Revoltă de noiembrie

Ce dacă fur?
Ce dacă sunt laş?
Ce dacă sparg soarele ca pe-un ou
Şi-i vărs gălbenuşul pe oraş?

Ce ştiu eu decât să plâng?
Ce dacă gura mea nebună
A muşcat carne din lună?

Anii mi i-am pierdut prin amintiri întunecoase,
Am jinduit toată viaţa după lucruri frumoase.
Am hoinărit cu sufletul încins în sfoară
Şi tinereţea mi-am măcinat-o ca o moară.
Din clasele pe care plângea igrasia
M-am înhăitat cu visul şi cu poezia.

Ce folos însă, că mi-am cântat tainele,
Eu căruia visul i-a furat hainele?
La ce mai sunt bun?
Ce speranţe, ce tristeţi am avut eu
Care am dat cu pietre în Dumnezeu?

Inima mea ca o văpaie
Luminează boii care fumează liniştea din paie.
Sângele meu ca o furtună
Clopoţeii stelelor îi sună.
Acum, nu mai plâng,
Gâtul trecutului nu-l mai strâng.

Arunc în urmă o gresie
Şi munţii îşi înalţă privirile;
Arunc în urmă un pieptene
Şi o pădure mă desparte de toate amintirile.

poezie clasică de Virgil Carianopol
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Însemnare

Este adevărat,
Eu nu sunt cel aşteptat.
Eu nu iau munţii în spate
Să mă duc cu ei în singurătate.
Nu am timp ani să număr,
Nu pun secera lunii pe umăr.
Eu nu iau soarele în mâini,
Nu arunc cerul la câini.
Eu trec prin viaţă
Ca printr-o zi cu ceaţă.
Tinereţea mea e o stradă
Pe care se topesc oameni de zăpadă.
Eu nu aplec sferele
Să caut în părul nopţii stelele.
Nu sunt făuritorul de pâini,
Nu aduc zorile în mâini.
Eu nu sunt profetul care să moară pe cruce,
Nu am ce să spun, nu am unde mă duce.
Dar sufletul acesta cu şerpii curcubeului în plete,
Sufletul acesta chinuit de sete,
Sufletul acesta care aşteaptă drept,
Cât o pitulice în piept,
Sufletul acesta aduce sare şi pâine,
Pentru toţi uriaşii de mâine.

poezie celebră de Virgil Carianopol din Scrisori către plante (1936)
Adăugat de Elena Druţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire

În noapte arunc cu strigăte
te caut
şi dacă m-am găsit pe-o cărare părăsită
nu te-nvinuesc, chiar dacă-mi este atât de dor
şi dacă nu te mai ştiu, sunt acolo, al tău
spune-mi să vin să-alung depărtarea, care
ne desparte
spune-mi să-nviu şi mut munţii
de pe mormântul tău

spune-mi de încă mai eşti, ca să te găsesc
să mă unesc cu sărutul tău
spune-mi să-ţi mângâi sânul şi să-ţi sărut viaţa
şi atunci să mă laşi să iau cerul, să-l mut în ochii tăi
lasă-mă să văd păsările libere
în sufletul tău
lasă-mă la marginea lumii, ca să nu te rătăcesc
căci am în mine nopţile stelelor care cântă
Doamne, cât te doresc
să-mi moi buzele, încă-odată, în dulceaţa vieţii lor
aşteaptă-mă, că vin, ca să te mai privesc odată
ca să-ţi privesc albul trupului
şi-apoi
pentru ultima oară, de nu mă mai vrei
lumina ochilor tăi!

poezie de Viorel Muha (februarie 2014)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul părăseşte visul

Visul părăseşte visul,
nimic nu-l poate reţine, nici
funia, nici magnetul, nimic. Şi-atât rămâne,
doar lemn care arde şi fumegă.
De la umăr la brâu, o miză.
Carne pretinzând că e carne, o miză.
Ani, zile, ani:
lovesc, macină, devoră, condamnă,
printr-un tunel de tăcere,
cu ochii deschişi, cu gură fără glas,
ceva acum stricat, care-avea viaţă, se afla în centru.
Iar dacă o poezie, aceasta, toate poeziile, sunt numai vorbe,
sunt vorbele de-ajuns, sunt ele suficiente?

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi între vise...

Şi nu credeam că lacrimile dor,
Cernute printre pleoape şi retină,
Sunt ca furtuni de migrator
Ce zboară-n firea mea străină.

Poate sunt sursa viselor târzii
Dar şi acestea-mi sunt stompate
Însă le scriu în multe poezii
Că visul, mă trădează-n noapte.

Cand plâng iubito, după tine plâng,
Sunt lacrimi care dor atât de mult,
Le iau cu mâna şi le strâng,
Iar care cad, plângând eu le ascult.

Pământul le cunoaşte-a lor cădere,
Lovite sunt, se sparg de bruj uscat,
Nisipul le absoarbe-a lor părere,
Să-mi umezească sufletul cercat.

Iubirea-ţi stă în taina împăcării,
Cât ai trăit cu tot m-am dăruit,
Am stăruit şi-n ceasul încercării,
Speram, că nu e totul năruit.

Credeam că visele s-au dus cu tine,
Dar parcă sunt mai vii decât oricând,
Tresar 'necat în lacrimi cristaline,
Mă regăsesc aici, că sunt trecând...

poezie de Viorel Daniel Pop
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-am regăsit

Mi-am regăsit liniştea în cuvinte,
Când haosul punea stăpânire între virgulă şi spaţiul dinainte.
Mi-am regăsit culoarea în imagini,
Când non-culorile scrijeleau zgârieturi în cretacic.
Mi-am regăsit timpul sau doar o parte
Pierdut printre rânduri sau devieri din aproape-n aproape.
Mi-am regăsit zâmbetul în fotografii,
Acum rămas pierdut printre amintiri.
Mi-am regăsit dorul de mine,
Pe treptele abandonării de sine.

Mi-am regăsit pasiunea pentru cunoaştere,
Abilitate dezvoltată din naştere.
Mi-am regăsit chemările,
Am lăsat în urmă uitările.
Mi-am regăsit ceea ce declarăm pierdut,
Însă, tot a rămas ceva în necunoscut.
Mi-am regăsit adăpost
Când sufletul se zbătea între tăcere şi zgomot.

poezie de Diana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Loterie...

... de când mă ştiu, sau poate dinainte,
viaţa mi-o joc, se pare din părinte,
ca pe un zar ce îl arunc, cred eu,
dar mai e unul, ce nu-l am şi-i cel mai greu,
că nu-l deţin, să pot să dau vreo dublă,
să pot s-am sănătate cu o liră, o rublă
şi fericire, deci amestec să fiu tot,
un aruncat, aşa de altcineva şi să nu pot
să-mi aleg număr preferat, rolul ce-l joc,
cu cine exact şi în ce fel, sau în ce loc...
şi aşa, la câtă minte am şi am avut,
mi-am jucat viaţa, până acum şi am pierdut!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (17 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu, tăcut ca o lacrimă

dovada faptului că am fost
şi încă exist sunt
cele câteva cicatrici de pe trup
şi o urmă de bisturiu pe care
nu mă sfiesc să v-o arat
mai am câteva femei
pe care
le-am uitat definitiv
de fapt nici nu ştiu dacă
le-am iubit
dimineaţa
unele
mă împiedicau să văd răsăritul
altele
se aşezau la masă şi
îndepărtau locurile rămase libere
nu cumva Dumnezeu
să se aşeze între trupurile noastre
până în ziua în care
am coborât în mine şi m-am privit
am deschis toate ferestrele inimii
imprevizibil ţipătul zilei
mi-a dezechilibrat paşii
nu era decât o diversiune care
mi-a amintit de cineva şi
de toate trecerile mele prin viaţă

Dumnezeu, tăcut ca o lacrimă mă privea

ştiu că sunt vinovat de toate cele şi
mai ştiu că sfârşitul unei vieţi
nu-l aduce ploaia şi nici
zborul negru de deasupra

în drumul meu s-a pierdut
o urmă de om
şi atât...

poezie de Teodor Dume din Dumnezeu tăcut ca o lacrimă
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă..., acela...,sunt eu

Dacă iubirea linişteşte sufletul,
acela care o oferă, sunt eu.
Dacă dragostea suportă vinovăţia,
acela care o poartă, sunt eu.
Dacă timpul îşi cântă eternitatea,
acela care ascultă, sunt eu.
Dacă pământul îşi arată comorile,
acela care le adună, sunt eu.
Dacă viaţa învinge moartea,
acela care câştigă, sunt eu.
Dacă cerul îşi deschide porţile,
acela care intră sunt eu,
muritor plecat la Dumnezeu.

poezie de Dumitru Delcă (iunie 2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-aş vinde

Aş vrea să-mi vând tristeţea
Pe-un zâmbet de copil,
Căci, oricum, tinereţea
S-a-ndepărtat tiptil...

Eu mi-am preţuit anii,
Chiar dacă sunt vremelnici,
Dispreţuit-am banii,
Ce pe-alţii-i fac puternici!

Mi-aş da singurătatea
Pe-un poem sau pe-un zbor,
Dar nu-mi vând libertatea,
Nici dac-ar fi să mor!

Eu lacrimile mele
Le-am dăruit iubirii
Şi-am iubit peste poate
Copiii, trandafirii,

Mama şi primăvara,
Sufletul ne-ntinat,
Pianul şi vioara
Şi-acel sărut... furat!

Iubit-am munţii, marea,
Soare şi păsări, viaţa,
Şi n-am lăsat uitarea
Să-mi spurce dimineaţa!

Ştiu, am multe păcate
Şi multe-am irosit,
Însă am dat iubire,
Mult peste ce-am primit!

Ce-aş mai putea vinde eu? –
Mă bântuie-acest gând răzleţ, -
Dac-am dăruit, mereu,
Tot ce-am avut mai de preţ?

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lidia: Când m-am despărţit de Iustin, mi-am zis naiv: "Peste două luni nu-mi voi mai aminti de el". Când s-a împlinit sorocul, suferinţa era tot acolo şi mi-am mai dat un termen. Patru luni. M-am prefăcut că nu bag de seamă atunci când s-a împlinit şi acesta, iar Iustin tot era acolo. La fel s-a întâmplat şi peste jumătate de an şi tot aşa. Mi-am ţinut mintea ocupată cu munca, iar braţele ocupate cu Mica, dar, uneori, o îmbrăţişare, o emoţie pe care aş vrea să o împărtăşesc cu el, un cântec mă îngenunchează – dacă sunt acasă. Dacă sunt pe stradă, îmi pun ochelarii de soare peste ochii care plâng de dor.

replici din romanul Arlechinul de Nataşa Alina Culea
Adăugat de A.T
Comentează! | Votează! | Copiază!

La urmă urmei, orice femeie se bucură să mai întârzie în anii frumuseţii, iar dacă oglinzile nu o mint, ar fi preferat să mintă ea ochii celor care o privesc. Să fie alţii o oglindă mai blândă, pentru ea, şi să nu îi reflecte realitatea. Poate că cei mai frumoşi ani ascund cele mai frumoase amintiri, iar eu vreau să se vadă asta. Vreau să se vadă că încă mai întârzii în anii mei cei mai frumoşi, vreau ca o lume întreagă să vadă că, odată cu amintirile, anii se instalează în corpul nostru, în inima noastră, în ochii noştri, că nu sunt doar nişte musafiri în treacăt prin biografia noastră, şi că te poţi păstra tânăr încă multă vreme. Asta, dacă nu laşi pe alţii să-ţi fure anii.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pribegie

Ştiu că vei pleca, eu visul nuţi-l frâng;
Tu doreşti să-ţi clădeşti o viaţă bună,
Nu mai vreau ca steaua ta să apună,
Printre norii toamnei care veşnic plâng.

Peste ani fi-vom iarăşi împreună,
Dacă nu voi fi un bătrânel nătâng
Apăsat de de anii ce la piept îi strâng
Şi demiurgul n-o să mă răpună.

În urechi şi acum îmi mai răsună
Glasul dulce al mamei ce veghează,
Plânge sus în cer şi se întristează.

N-am ascultat ce ea a vrut să-mi spună;
Astăzi îmi pare rău şi-i dau dreptate:
"Bogăţia nu constă în palate!"

sonet de Ioan Friciu (2016)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Săracul

Nu-i sărac acela care
duce veşnic lipsă mare;
traiul său e'năruit
căci prin griji ce-l împresoară
tot mai are ş-o comoară:
sufletul său plin de dor,
imbold de viaţă'n viitor.

Ci-i sărac bogatul care
toate le-are de'mbuibare,
dar la toate s'a urât,
şi pe nimeni n'a iubit.
Inima lui nu simţeşte,
dragostea nu-l încălzeşte;
sufletul său e pustiu,
parcă nici nu este viu.

Ce folos de bogăţie,
de ce comori ce pot să fie
pe pământul rotogol,
dacă sufletul ţi-i gol?!
Ce folos chiar şi de viaţă,
dacă nu te mai răsfaţă
dragostea, ce'n braţul său
face din om Dumnezeu?

poezie de Iosif Vulcan
Adăugat de Dănuţ Cepoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă poezia

Dacă poezia este taina florii
înseamnă că prin ea trec albine;
fagurii sunt aproape.

Dacă poezia este sunet, secretă atingere,
înseamnă că prin ea trec veşniciile,
sub care nimeni nu este singur.

Dacă poezia este uimirea astrelor,
înseamnă că prin ea sună cornul
de aer înrourat al dimineţilor.

Dacă poezia e rânduiala lumii
înseamnă că şi de la naşterea ei
se numără vârstele,
cu fiecare vers un alt an UNU
se-nscăunează
în lume...

poezie de Florin Costinescu din Secunda eternă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romantic este visătorul incurabil, şi cine l-ar putea judeca? Ţara în care trăieşte este visul: toate păcatele sale sunt idealurile unei iubiri nevinovate, unde poezia devine operă de artă, născută din inima templelor stela..
Şi cine l-ar putea înţelege mai bine dacă nu visul în care s-a aventurat?!
Nu există lume exterioară dacă nu există şi una în interiorul tău.

Camelia Opriţa în Recurs pentru Infinit
Adăugat de Maria Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Disconnect

şi dacă pică serverul mai sunt poet?
şi dacă pică brusc internetul în toată lumea
cine va mai auzi de mine?

mi-ar plăcea să se dea o lege
prin care să se interzică poezia în locurile publice
să te duci în locurile special amenajate
cu un creion şi o foaie de hârtie
să scrii numai pentru tine
ca şi când poezia ta
ar fi un inel de logodnă
sau o promisiune de iubire

mi-am rănit sufletul pe hârtie
într-o baltă de cuvinte
tu îi spui clişeu
deşeu
sau pur şi simplu
vorbărie

în timp ce poezia
este o trecere de pietoni
între viaţă şi moarte

sau un mistreţ fugărit de alice
într-o pădure virgină

ceea ce scriu nu-i o simplă îndeletnicire
ci o dedicaţie pentru Dumnezeu
care uneori îţi pune palma
pe frunte
femeie

chiar dacă viaţa înseamnă un spital
în care oamenii te tratează
cu pastile de sictir
în timp ce moartea inventariază
suflete

dacă ar pica internetul
aş merge cu picioarele goale prin ţărână
să simt trupul rece al înaintaşilor mei
sau m-aş tunde zero
să nu-şi dea nimeni seama
cât de frumos ninge

aş renunţa la această vorbărie
şi ţi-aş trage un şut acolo
unde
te doare cel mai tare
să-ţi arăt
cât de mult te iubesc

m-am născut pe Google
toată lumea ştie
şi tot caut, tot caut locul
în care
să mă spovedesc

poezie de Ionuţ Caragea din M-am născut pe Google (2007)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de lacrimi

Zâmbea.
Visa.
Iubea.
Credea în tot şi în nimic.
Credea în tine.
Doar atât.
Şi îi era de ajuns.
Nu-i trebuia alt vis, alt gând
Sau alţi îngeri care să-i cânte imnul iubirii.
Îl ştia de la tine
Şi întreaga ei lume
Era plină de o adâncă fericire.
Întregul ei univers avea viaţa şi culoare.
Doi ochi căprui şterseseră orice urmă a trecutului.
Erau ochii lui,
Atunci ai unui înger,
Acum ai unui demon,
Dar a unuia şi aceluiaşi vis tainic de iubire.
Era aici,
Era lângă ea.
Şi el o iubea,
Dar a plecat
Lăsând doi ochi înlăcrimaţi
Şi o lume care s-a prăbuşit peste ei.
Sunt ochii ei azi trişti şi înneguraţi,
Înecaţi în gustul amar al durerii.
Sunt ochii ei frumoşi
Cei care nu mai au lumină
Şi nu mai văd nimic.
Sunt ochii ei cei care nu-l mai văd
Şi plâng,
Iar sufletul îl strigă,
Dar în zadar.
Lumea aceea frumoasă nu mai există.
Nu a luat-o cu el
Căci ea nu a vrut să i-o dea,
Dar prin ruperea visului
S-a stins şi ea.
Un cântec de lacrimi a rămas în urma tuturor.
Doar el mai spune că a existat un înger,
Că astăzi este demon
Şi că ea plânge.
O tânără ridică ochii spre cer
Şi înalţă o rugă de iertate
Pentru ea, pentru un înger
Şi pentru un vis pierdut în zare.
Sunt ochii ei cuminţi cei care tac
Şi plâng de când el a plecat.
În lumina lacrimilor reci
Ea caută lumea pierdută,
Dar tot ce astăzi mai găseşte
Este cântecul de lacrimi
Pe care în ruga ei îl spune
De dimineaţa până seara
Şi în visul tăcut din noapte.

poezie de Andreea Ion (2008)
Adăugat de Andreea Ion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atenţie, sufletul

Atenţie, mi-am pierdut sufletul,
Aducătorului – bună recompensă,
Dacă este o domnişoară, un pupic pe frunte,
Atât, sufletul meu latră rar, de obicei scrie versuri,
Unele sunt extraordinare, chiar aşa, necitite, ele strălucesc
Precum stelele îndepărtate, am un suflet care nu prea îşi ascultă stăpânul,
Nu se lasă dresat, nu crede uşor pe oricine, dar,
Ehei, când vede aurul din aproapele său,
Aleargă o sută de mile şi mai mult,
Ocoleşte pământul, aduce plante exotice
şi le depune la picioarele sfintei iubiri.
Dacă nici acum nu se găseşte sufletul meu,
Îl las celui sau celei care l-a furat,
Sunt sigur că la ceva tot foloseşte.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mickey: Acum o lună cam, am avut o zi în care simţeam că am ajuns la capătul puterilor. Nu mai voiam să trăiesc într-o lume fără Dumnezeu. Am puşca asta, care, mă crezi sau nu, am încărcat-o şi am dus-o la tâmplă. Şi-mi amintesc că mă gândeam că gata, o să mă sinucid. Dar dup-aia mi-am zis... şi dacă mă înşel? Dacă Dumnezeu există? În cele din urmă, nimeni nu ştie asta. Apoi m-am gândit că nu, nu e suficient, vreau certitudini. Şi-mi aduc aminte foarte clar că ceasul ticăia, iar eu stăteam acolo nemişcat, cu arma la tâmplă, întrebându-mă dacă să trag sau nu. (Arma se descarcă.) Dintr-odată, arma s-a descărcat. Fusesem atât de încordat încât degetul meu a apăsat pe trăgaci fără voia mea. Dar transpirasem suficient de mult ca arma să alunece de pe tâmpla mea şi să nu mă nimerească. Brusc s-au adunat vecinii la uşă şi... mă rog, scena a fost de iad. M-am dus la uşă, nu ştiam ce să spun, eram jenat şi confuz şi în mintea mea totul se derula cu o sută de kilometri pe oră. Şi mi-am dat seama că trebuie să ies din casă, să simt aerul curat şi să-mi limpezesc gândurile. Îmi aduc aminte că m-am plimbat pe străzi atât de mult că nu mai ştiam ce e cu mine, totul părea atât de violent şi ireal. Am hoinărit o vreme, trebuie să fi fost ore. Mă dureau picioarele, îmi simţeam capul greu, trebuia să mă aşez jos, aşa că m-am dus la un cinematograf. Nu ştiam ce film rulează, doar aveam nevoie de un moment de linişte ca să-mi adun gândurile, să găsesc o logică pentru a reseta lumea pe o perspectivă raţională. M-am dus sus, la balcon, şi m-am aşezat pe scaun. Mai văzusem filmul de atâtea ori când eram copil, dar întotdeauna mi-a plăcut. Şi cum mă uitam la actori, prins în acţiune, mă întrebam cum să te gândeşti să te sinucizi? E atât de stupid. Uite-i pe oamenii aştia din film, sunt atât de amuzanţi... ce importanţă mai are că adevărul e întotdeauna dureros? Şi ce dacă Dumnezeu nu există şi trăim o singură dată şi asta e tot? Şi totuşi, de ce să nu vrei să trăieşti? Doar nu e toată viaţa asta un obstacol. Şi mă gândesc că ar trebui să încetez să îmi mai distrug viaţa căutând răspunsuri pe care nu le voi găsi niciodată şi să mă bucur de atâta cât e. Şi poate, cine ştie, mai e ceva şi după. Şansele sunt mici, dar... e tot ce ştim.

replică din filmul artistic Hannah şi surorile ei, scenariu de Woody Allen (7 februarie 1986)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pietre vorbind

Sparg seminţe de pietre
pentru că nu am pietre.
Arunc coji de seminţe de pietre pe pietre
pentru că nu am pietre.
Şi totuşi o piatrâ azvârlită
a venit într-o azvârlire la mine
şi mi-a zis
.. Sparg oameni de oameni
pentru că nu am oameni!
Nu vrei să fii omul meu?"
.. şi am vrut
să mă plâng
şi nu mă lăsau pietrele!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!