Cântarea femeilor către poet

Cum totu-nfloreşte: aşa suntem noi;
căci noi suntem doar astă desfătare.
Ce-n fiară beznă, sânge-a fost, şuvoi,
în noi crescut-a suflet şi chemare

de suflet-ecou. Pe tine te cheamă.
Pătrunde în privirea ta: o zare
lină, blând, fără jind de bună seamă.
De-aceea, pe un altul ni se pare

că-l strigă. Şi totuşi, nu eşti tu, de mult,
de cine fără-urmă-adânc pierim?
Şi-n altul, oare, ne împlinim mai mult?

Nouă, pe drum alături, nesfârşitul ni-i.
Tu, gură, fii, o, fii, să-l auzim,
cuvântătoru-ne, tu, însă, fii.

sonet de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Dan Constantinescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul XXVII

Oare-i vremea aievea, nimicitoare?
Când, pe creste, cetatea fi-va sfărmată?
Inimă, pururi de zei, nu ţii tu oare?
Când demiurgul va să te-abată?

Suntem noi oare plăpânzi, plini de teamă,
precum destinul prea des o vădeşte?
Copilăria-adâncă, cum nu ia-n seamă
făgăduinţi din străfund – de ce amuţeşte?

Ah, trecătoare stihie!
Treci prin cel ce te-mbie
– încrezător – ca un fum...

Dar cei ce suntem, înfăptuim
ştiind că trecem, cât dăinuim:
unelte pe-al zeilor drum.

poezie de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea a doua, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de iubire

Cum să opresc sufletul meu spre a
nu se urni cu-al tău? Cum să-l sui oare
deasupra ta spre un alt ideal?
Ah, cât de mult să-l cârmuiesc aş vrea
la ţărmu-acela-n bezne-ascuns, spre a-l
pune-ntr-un loc străin, tăcut şi care
să stea, când profunzimi vibrezi în val.
Şi totuşi, ce pe tine şi pe mine
ne mişcă, ştie – arcuş – să ne îmbie,
din două coarde unic sunet dând.
Ce instrument ne ţine-n acordare?
Şi care-artist în mâna lui ne are?
O, cântec blând.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi grija lui e pentru noi un vis urât

Şi grija lui e pentru noi un vis urât,
şi glasul lui o piatră ni se pare –
am vrea să dăm la vorba-i ascultare,
dar ca prin vis o auzim, şi-atât.
Căci între noi vuieşte mult prea tare
drama cea mare, ca să ne-nţelegem.
Vedem doar forma gurii lui din care
silabe cad, ce nu le mai culegem.
Suntem mai depărtaţi ca-n depărtare,
chiar dacă strâns iubirea ne-a-mpletit;
de-abia când pe această stea el moare,
ştim că pe-această stea el a trăit.

Acesta-i tatăl pentru noi. Şi eu – eu
să-ţi spun tată?
Ar fi să mă despart de tine nu odată,
de mii de ori. Eşti fiul meu. Te voi cunoaşte-ndată,
aşa cum îţi cunoşti copilul unic, drag,
chiar când demult este bărbat, este moşneag.

poezie de Rainer Maria Rilke din Ceaslov, Cartea a doua - Cartea pelerinajului, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privirea stinge-mi-o: te pot zări

Privirea stinge-mi-o: Te pot zări,
urechea-nchide-mi: Te pot auzi,
şi fără de picioare vin la Tine
şi fără gură te implor, divine!
Frânge-mi chiar braţul: Te voi ţine sus
cu inima mea, precum cu o mână,
inima ţine-mi: creierul va bate
şi creierul de-mi arzi în flăcări,
până şi-n sângele-mi Te voi purta, ca-n toate.

poezie de Rainer Maria Rilke din Ceaslov, Cartea a doua - Cartea pelerinajului, traducere de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căci noi suntem doar coaja, frunza doară

Căci noi suntem doar coaja, frunza doară.
Moartea cea mare, ce-i în orişicine,
ea-i acel fruct pe care totu-l împresoară.

De dragul lui fetiţe se ridică
şi-apar ca un copac dintr-o lăută,
de dorul lui băieţii se-nfiripă;
celor ce cresc, femeile le-ascultă
spaime, ce nimeni altul nu le ia.
De dragul lui, ceva ce-a fost privit,
chiar de s-a stins demult, va rămânea –
şi-oricine-a plăsmuit sau a clădit,
pentru-acest fruct o lume deveni,
şi îngheţă şi se topi,
spre el îşi răsuci lumina toată.
Întreaga inimii căldură-i adunată
în el, şi-a creierului albă pară.
Dar îngerii tăi trec în stoluri, iată,
şi verzi fructele toate le aflară.

poezie de Rainer Maria Rilke din Ceaslov, Cartea a treia - Cartea despre sărăcie şi moarte, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul XXIII

Mă cheamă dar în clipa ta de mâine
vrăjmaşă ţie ne-mpăcat;
Mă roagă tainic, cu priviri de câine
din nou apoi înstrăinat.

Ce nu s-a dăruit, îţi aparţine,
cuprins îţi pare în sfârşit.
Dar te dezleagă vorba: mergi cu bine
când semn aştepţi de bun sosit...

Spre reazăm temători vom năzui
prea tineri pentru vechea seamă,
prea vârstnici pentru ce n-a fost.

Noi, preţ dăm cui îl vom slăvi,
suntem, ah, creangă şi aramă
şi rod, primejdii, mreji cu dulce rost.

poezie de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea a doua, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mult îngerul meu l-am ţinut cu sila

Mult îngerul meu l-am ţinut cu sila,
şi-n braţele mele sărăcise tare,
el se făcu mic iar eu m-am făcut mare,
şi deodată eu am fost mila
şi el doar o rugă tremurătoare.

Atunci cerurile lui înapoi i le-am dat –
el îmi lăsă ce-i preajmă, din preajmă dispărând,
el învăţă plutirea, eu viaţa-am învăţat,
şi ne recunoscurăm din nou, încet şi blând...

poezie de Rainer Maria Rilke, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Final

Moartea e mare.
Suntem ai lui
râzândă gură.
Când ne simţim la mijlocul vieţii,
ea are curaj să plângă
între noi.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În Hristos am fost aleşi

În Hristos ne e ascunsă
Şi viaţa şi fiinţa
El e taina nepătrunsă
Şi de oameni neştiută
Ce ne oferă azi credinţa

Prin credinţă ni s-a dat
Noi viaţa s-o primim
Printr-un suflet nou — curat
Să lucrăm neâncetat
Cuvântul să-l împlinim

Şi-n Hristos am fost aleşi
Domnului să-i fim vlăstare
De oameni dar nenţeleşi
Dar de Isus noi culeşi
Ca să fim prin îndurare

Viaţa noastră-i oferim
Lui Isus Hristos Mesia
Pe El dar noi îl slăvim
A Lui pururea să fim
Căci doar El ni-e veşnicia

Noi în El am fost ascunşi
Prin jertfirea din Calvar
Că să fim cu Duhul unşi
Şi doar Lui predaţi supuşi
Trăind doar în sfântul har

Pentru noi nu este Lege
Lege pentrucă-i Hristos
Prin Isus dar se-nţelege
Sfinţenia o să ne lege
Doar de El — victorios

Pentru Lege suntem morţi
Însă vii în Dumnezeu
Ai vieţii sfinte sorţi
E Hristos pentru noi toţi
Mirele din Empireu

Domnul ne-a plătit păcatul
A noastră nelegiuire
De acum drum nu este altul
Şi privim spre tot înaltul
Trăind în neprihănire

Avem altă viaţă dar
Prin Isus Hristos Mesia
Şi trăim prin al Său har
Viaţa nouă nu-n zadar
Căci Isus ni-e veşnicia

Noi prin El avem salvare
Nu prin Legea din Sinai
A Lui Isus îndurare
Ne e ţintă şi cărare
Prin Isus intrăm în Rai

În cetatea de lumină
Soarele unde-i Hristos
Cel Prea Înalt o să ne ţină
Să trăim fără de vină
Prin Mirele glorios

Căci Isus aşa ne-nvaţă
Eu cu Tatăl suntem una
Şi dăm omului viaţă
Să fie curat la faţă
Părăsind pe veci minciuna

Şi cu Tatăl voi veni
Să cinăm dar împreună
Cu cel ce se-nvrednici
Fiu al Tatălui de-a fi
Şi oiţă-n a Mea turmă

Căci Eu voi mărturisi
Tatălui pe toţi aleşii
Eu dar îi voi mântui
Mie c-au vrut a-mi sluji
Ei fiind neânţeleşii

Omenirii răzvlătite
Ce n-a vrut Cuvântul Meu
Însă dragostea cuminte
În ei dar — a ars fierbinte
Mire să le fiu — şi Dumnezeu
17-11-2020 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar pe tine te-ai uitat

Eu te ştiu... poate mai bine decât vrei să îmi arăţi,
Nu eşti tot ceea ce pare, nu eşti tot ceea ce poţi,
Şi nu caut explicaţii, definiţii n-am să-ţi dau,
Cum să definesc frumosul lângă care vreau să stau?

Eşti doar tu, aceea care, zămisleşte tot ce-i pur
Fără tine frumuseţea n-ar mai exista în jur,
Nu ne-am naşte niciodată, făcătoare de minuni
Care ne veghează paşii, ca să devenim mai buni

Aş putea să-ţi spun iubire, aş putea să-ţi spun destin,
Eşti în toate şi eşti totul, eşti şi dragoste şi chin,
Lacrimile tale udă tot ce creşte-n jurul tău,
Eşti lumina infinită care vindecă ce-i rău

Noi suntem doar prunci pe care tu îi creşti şi îi păzeşti
De păcatele umane, de durerile lumeşti,
Fără tine nu-i trecutul, viitorul nu ar fi,
Suntem toţi bucăţi din tine, suntem toţi fiice şi fii

Eu te ştiu, te simt şi-n suflet te voi ţine talisman,
Să nu pot uita vreodată să iubesc frumos, uman,
Însă am o rugăminte, o şoptesc cu un oftat,
Ai grijă, te rog, de tine... mi se pare c-ai uitat...

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii planetei

Suntem mult prea mici
În astă lume mare...
Sunt valuri prea înalte,
Când noi suntem prea scunzi...
Sunt mult prea multe lacrimi
Închise-n vieţi amare,
Suntem mult prea mici
Când ne-arătăm rotunzi...

Suntem mult prea răi
Pe o planetă bună...
Sunt oameni care mor,
Când trupul le trăieşte...
Sunt mult prea multe crime
Iar viaţa prea nebună,
Suntem mult prea reci
Când viaţa ne-ncălzeşte...

Suntem mult prea mici
Ca oameni, noi cu noi...
Sunt răni ce am uitat,
Când ele nu te uită...
Sunt mult prea multe sarcini
Şi nu-s purtate-n doi,
Suntem mult prea orbi
Când viaţa este mută...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nick: Maria, iubirea mea... Îmi pare rău! Sincer, îmi pare rău că m-am îndoit de tine, de dragostea ta! Te rog, iartă-mă! Poţi oare să mă ierţi?!
Maria: Nick, iubitule... Nicky... Bineînţeles că pot, prostuţule... Te iert. Atâta timp cât nu o să mai crezi vreodată despre mine că aş putea să...
Nick: Ssst... Te rog, nu-mi reaminti că am fost în stare să cred un asemenea lucru despre tine. Ce tâmpenie! Îmi pare rău! Nu se va mai întâmpla! Niciodată! Iar dacă s-a întâmplat acum, a fost doar din cauză că te iubesc. Te iubesc mult, mult de tot! Poate prea mult, prea mult... Nu aş putea trăi fără tine! Nu-mi pot imagina cum ar fi viaţa mea fără tine; probabil foarte tristă. Nu vreau să te pierd! Nici pentru el, nici pentru altcineva. Nu, nu vreau...
Maria: Nici n-o să mă pierzi, prostuţule!
Nick: Şi mă vei iubi mereu la fel de mult ca şi până acum?
Maria: Desigur, dragul meu. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat niciodată nimic. Poate chiar şi mai mult, dacă se va putea.
Nick: Mulţumesc, iubito.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A doua elegie

Orice înger e înspăimântător. Şi totuşi, vai mie,
vă invoc pe voi toţi, păsări aproape ucigătoare
ale sufletului, şi ştiu cum sunteţi.
Unde sunt vremurile lui Tobie, când unul din cei mai strălucitori stătea în pragul uşii rustice,
puţin travestit, cum se cuvine la drum, şi nu aşa de cumplit,
(un tânăr şi el uitându-se curios la celălalt tânăr). Dacă arhanghelul acum ar ieşi,
primejdios dintre stele, numai c-un pas, în jos, către noi,
cutremurător ne-ar bătea inima. Cine sunteţi?

Fericiţi ai vremii dintâi, răsfăţaţi ai Firii,
trăsături din înalt, creste din zori
ale oricărei creaţii, polen al înfloritei dumnezeiri,
articulaţii de lumină, trecători, trepte, tronuri,
spaţii formate din esenţe, scuturi de dragoste, tumulturi
ale simţirii în extaz furtunos şi, deodată, numai
oglinzi care răspândesc din belşug propria lor frumuseţe
ca s-o creeze din nou în propriile lor feţe.

Noi tot ce simţim împrăştiem; ah, noi
ne exalăm şi pierim; din văpaie-n văpaie
dăm tot mai slabă mireasmă. Ne spune cineva:
da, îmi intri în sânge, camera asta, primăvara
se umplu de tine... Zadarnic însă, nu ne poate păstra,
dispărem în el şi în preajma lui. Dar ei, care-s frumoşi,
o! cine poate să-i păstreze? Necontenit pe faţa lor
aparenţa se-nalţă şi piere. Ca roua dimineaţa, din iarbă,
ce-i al nostru se ridică din noi, precum căldura dintr-o
mâncare fierbinte. O! zâmbet, încotro? Şi privirea care se-nalţă:
nou şi cald val care zvâcneşte din inimă –;
vai mie: totuşi, aceasta suntem. Universul în care
ne mistuim păstrează mireasma noastră? Îngerii oare
nu iau într-adevăr decât ce este al lor, propriul lor suflu,
sau, poate, uneori, ca din greşeală, ceva din ce suntem
se află în suflul lor? Suntem noi oare amestecaţi
în trăsăturile lor măcar atâta cât nelămurirea
pe feţele femeilor însărcinate? Ei nici nu ştiu aceasta
în vâltoarea-ntoarcerii în ei înşişi. (Cum ar putea s-o ştie?)

Îndrăgostiţii, dacă ar înţelege, ar putea să vorbească
ciudat în aerul nopţii. Fiindcă se pare că totul
ne ascunde. Uite, copacii, există; casele
în care locuim au rămas aceleaşi. Numai noi
trecem pe lângă toate ca un schimb aerian.
Şi totul se uneşte ca să ne împrejmuie cu tăcere,
pe jumătate de ruşine, poate, pe jumătate dintr-o adâncă speranţă.

Îndrăgostiţilor, voi unul în altul mulţumiţi,
pe voi vă întreb ce suntem. Vă cuprindeţi. Aveţi vreo dovadă?
Iată mie mi se întâmplă că mâinile mele
se cunosc una pe alta sau că faţa mea veştejită
în ele se cruţă. Aceasta însă dă prilejul să mă simt oarecum
pe mine însumi. Cine totuşi, numai pentru atâta, ar îndrăzni să fie?
Voi însă, care sporiţi fiecare în extazul celuilalt, până când,
dominat, celălalt vă imploră: destul! voi care fiecare în mâinile celuilalt
vă-mbelşugaţi tot mai mult ca un an de podgorii;
voi care uneori nu mai existaţi numai pentru că celălalt
vă întrece cu totul; pe voi vă întreb ce suntem. Ştiu
că în atingerea voastră fericirea e atât de mare
pentru că dezmierdarea ţine pe loc,
pentru că locul pe care dragostea voastră-l cuprinde
nu piere; pentru că simţiţi acolo durata
pură. De-aceea îmbrăţişarea vi se pare o promisiune
de eternitate. Şi totuşi, atunci când v-aţi învins spaima
primelor priviri şi aşteptarea nostalgică la fereastră
şi prima plimbare împreună, o dată, prin grădină:
Îndrăgostiţi, mai sunteţi voi oare? Când unul în altul
vă duceţi unul pe altul la buze şi beţi–: băutură la băutură,
o! cât de ciudat băutorul se desparte de faptă.

N-aţi văzut cu mirare pe câte-o stelă antică prudenţa
gestului uman? Iubirea şi despărţirea nu erau oare
atât de uşoare puse pe umeri, parc-ar fi fost din altă
materie făcute decât sunt la noi? Aduceţi-vă aminte
de mâinile care atârnă fără s-apese, deşi e putere în trupuri.
Aceşti stăpâni pe ei înşişi ştiau şi-şi spuneau: atâta numai
e-ntinderea noastră; atâta-i al nostru, să ne atingem aşa.
Zeii ne strâng mai tare. Dar numai zeii pot asta.

Dac-am putea şi noi să găsim o curată, îngustă, trainică
parte de substanţă umană, o fâşie de pământ fecund care să fie
a noastră, între fluviu şi stâncă. Fiindcă propria noastră
inimă ne depăşeşte mereu ca şi ei. Şi nu mai putem
s-o privim în imagini care o domolesc, şi nici
în trupuri zeieşti în care se potoleşte, sporind.

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cred că suntem atât de singulari în pluralităţi abstracte încât dorim cu ardoare să ne împlinim forma prin altul.., de care nu suntem încă, destul de sătui...

Narci Anca în Picată din cer - Casa de pe plajă
Adăugat de Anouk
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singuri

Ce singuri suntem
Într-o lume ce pare
Că-ntre Rai şi blestem,
Nu mai are răbdare.

Cu ochii sluţiţi
Urmărind doar înaltul,
Noi trecem grăbiţi;
Nişte umbre de altul!

Nimic nu ne-atinge
Şi-ntoarcem privirea
Când o floare se stinge
Noi visând nemurirea

Prea multe orgolii
Pentr-o viaţă de om!
Uităm că-n fotolii
Sărit-am din pom...

Şi nu-i astă lume
A ta, ori a mea
Călcând pe un nume
Ucidem o stea!

Ce singuri suntem
Într-o lume ce pare
Că-ntre Rai şi blestem,
Omenia dispare.

poezie de Stefan Băiatu din ziarul" Viaţa Liberă" Galaţi (23 septembrie 2006)
Adăugat de Stefan Băiatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ortensia albastră

Precum un rest de verde! Par vopsele;
sunt aspre, ciunte, frunzele-i uscate;
albastrul înfloritelor umbele
nu-l poartă, ci-l răsfrâng, decolorate.

Spălat de lacrimi, pare scurs în glastre
tot mai pierdut, de parcă nu e viu,
întocmai ca străvechi scrisori albastre
ce-n galben-violet se sting, şi-n cenuşiu.

Cum nici un fir într-un şorţ mic şi şters,
uitat, nemaipurtat, nu mai tresaltă –
mărunta-i viaţă s-a-ntrerupt din mers.

Deodat' albastrul pare lângă verde nou,
sub umbela nouă mai învoaltă:
mişcat, albastrul prinde să-l dezmierde.

sonet de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Poate ar trebui să mă duc după el, să încerc să-i explic...
Maria: Nu! Nu-i nevoie! Lasă-l, Luci!
Lucian: Poftim?! Să-l las? Dar ai văzut cât de răvăşit era...
Maria: Exact! Am văzut. Şi tu eşti la fel ca el! Acum sunteţi amândoi prea tulburaţi pentru a vă şi înţelege unul cu altul. Oricum, el sigur nu te-ar asculta.
Lucian: Păi, nu pot nega că-l înţeleg perfect! La naiba! Cum reuşesc oare mereu să intru în astfel de încurcături?! Sunt atât de tâmpit uneori! Nu-mi vine să cred! La naiba!
Maria: Ah, Luci... Tu n-ai nici o vină, cel puţin nu de data asta. Doar încercai să mă linişteşti, atâta tot. Acum tu eşti cel tulburat, după cum observ eu.
Lucian: Sigur că sunt! Cum altfel ai vrea să fiu?! Calm?! N-aş putea... Vezi, se pare că dacă până acum nu aveai totuşi, nici un fel de probleme cu Nick, acum chiar că ai una, destul de gravă. Şi numai din cauza mea! La naiba! Simt că înnebunesc! Uff... Ce prost sunt! Mare prost...
Maria: Luci, tu eşti oricum altcumva ai vrea tu să fii, numai prost, sigur nu! Deci, nu spune aşa ceva! Niciodată!
Lucian: Off, blondo... Tare mult aş vrea să ai dreptate.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte: o, tu, chip în adânc

Noapte: o, tu, chip în adânc
destrămat într-al meu.
Tu, căutării mele înmărmurite, adânc
covârşitoare, mereu.

Noapte, în privirea mea fremătând,
în tine însă – trăinicie;
creaţie fără sfârşit, dăinuind
pământul când n-o să mai fie.

Plină de noi constelaţii
lepădând din goană nebună
pojar aventuros în interspaţii
tăcut ce se-nstrună.

Prin simpla-ţi prezenţă, cât de mărunt,
covârşitoareo, mă ştiu –
totuşi, uns cu-ntunecatul pământ
îndrăznesc în tine să fiu.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Dan Constantinescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se duc anii, unul după altul, încet şi totuşi aşa de iute, domol şi totuşi grabnic unul după altul, şi fiecare-ţi pare lung, dar totuşi se sfârşeşte aşa de repede! Se adaugă iute unul peste altul, lasă aşa de puţină urmă după dânşii, se pierd atât ştergându-se, încât de te uiţi îndărăt să vezi cât a trecut, nu vezi nimic şi nu'nţelegi cum se face de-ai îmbătrânit aşa de mult.

Guy de Maupassant în Adio
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi totuşi: mi se pare

Şi totuşi: mi se pare
ca şi cum o cântare
afund lui i-am păstrat.

Ea tace sub barba în tremurat,
ar vrea să se smulgă iară
din melodiile Sale clare.
Atunci vin spre genunchii Săi
în prosternare:

Şi cânturile curg de-afară
înapoi în El vuitoare.

poezie de Rainer Maria Rilke din Ceaslov, Cartea întâi - Carte despre viaţa monahală, traducere de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!