Pribegie
Știu că vei pleca, eu visul nuți-l frâng;
Tu dorești să-ți clădești o viață bună,
Nu mai vreau ca steaua ta să apună,
Printre norii toamnei care veșnic plâng.
Peste ani fi-vom iarăși împreună,
Dacă nu voi fi un bătrânel nătâng
Apăsat de de anii ce la piept îi strâng
Și demiurgul n-o să mă răpună.
În urechi și acum îmi mai răsună
Glasul dulce al mamei ce veghează,
Plânge sus în cer și se întristează.
N-am ascultat ce ea a vrut să-mi spună;
Astăzi îmi pare rău și-i dau dreptate:
"Bogăția nu constă în palate!"
sonet de Ioan Friciu (2016)
Adăugat de Ioan Friciu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.