâlnești pașii Săi,
Nu te va-nvinge Satana cu toți aliații lui răi.
Când însă vreo poftă de-a ta te mână pe-un drum unde nu-s
Deloc urme sfinte de pași lăsate de Domnul Isus,
Să nu îți îndrepți nici o clipă nici gându-n direcția lui,
Chiar dacă pe drumul acela e chemat Numele Domnului.

Ne-alegem deci cu-nvățătura: în mersul vieții de-acum
Să nu ne-ntrebăm dacă-un lucru ce-l facem e rău sau e bun,
Ci grija de căpetenie să fie nu "Ce?", ci "De ce?"
De ce fac un lucru sau altul? îl vrea Domnul, sau că îmi place?
De rămânem acasă ca David, adică-n plăcerile noastre
În loc să ne-aflăm împreună, cu Duhul - căpitanul de oaste,
Vom culege aceeași rușine și durere cu care-a plătit.
Facă Domnul Isus Cel din ceruri ca de azi, după ce-am auzit,
Să-nvățăm ca în orișice facem, oriunde ne ducem sau stăm,
Să fim în voia deplină a Domnului pe care-L urmăm.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Vreau Isuse

Vreau Isuse să-ți cinstesc
Numele și-a Ta Ființă
Căci o Domne te iubesc
Și vreau ca să te slujesc
Dup-a Ta Isus credință

Vreau să laud al Tău Nume
Să-ți dau cinste și onoare
Biblia Doamne cum spune
Eu să las această lume
Tu să-mi dai Isus salvare

Vreau Isuse să trăiesc
Evanghelia Ta Sfântă
Ție să mă dăruiesc
Și în veci să te iubesc
S-aud îngerii cum cântă

În lumina Ta curată
Doamne veșnic să mă scald
Să trăiesc fără de pată
Aici viața cum mi-e dată
După Tine eu să ard

Dorul Tău să ardă-n mine
Toată viața pe pământ
Până-n ziua care vine
Să te văd Isus pe Tine
Al vieții Sfânt Cuvânt

Și apoi în veșnicie
Lângă Tine eu să fiu
Ca să-ți cânt lumina vie
A Ta scumpă părtășie
Domn al vieții pururi viu

Vreau Isuse să îți cânt
Și lumina și umblarea
Dragostea și-al Tău Cuvânt
Nouă lăsat pe pământ
Să primim dar îndurarea

În lumina Ta cea vie
Vreau Isus să mă zidești
Toată slava a Ta fie
Și onoarea ți-o dau Ție
Domn al slăvilor cerești

Singurul ce ai trăit
Viața pe acest pământ
De păcat însă lipsit
Căci nimica n-ai greșit
Din al vieții sfânt Cuvânt

Singurul fără păcat
Pe pământ fără de vină
În toate ai fost curat
Și nouă Doamne ne-ai dat
Un exemplu în lumină

N-a fost nimeni ca și Tine
Nici n-a fost nici nu va fi
Nici în slăvile Divine
Să ofere la oricine
Dreptul de-a se pocăi

Dreptul astăzi la viață
La odihnă-n veșnicie
Cu iubirea față-n față
Și cu mersu ce ne-nhață
Să cântăm mărire Ție

Slavă cinste și onoare
Mire drag din infinit
Ce ne oferi și azi salvare
Chiar în Numele Tău mare
Prin care ne-ai mântuit

Glorie Isus Ție
Astăzi Doamne îți cântăm
Și onoarea a Ta fie
Doamne până-n veșnicie
Noi Isus te lăudăm
18-12-2019 mănăștur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Din ce se hrănește omul cel nou

(După câteva gânduri de T.C. Upham)

Să nu aștepți să vezi putere sfântă în viața-n care "eu" și "mine" mai trăiesc,
Unde-i iubire numai pentru sine, dar ca să sufere sau ca să moară se feresc.
Așa după cum nu aștepți să vezi rodire de la un grâu ce nu l-ai semănat,
Să nu aștepți nici roadă vieții de sfințire, unde viața veche nu ai îngropat.

Zorește deci și dă-o-n grabă morții, prin pironirea eului pe cruce
Și vei găsi comori nebănuite, numai atunci când tu le-ai socotit pierdute.
Căci viața-n care eul și firea lui cea veche n-au fost înjunghiate și puse în mormânt,
Sămânța învierii nu va avea de unde să încolțească, dacă nu-i mortul în pământ.

Să știi: orice durere și-amaruri înghițite nu sunt decât putoarea ființei tale vechi,
E mortu-mbălsămat ce-l strângi cu drag la piept, în loc să-l lași acolo, în groapa lui de veci.
Căci firea ta cea veche și eul tău cel vechi sunt cuiul lui Pepelea, pe care vechiul șarpe,
Când ți-e mai dragă lumea, atunci el își atârnă produsul lui ce-mparte miros și iz de moarte.

Și vrei să știi concret ce-i "eu" și "fire veche"? E timpul tău cel liber pe care-i cheltuiești
Cu lucruri nelegate de cer și de Isus; sunt banii tăi ce-i dai pentru plăceri lumești.
Și este de asemeni și ceea ce nu faci pentru nevoia celor din juru-ți și din lume,
E tot ce faci sau nu faci, pe care Dumnezeu știi bine că n-ar pune însemn cu sfântu-I Nume.

Să nu uiți deci că vine în inocente haine, ba chiar îți va apare că e binevenit.
Dar întrebarea nu e cum este-n aparență, ci: care-i obârșia? De unde a sosit?
Iată deci cheia vieții și-a fericirii tale: viața nouă crește din moartea celeilalte.
Grăbește deci de-ngrașă pământul vieții noi, dând voia ta cea dârză, mereu, mereu la moarte.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
E.E. Cummings

Degetele tale fac flori timpurii

Degetele tale fac flori timpurii din
orișice lucru
părul tău mai ales îl iubesc ceasurile;
liniște blândă care
cântă spunând
(chiar dacă iubirea-i doar pentru o zi)
să nu te temi, noi ieșim în împrimăvărare.

Picioarele tale cele mai albe rătăcesc.
Mereu
ochii tăi limpezi se joacă de-a săruturile
a căror ciudățenie mult
spune; cântând
(chiar dacă iubirea-i doar pentru o zi)
pentru ce fată vii flori aducând?

Să fii buzele tale e lucru mult dulce
și mic.
Moarte, spun că ești bogată mai mult
decât ți-ai dori, dacă prinzi asta,
orice altceva pierzând
(chiar dacă iubirea-i doar pentru o zi
și viața nu e nimic, sărutul mai dăinuie)

poezie de , traducere de Mircea Ivănescu
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba engleză. Dacă îl găsești, îl poți adăuga la En.Citatepedia.ro. Dacă există deja, ne poți semnala pagina, ca să creăm legătura.

Am îndrăznit să fiu copil o clipă

Cât de nefericită poate fi viața fără copilărie.
Clipa se făcuse sferică după trebuința viselor mele.
Ce pot fi visele dacă nu o stare fără senzație dureroasă?
Urcă și coboră din soare, îmbrăcând câte o aureolă fiecare pentru cât de mult mă apasă suferința acestei lumi.
Lumea aleargă spre idealuri false pentru a deveni strălucitoare mai mult decât îi este dat să fie. Oamenii trăiesc într-o permanentă tensiune, remarcând insuficiența ca pe un sentiment al sfârșirii lor, o agonie ultradimensională și epuizantă care nu aduce nimic bun acestei lumi.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă și am văzut lumea așa cum e.
Am găsit în clipă strălucirea desăvărșit㠖 copilăria ca un privilegiu al vieții, copilăria ca o mare purificare a sufletului între viața cosmică de dinainte și un nou început organic al său.
Cât de nefericit poate fi un suflet fără copilărie, cât de nefericit ar fi un fluture fără floare, cât de nefericită ar fi o floare fără ploaie, cât de nefericit poate fi omul fără rațiune.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă și am văzut cum se irosesc oamenii. Nu mă plâng de nimic. Aștept o ninsoare abundentă să înflorească pământul ca într-o primăvară polară. Albul acoperă întunericul din oameni și am mai multă vreme să vorbesc cu mine despre mine.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă ca să nu pierd încrederea în oameni. Am văzut prăbșirea lor între frământări și obsesii
Am îndrăznit să fiu copil o clipă și am văzut o lume fără fundament, înstrăinată de Dumnezeu.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă când am aflat semnificația timpului și mi s-a făcut frică de necunoscut.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă și am văzut avarul din care nu mai rămăsese nimic decât banul.
Cât de nefericită poate fi viața fără copilărie...
Cât de nefericit poate fi copacul fără frunze, izolat de iarnă într-o halucinație albă.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă și n-am mai simțit pământul sub picioare: eram melancolie, speranță, zbor, nevinovăție, transparență, luciditate...
Ce fericit este copilul, trăindu-și fantezia într-o inocență totală, ce fericit poate fi îngerul în conștiința lui: așa simte și el zborul dincolo de orice imaginație odată cu copilul – când în cer, când pe pământ într-o armonie perfectă.
N-aș fi știut toate astea dacă n-aș fi îndrăznit să fiu copil o clipă, o aripă de vânt –moneda convertibilă a oricărui vis.

poezie de din Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă și suflet (27 noiembrie 2007)
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

vot: idee genială, exprimare superbă, ton serios

Distribuie

Pe urmele mele

ca și Pavel cel din Tars
n-a fost nimeni pe pământ
să ghideze al nostru pas
înspre cerul Celui Sfânt

n-a fost nimeni să ne-nvețe
să călcăm pe a lui urmă
pe cărările răzlețe
să facem parte din turmă

ca apostolul cel mare
al neamurilor ales
n-a fost nimeni pe cărare
viața așa — s-o fi-nțeles

Pavel — cel întors la Domnul
pe drumul înspre Damasc
a ales să-ndrepte omul
pe-al iubirii sfinte teasc

călcați pe urmele mele
căci și eu calc pe-a Lui Hristos
de vreți și voi să fiți stele
pentru Domnul — aici jos

înspre Isus dar privirea
de aici să v-o-ndreptați
să trăiți mai viu iubirea
de surori și-ai voștri frați

Evanghelia iubirii
fraților — voi s-o trăiți
pe cărarea mântuirii
să fiți cu toții azi sfinți

luați dar învățătură
și trăiți Cuvântul Sfânt
viața doar după Scriptură
s-o aveți aici oricând

căci sunt mort față de Lege
dar sunt viu pentru Hristos
El de Sine să mă lege
să-i slujesc aici frumos

Legea doar pân" la Ioan
și prorocii au ținut
dar noi vrem ca și Avraam
al credinței veșnic scut

căci viața prin credință
o primim și nu prin Lege
de-n a Domnului Ființă
ne-ncredem — să ne dezlege

chiar de firea pământească
de pământ — de astă lume
ca-nspre patria cerească
să umblăm prin rugăciune

cea mai amplă-nvățătură
iată Pavel ne-a lăsat
ca a noastră azi făptură
să aleagă ce-i curat

Legea el doar ne-o descrie
ca fiind îndrumător
înspre patria cea vie
și-al nostru Mântuitor


spre Isus Hristos Mesia
Martorul cel credincios
ce zidise veșnicia
și din lume El ne-a scos

profunzimile Scripturii
prin Pavel azi ne sunt date
pe cărarea mântuirii
s-avem hainele curate

nu prin Lge ci prin har
mântuirea ni se oferă
prin credința asta dar
și-a vieții sfinte eră

altă Evanghelie nu vrem
ci vrem cea propovăduită
de Pavel prin sfânt îndemn
s-avem viața-n noi sfințită

doar prin mila Lui Isus
și prin sfânta-i îndurare
să vedem al nost" apus
prin al Domnului sfânt soare

linia desăvârșirii
să ne fie ca o țintă
prin Isus Domnul iubirii
dar trăind viața sfântă

glorie azi Lui Hristos
fie-i slavă și onoare
căci din lume El ne-a scos
să ne fie-n veci salvare

poezie de (21 octombrie 2018, Mănăștur)
Adăugat de Ioan Daniel BălanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Bătrân Pământ

Bătrân Pământ, bătătorit de păsurile vremii,
Preafrământat și răscolit de oameni și milenii
Sunt mulți acei ce i-ai hrănit cu pâine și mărire,
Cu strălucire și belșug, cu dor de nemurire,
Și-a căror soartă ai unit apoi în bolta-ți sumbră,
Trezindu-se că tu, Pământ, te-ai dus ca și o umbră.
Iar bogăția, slava lor, coroane, sceptre, nume
Le-ai spulberat, ostil Pământ! Au fost ca niște spume.
Ei sunt acuma la un loc cu plebea ordinară,
Cu sărăcimea căreia n-au vrut odinioară
Nici o dojană a le da. Acum, fără-osebire,
Le macini carnea, iară ei se duc în nemurire.
Nu meriți, nu, bătrân Pământ, s-adun comori pe tine!
Mi-e scârbă de onoarea ta! Tot ce dai tu, nu ține.
Înșelătoarele baloane de la clăbucul de săpun
Îți concurează ispitirea și prețul ce pe tine pun.
Detest chemările ce-mi faci și amăgiri bizare.
Tu doar promiți, dar știu ce dai: speranțe-nșelătoare.
Îmbie-mă, dar e-n zadar, căci am găsit un Altul,
Coborâtor din alt tărâm, din cerul preaînaltul.
El mi-a înfipt adânc în piept speranțe și-mplinire,
Și-n haosul în care tu m-ai dus prin amăgire,
"Lumină!" El a poruncit și "Liniște deplină!"

Trezit din somn de amăgiri, prin pacea Lui Divină,
Vreau să ți-o spun dar apăsat: eu pot a te alege;
Dar tot ce ai chiar de mi-ai da, nu poate să mă lege!
Tu ești un cerc, un globuleț prin spațiu-alergător,
Și tot ce dai e trecător, ca gândul zburător.
Căci ce ești tu, bătrân Pământ? Un punct de conștiență
A Celui care singur e, singura existență.
Un singur "SUNT" ai cunoscut și tu, și eu, și toate:
Acela este Dumnezeu, din sferele înalte.
De El, de acest singur "SUNT" mi-e inima legată,
Cu o iubire de la El. Tu nu poți niciodată
A mă avea din mâna Lui, nici prin momeli, nici forță,
Căci arde-acum în viața mea a dragostei Lui torță.
Bătrân Pământ, o știu, așa-i, nu ești tu vinovat,
Ci eu-s acel ce te-a făcut să fii azi blestemat.
Dar în curând vei fi și tu sfințit, cum sunt și eu
Pe-altarul arderii prin foc trimis de Dumnezeu.
Așa cum viața mea a ars prin crucea lui Isus,
Așa vei arde nimicit și tu prin foc de sus,
Ca să te naști un nou Pământ, curat pentru vecie,
Pe care va trona în veci Cel viu din veșnicie.
De-aceea eu nu prețuiesc comorile-ți fragile,
Căci viața ta s-ar număra oricând chiar și în zile.
Aceasta știu de la Acel din, prin și pentru care
Am fost făcuți și eu, și tu, creațiile Sale.

O da, bătrân Pământ, acum lumina Lui cerească
Îmi e cu totul îndeajuns, la timp să mă trezească
Din somnu-adânc al lui Satan, ce-arată înspre tine
Ca înspre singurul ce ești, de care totu-ar ține.
O, da, Isus îmi e de-ajuns. Iar tu, de vrei a-mi da
Un loc sau vreun hatâr cumva, mie-mi e totuna.
Filele istoriei tale acum sunt pe sfârșit,
Iar eu, urmaș al lui Isus, de Tatăl sunt trezit
Să văd ce soartă ai: curând vei arde-n întregime,
Cu aur, slavă, bogății, cu tot ce ai pe tine.
Ei, spune-atunci, bătrân Pământ: când știu că pe altar
Vei arde în curând de tot, aș mai putea măcar
Să mă gândesc a mă lega de tine în vreun fel?

O, nu! Isus îmi e de-ajuns! El, Singurul Acel
Ce-n veci rămâne neschimbat. Isus mi-ajunge acum,
De nu mi-ai da, bătrân Pământ, nici praful de pe drum!
Degeaba strigi, căci eu sunt mort. Ce-i viu acum în mine
E slava vieții lui Isus, ce te-a învins pe tine,
Atunci când tu L-ai ispitit, în țarina pustiei,
Cu toată strălucirea ta și slava bogăției.
Acel Isus e azi al meu. El mi S-a dăruit.
Și mi-e de-ajuns. De ce mai strigi? În El sunt împlinit.
Tu n-ai ce-mi face, eu sunt mort. Isus trăiește-n mine,
Și cheamă-L, dacă mâna-ți dă, cu daruri de la tine.
Nu mă înmoaie amăgiri, nu mă-nspăimânți nici cu urgii.
Isus pe toate le-a-nfruntat, și împotriva Lui tu vii.

Isuse, Tu îmi ești de-ajuns în orice-mprejurare;
Eu numai Ție îți aduc, acum, și-n veci o venerare,
Un preț, tot prețul care e și toată-a mea-nchinare!

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

E viu Hristos

În picuri de lumină
pământul se îmbracă
căci zorii
încep să vină
și noaptea
stă să treacă

femeile s-au dus
să vadă iar mormântul
îl vor
dar pe Isus
căci numai El
e Domnul

dar piatra
nu e pe mormânt
e dată la o parte
și-al vieții Sfânt Cuvânt
nu-i
a înviat

a înviat Isus
mormântul Lui e gol
și nu mai este Domnul
un trup
de viață gol

e viu Isus
a înviat
mergeți dar
și spuneți ucenicilor
căci îl vor vedea în Galileea
bucurați-vă
căci El e cheia
vieții
de pe acest pământ

unul singur
a mărturisit
Eu sunt Învierea și Viața
și Eu sunt
Adevărul
Isus Hristos Mesia

a-nviat
și nu mai e-n mormânt
mormântul Lui e gol

o ploaie de lumină
îmbracă tot în jur
căci Domnul
stă să vină
la cel curat
și pur

aveți credință-n Dumnezeu
și aveți credință-n Mine
căci voi sunteți
poporul Său
trăiți dar viața
așa cum se cuvine


căci picură
lumina dulce
pururea
să fii curat
și soarele acum străluce
căci Domnul nostru
a-nviat

e viu Hristos
e sărbătoare
îl veți vedea în Galileea
se-mbracă-n aur
și Iudeea
că-n veci Isuse viu și nu mai moare
e viu cu adevărat

o ploaie de lumină
plouă
să ai și tu inima nouă
și orișice
ființă
ce-l vrea pe Domnul
prin credință
Hristos a înviat

poezie de (8 aprilie 2018, Betania Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel BălanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Cum se mântuie o țară (2 Cronici 7,12-14)

Și eu vreau ca țara-ntreagă să se-ntoarcă la Hristos,
Și eu vreau ca președinte să fie un credincios.
Nu-i asta la urma urmei dorința lui Dumnezeu,
Ca tot omul să-L primească drept Mântuitorul său?
Da, așa-i, dar când e vorba despre scopul nostru care
Urmărim când vrem s-aducem țara pe sfânta cărare,
Ne-mpărțim în două cete: cei care sincer doresc
Pocăința țării-n sine și-un alt scop nu urmăresc;
Iar ceilalți prin pocăința țării urmăresc de fapt
Doar o viață mai comodă, într-o lume de păcat.
Când vezi un creștin politic plin de zel minune mare
Să-și împingă toată țara pe-a sfințeniei cărare,
Dă-i Scriptura s-o deschidă la a doua Cronici șapte,
La versetul treisprezece și de-acolo mai departe.
În a doua Cronici șapte, în versetul amintit,
Domnul spune cât se poate și de clar și lămurit:
"Când poporul Meu se roagă - zice Dumnezeu Preasfântul;
Când poporul Meu Mă caută - spune-aici iarăși Cuvântul;
Când poporul Meu se-ntoarce de la căile lui rele,
Atunci Eu, Domnul din ceruri, Eu prin harurile Mele
Am să-ntorc țara la Mine; dar nu ca să puteți voi
Să vă lăfăiți în bine într-o lume de nevoi".

După ce-a închis Scriptura, ai să-1 vezi că nu-i convine
Când e vorba să înceapă pocăința-ntâi cu sine.

Ceata doua sunt cei care nu se joacă cu Scriptura,
Nu-i schimonosesc Cuvântul, ca să-i schimbe-nvățătura.
Sunt cei ce urăsc favorul lumii care-a prigonit
Și L-a răstignit pe cruce pe Stăpânul lor iubit.
În iubirea lor curată pentru Domnul lor Hristos,
Scârbesc lumea trecătoare, dar iubesc pe păcătos.
Și-n iubirea lor curată, văd prostească nebunie
Să-i ceri lumii să accepte a cerului armonie.
Iartă-ne, o, Doamne sfinte, mișeleasca viclenie
De a osândi în alții propria noastră murdărie!
Căci noi necitind acasă la copii Sfântul Cuvânt,
Cerem la păgâni să-1 bage în scoli și-n învățământ.
Și pentru că de asemeni n-avem timp de rugăciune,
O cerem ca o programă în învățământ în Iume.
Iar de când Laodicea L-a-mpins pe Hristos de-o parte,
Vrea prin televiziune să-I facă publicitate.
Doamne, la-nceput creștinii se-adunau pe sub pământ,
Dar ce har și ce putere răspândea al Tău Cuvânt!
Evanghelia atuncea era aspru prigonită,
Dar a fost ca niciodată mai sfânt și mai drept trăită!
Se-nmulțeau atunci creștinii cu mare repeziciune,
Fără rugăciune-n școală, fără școli creștine-n lume.
Nu puteau nici să rostească numele Isus Hristos,
Dar trăiau din plin ca Dânsul printre oameni aici jos.
Nu vorbeau pe stadioane, dar trăindu-și pocăința
Și pecetluind cu sânge acest scump cuvânt "credința",
Ca bureții după ploaie se-nmulțeau ducând Cuvântul
Pân' la marginile Terrei, căci lucra Domnul Preasfântul.

Care însă-a fost secretul ce-i făcea să se-nmulțească,
De-au ajuns întreg imperiul Romei să îl împânzească?
Iată-l: e doi Cronici șapte! Ei pe când se adunau,
Nu cu pocăința lumii, ci cu-a lor își începeau
Misiunea jos în lume, cum Isus i-a învățat
Chiar în ziua cea din urmă, când la cer S-a înălțat.
El le-a zis atunci să-nceapă din Ierusalim întâi,
Apoi să meargă-n Iudea - zona-nvecinată lui,
În Samaria, și de-acolo - tot o zonă-nvecinată,
S-ajungă cât mai departe, să-mpânzească lumea toată.
Noi începem tocmai invers, dinspre lume înapoi,
Și vrem, pocăind pe alții, să o ducem bine noi.
Cine-o ia însă-nainte de Hristos și de Scriptura,
Dovedește că nu-L are, căci îi calcă-nvățătura.
Doamne, vrem și noi acuma, să ne-ntoarcem înapoi
Și să-ncepem chiar de astăzi pocăința-ntâi cu noi,
Trăind morți față de sine și de poftele păgâne,
Ca s-aprindem pentru Tine, Doamne scump, întreaga lume! Amin!

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

"Atunci" și "Acolo"

(Geneza 18,17 și 22)

Când citești Sfânta Scriptură luminat de Duhul Sfânt,
Găsești taine mari pitite sub câte un mic cuvânt.
Iată unul spre exemplu: Avraam, privind odată
Cum fierbea-n văpaia zilei pustia înfierbântată,
A văzut trecând pe-acolo trei bărbați, trei călători,
Exponenți sfinți ai puterii, cu un rol executor.
Cum îi vede, li se pleacă și le cere ca favor
Să îl lase să le facă spălarea picioarelor.
Iar după ce-i ospătează cu ce are și ce poate,
Să îi lase să-și urmeze drumul lor pe mai departe,
Îngerii primesc oferta, apoi Avraam grăbit
Pregătește iute cina și începe la servit.
După ce termină masa, îngerii îi spun că vor
Să-și vadă pe mai departe de călătoria lor.

Aici este punctul unde se consumă actul care
Justifică poezia căreia-i dați ascultare.

Avraam nu se mulțumește doar cu timpul scurt în care
I-a avut părtași în casă, la odihnă și mâncare,
Ci, fără să ia în seamă oboseala din pustie,
Se scoală să își petreacă oaspeții-n călătorie.
Și ATUNCI - zice Scriptura - când Avraam îi petrecea,
Din dorința lui cea sfântă lângă Domnul să mai stea,
ATUNCI îi conferă Domnul cinstea și onorul care
Și-azi le are pregătite pentru noi, când fiecare
Clocotim în inimi dorul lui Avraam cel credincios,
De-a petrece cât mai multă vreme cu Domnul Hristos.
ATUNCI când el a fost gata a-și jertfi confortul său
Pentru câteva momente, să le stea cu Dumnezeu,
Domnul a fost și El gata cu o dublă cinste, care
Nu fusese cunoscută până-atunci încă sub soare.
Iată-l deci chemat la rangul de înalt consilier,
Discutând cu Domnul planuri, sus alcătuite-n cer.
Iar al doilea har în urmă, la atâta dăruire,
Este sacrul privilegiu de a face mijlocire
Pentru Lot cel lacom care, în goana după avere,
Se-ndeletnicea în viață cu ce e pământ și piere.

O, ce lecție bogată și plină de-nvățăminte
Ne-a pus Duhul Sfânt în față, prin textul de mai-nainte!

Sunt creștini cari plâng cu jale că nu pot să înțeleagă
Voia Domnului în viață și deci nu pot s-o aleagă.
Tu acel care ești sincer și cu-adevărat dorești
Să cunoști voința sfântă, pentru ca s-o împlinești,
Află că de multă vreme chiar Domnul Se străduiește
Să-ți arate, însă, vezi tu, El nu Se dezvăluiește
Decât să-ți incendieze inima cu-n foc nestins
De-al cuprinde-n timp și spațiu pe Cel veșnic necuprins.
Dup-aceea însă pleacă, iar tu trebuie la fel
Ca Avram să ieși cu Domnul și să zăbovești cu El.

Ziua când întâia oară ți-a luat foc în suflet dorul
Să cunoști în viață voia cum o vrea Mântuitorul,
Este ziua ta în care Domnul Cel de altădată
Vine să te viziteze, ca pe Avraam odată.
Dacă deci vine la tine, ca la Avraam la fel,
îl petreci și tu pe Domnul? Faci și tu ce-a făcut el?
Despre Avraam ne-arată Cuvântul că și-a lăsat
Umbra rece și plăcută și cu Domnul a plecat;
Și-abia numai în pustie, unde dogorea cuptorul,
Domnul Se destăinuiește și-Și ridică slujitorul
La un rang ce până-atuncea nu fusese niciodată
Cunoscut aici pe Terra, după ce-a fost blestemată.

Cum stau lucrurile pare când e vorba despre mine:
Am lăsat și eu ce-mi place și ce-mi face mie bine,
Ca să pot rămâne singur cu Domnul ca în pustie
Și să mi Se reveleze, ca lui Avraam, și mie?
Aș vrea să mai spun o dată că în ceea ce privește
Cunoașterea voii sfinte, faptul principal nu este
Să știi pe de rost Scriptura, nici doar să fii credincios,
Ci să ieși din tine-afară și să stai lângă Hristos.
Căci precum se vede-n textul din Scriptura arătată,
Domnul nu a stat de vorbă cu Avram de prima dată,
Ci ATUNCI - spune Cuvântul - când Avram a părăsit
Umbra lui dulce de-acasă și cu Domnul s-a-nsoțit,
ATUNCI îi împărtășește Domnul voia Lui cerească
Și ACOLO îl învață și arta să mijlocească.

Aș vrea să revin acuma cu-ntrebarea de mai sus:
Cum stai tu când este vorba de rămasul cu Isus?
Să zicem că dimineața ai citit tu în Cuvânt
Că-i ferice credinciosul care-n viață pe pământ
Hrănește și vizitează un sărac neputincios,
Că prin asta el petrece direct cu Domnul Hristos.
Mai târziu, înspre amiază, Hristos vrea să îți vorbească
Indicându-ți o adresă, unde vrea să te-ntâlnească.
Însă la adresa-aceea nu e cerul de cleștar,
Ci-i un Lazăr plin de bube, ce stă-ntr-un bordei murdar.
N-are bani nici pentru pâine și mai și miroase greu,
Că-i bolnav și n-are cine să-l ducă nici la WC-eu.
Vai, cât de neprimitoare e pustia cea fierbinte,
Locu-n care însă Domnul vrea să-ți spună taine sfinte!
Dar cât de ispititoare e și umbra cea stufoasă
De-a rămâne să vezi meciul la televizor acasă!
Sau te-așteaptă și vecinul, să câștigi dolari la el...
Lasă-L pe Isus săracul, ai să-L vezi când mergi în cer.
Vizitându-L azi pe Domnul, sărac și paralizat,
Pierzi venitul și dolarul din pământul blestemat.

Iată, două voci te cheamă; însă tu să știi, creștine:
Numai prima-i de la Domnul, cealaltă din iad îți vine.
Rămâi astăzi lângă Domnul, cel bolnav și-n sărăcie,
Ca să stea și El cu tine în eterna veșnicie,
Căci numai "ATUNCI" și-"ACOLO", lângă Domnul de petreci,

Vei cunoaște fericirea, de acum și până-n veci!

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
♥ Cum pot ajuta?

Fani pe Facebook