Nu-i libertatea despre care ne vorbeai

Dacă mi-este dat să joc în acest teatru de groază,
(neinspirat l-aş porecli "Moartea" – doar atât)
unde viaţa-i Jadeitul maladiv care mă pândeşte,
petalele negre de trandafir care plutesc în vid,
ochi fără curcubeie, voci miloage de muzici, adormite tâmple,
fiare frumoase furându-şi firea prin taverne
şi alte personaje secundare care îndrugă întruna:
"Viaţa e o carte, deci nu-mi puneţi vreun semn stângaci,
nu mă judecaţi după copertă, nu-s cioplită din lemn,
fiţi ceva dibaci!",
aleg să pictez Anemone în rime
din nebunii ce neîncetat vor străluci
pesemne când voi fi altundeva unde nu vă spun,
ori nicicând, nicicum, nicăieri.

poezie de Roberto Kuzmanovic din Cu tine capăt glas (5 aprilie 2017)
Adăugat de AnaM Oarga
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i libertatea despre care ne vorbeai

Dacă mi-este dat să joc în acest teatru de groază,
(neinspirat l-aş porecli "Moartea" – doar atât)
unde viaţa-i Jadeitul maladiv care mă pândeşte,
petalele negre de trandafir care plutesc în vid,
ochi fără curcubeie, voci miloage de muzici, adormite tâmple,
fiare frumoase furându-şi firea prin taverne
şi alte personaje secundare care îndrugă întruna:
"Viaţa e o carte, deci nu-mi puneţi vreun semn stângaci,
nu mă judecaţi după copertă, nu-s cioplită din lemn,
fiţi ceva dibaci!",
aleg să pictez Anemone în rime
din nebunii ce neîncetat vor străluci
pesemne când voi fi altundeva unde nu vă spun,
ori nicicând, nicicum, nicăieri.
Replicile să-mi devină doar şoapte
poposite pe buzele pustiite,
iar vinul roşu rubin, senzual scurs pe spadă,
mângâierea bărbăţiei trufaşă – uneori o copilă,
alteori necrezut de matură,
sfidându-l arar până şi pe Cronos.
Însă rolul meu este Bestia, iar al ei, oricare ar fi ea,
talentată cadână în ale dansurilor erotice,
trăind un nesfârşit Déjà vécu nepotrivit, iarăşi nepotrivit
într-o lume cu fobiile ei cu tot,
care-mi vinde ceea ce indică orologiul ruginit,
secat de vreme cam devreme ca un vis fals,
pentru o fărâmă de pământ nesfânt,
aflat sub tălpile erudiţilor neciopliţi,
care dirijează o gamă din sol major
unor chitare sparte cu extaz pe scenă,
înainte să se-nchine la capodopera Fiul omului...
Îmi slăvesc spiritul imun veninului,
căci sunt misterul născut din misterul timpului,
ce prin ochii şoimului vede,
plimbat după voia vântului prin crepuscul,
cu busola căutându-şi continuu scopul.
Regizorilor, nu ne ţineţi închişi în cuşcă,
pe cărarea nemulţumirilor
lupul singuratic rupe lanţuri şi muşcă;
fusesem călător
şi văzusem iaduri create de pseudo-războinici
şi alţi mocofani,
mult mai dure decât în scenariul vostru;
asta nu-i libertatea despre care ne vorbeaţi
în secvenţele anterioare!
Ce mama dracului?

Din volumul de poezii "Cu tine capăt glas", de Roberto Kuzmanovic.

poezie de Roberto Kuzmanovic (2017)
Adăugat de Roberto Kuzmanovic
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea în strigăt

unde eşti, cine sunt,
cine eşti, până când
mai aveai undeva vreo mirare?
care noi, care tu, pentru ce, pentru cât,
mai aud în văzduh nemişcare?

n-ai idei, n-am nici eu,
vreun habar, vreun rabat
de iubire neatinsă de humă,
şi de-o fi într-un veac
de amurg, de iubiri,
vom deschide o uşă în lume.

într-o mare de chin, de visări,
de-adâncimi,
unde nu se aude nicicum
despărţirea,
nici iubirea în strigăt
nici chiar moartea în ţipăt,
o corabie de minciuni
şi-adevăr.

care eu, care noi, care timp,
pe Pământ?
ce iubeşti, ce trăieşti?
ce te miri?

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lingvistul

Dacă am trăi într-o lume unde clopotele
spun într-adevăr "bang-bang" şi unde "muu"
este mai degrabă ceva rostit
cu eficienţă de o vacă,
eu aş putea crede că tu ai putea crede
că aceste sunete pe care le scot eu în aer
şi aceste forme cu care înnegresc hârtia albă
sunt cumva conectate
cu gândurile din mintea mea
şi cu sentimentele din gândurile mele.
După cum stau lucrurile,
dacă ar fi să te privesc în ochi şi să spun
"ham-ham" sau "mac-mac", tu ai lua asta ca pe un fel de
disperată antologie de admiraţie,
o concentrare a tuturor conflictelor
provenind dintr-un gen de introvertire, ca pe o capsulă
conţinând semnificaţia semnificaţiei mele
pe care nu o pot scrie pe hârtie
mai mult decât aş putea silabisi sunetul suspinului
pe care l-aş scoate atunci, înainte ca
bangbang-ul şi macmac-ul să-mi fi făcut drum
printre toate dicţionarele şi dialectele
impreciziei.

poezie celebră de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acelaşi sentiment de neapartenenţă, de joc inutil, oriunde aş merge: mă prefac că mă interesez de ceva de care nu-mi pasă deloc, mă agit din automatism sau milă, fără să particip vreodată, fără să fiu vreodată prezenţă undeva. Ceea ce mă atrage se găseşte altundeva, şi acest altundeva nu ştiu ce înseamnă.

Emil Cioran în Despre neajunsul de a te fi născut
Adăugat de Lorena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu eşti cel care a cerut să fie lăsat aici, pe acest pământ, astfel încât să poţi face ceva remarcabil, ceva care contează pentru tine, pe care nu ai fi putut să-l faci nicăieri altundeva şi nici altcândva.

Richard Bach în Îndrumar pentru Mesia - Învăţături pentru suflete avansate
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu mocăniţa, în drum spre neant

Nu pot să ţes un vers fericit, nemărginit,
în drum spre neant cu mocăniţa,
înconjurat de frunze uscate,
vagoane goale şi cărbuni încinşi
fiindcă spun tot ce simt, sunt rece,
totu-mi pare devreme
poate că toamna asta nebună care se crede iarnă
şi ştie că nu-mi place e de vină
apoi să-mi ceară muze ieftine să zbor cu ele spre libertate?
m-am detaşat cu drag de-această lume,
despre care unii vorbesc de parc-ar şti,
sunt în veşmânt alb, dar singur, cu împărăţia goală
goală şi al naibii de mediocră
eu sunt un egoist notoriu
tristeţea e a mea,
voi o aveţi pe a voastră şi a urmaşilor voştri.
Vor avea ei grijă de asta, să nu vă fie cu mirare
voi dansa cu monotonia greţoasă, neînţeles nicicum,
evadez din cuşca misticismului, ce lanţuri slabe!
Nu vreau să-mi împart nemulţumirile nici cu el,
ar fi lipsă de respect;
opresc să alimentez prin staţia de vise,
pe aici am călătorit mai mereu,
m-am proiectat prin alte unde, să aflu tot adevărul
cine-s eu?
un sociopat care nu se plânge că n-a aflat totul din nimic...
Într-o vreme, veneam aici la curtat Luna de pe cer,
cu praf de stele.
Tu habar n-ai ce strălucea apoi.
Acum ştii că fusese mâna mea
pe dincolo, peste tot sau pe nicăieri,
la mare, într-o cabană ieftină,
uitat absurd şi complet zilei de ieri,
sub astre doar nisip, poeme-n zare îi cântam.
Un mov pur de bun augur se aşterne-n depărtare,
creionez curcubeie
picură litere eterne pe pergamente cereşti din empireu;
plec!
dulcele cântec plutind pe un val, vânt,
cum vrea, cum ştie, cum poate...
îl aud, încă-l fredonează şi-l adie sufletului meu.
Port în inimă un simbol sfânt,
ştiind că-n serile apuse, o făceam fericită.
Cuvântul liber, sunt la apogeu!
"Poate sună a vis,
dar fără vise nu mai sunt eu..."

poezie de Roberto Kuzmanovic din Cu tine capăt glas
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai pleca! ...

Vrei lânga mine să rămâi,
Să-mi faci din pieptu-ţi căpătâi?!
Să uit de al tristeţii gând,
Nu mai pleca nicicând, nicicând!
Să-mi fie sufletul senin,
Nu doar o cupă cu venin.
Să mă trezesc sperând, dorind,
Să ard, cu patimă iubind.
Să mă privesc în ochii tăi,
În care tremură văpăi.
Să uit trecutu-mi făcut scrum,
Nu mai pleca nicicum, nicicum!
Spre tine să mă-ntorc râzând
Când ţi-aud glasul implorând:
Eu voi rămane! Tu rămâi,
Să-mi fi iubirea mea dintâi?!
Şi-am să îţi spun cu glas domol,
Fără s-amân, fără ocol,
Cu ochii larg deschişi visând:
Nu mai pleca nicicând, nicicând!

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Cu pânzele întinse (2016)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i teatru, e iubire!

Oricât de frig e afară,
eu sunt eu, mereu eu...
deoarece mereu a fost vorba de mine,
la fel cum mereu e vorba doar de tine,
am un crâmpei de căldură păstrat
într-un bulgăre de cristal
care se dizolvă molcom pe buzele tale
apoi se prelinge pe pielea prea catifelată a gâtului
Dar pe mine cu ce mă încălzeşte?
Poate numai surâsul tău gingaş mă mai încălzeşte
(repet întruna: ţi-am spus că e vorba de mine,
la fel cum mereu e vorba de tine)
Şi uite aşa ne încălzim şi ne zâmbim,
într-o zi crâncenă în care tu eşti ca vremea,
iar eu nu mă pot lua după anotimpuri instabile
după vreo banală ceartă aiuritoare
la care mă simt spectator,
şi tu singurul actor rămas,
cam nepotrivit să joci singură fără ca eu să-ţi cânt.
Ultima ta replică: nu-i teatru, e iubire!
Apoi, intense, aplauzele mele.
Nu înţeleg eu multe,
dar cel mai mult nu înţeleg
ce curaj am avut să-mi pun inima în palmele tale.
A meritat, zic eu naiv,
să-nveţi ce e cicatricea ce mi-o ceri,
greşeala repetată e lecţia neînvăţată
Alta probabil că s-ar împinge turbat şi ar da din coate
ca să ajungă la ea, aşa cum e,
cu tot cu metehne
şi şi-ar înfige obraznic unghiile, ar sfărâma-o
însetată de o ură absurdă,
de durerea profundă pe care mi-ar provoca-o,
crezând că gloria ei
e revanşa faţă de foşti, proşti.
Bine că mi-am pus-o înapoi, unde e locul
dacă şi acum eşti tristă, ca ochii lui Dumnezeu,
înseamnă că tu nu eşti zeiţă, iar eu... mediocru zeu,
dar mereu...
a fost vorba doar de noi!
Mai vrei în rol de zei?

poezie de Roberto Kuzmanovic
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i teatru, e iubire!

Oricât de frig e afară,
eu sunt eu, mereu eu...
deoarece mereu a fost vorba de mine,
la fel cum mereu e vorba doar de tine,
am un crâmpei de căldură păstrat
într-un bulgăre de cristal
care se dizolvă molcom pe buzele tale
apoi se prelinge pe pielea prea catifelată a gâtului
Dar pe mine cu ce mă încălzeşte?
Poate numai surâsul tău gingaş mă mai încălzeşte
(repet întruna: ţi-am spus că e vorba de mine,
la fel cum mereu e vorba de tine)
Şi uite aşa ne încălzim şi ne zâmbim,
într-o zi crâncenă în care tu eşti ca vremea,
iar eu nu mă pot lua după anotimpuri instabile
după vreo banală ceartă aiuritoare
la care mă simt spectator,
şi tu singurul actor rămas,
cam nepotrivit să joci singură fără ca eu să-ţi cânt.
Ultima ta replică: nu-i teatru, e iubire!
Apoi, intense, aplauzele mele.
Nu înţeleg eu multe, dar cel mai mult nu înţeleg
ce curaj am avut să-mi pun inima în palmele tale.
A meritat, zic eu naiv, să-nveţi ce e cicatricea ce mi-o ceri,
greşeala repetată e lecţia neînvăţată
Alta probabil că s-ar împinge turbat şi ar da din coate
ca să ajungă la ea, aşa cum e,
cu tot cu metehne
şi şi-ar înfige obraznic unghiile, ar sfărâma-o
însetată de o ură absurdă,
de durerea profundă pe care mi-ar provoca-o,
crezând că gloria ei e revanşa faţă de foşti, proşti.
Bine că mi-am pus-o înapoi, unde e locul
dacă şi acum eşti tristă, ca ochii lui Dumnezeu,
înseamnă că tu nu eşti zeiţă, iar eu... mediocru zeu,
dar mereu...
a fost vorba doar de noi!
Mai vrei în rol de zei?

poezie de Roberto Kuzmanovic (2017)
Adăugat de Roberto Kuzmanovic
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iisus Hristos: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.

replică din Sfânta Evanghelie după Matei, Sfârşitul predicii de pe munte. Judecata semenilor. Puterea rugăciunii. Calea mântuirii şi a pierzării. Ferirea de prooroci mincinoşi. - 7:1-2 de Sfântul Matei
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

De unde

Într-o zi m-am lovit
De mine înăuntrul meu.
Era un univers neştiut
plin de rime şi de versuri
Se cer rescrise din alte vremuri
Ce izvorăsc de nicăieri
Şi care schimbă sensuri.

poezie de Daniela
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa e un teatru

Viaţa este ca un teatru, unde actorii suntem noi.
Acţiunea nu e scrisă, o creăm după nevoi.
Mulţi regizori sunt pe lume, care încearcă-n fel de fel
Drum în viaţă ca să ne facem, numai cum gândeşte el.
Chiar de mici, la grădiniţă, ori în şcoală când suntem
Dă poveţe fiecare şi ne-ndeamnă ca să mergem
Pe un drum bătut de alţii, fără ca să mai gândim,
Ca în viaţă să ajungem buni ascultători să fim.

Dacă încerci la vreun examen, gândul să-l destăinuieşti
Şi să spui cu-a tale vorbe lucrul care-l gândeşti,
Respectând ideea-n sine, încercând să o dezvolţi,
Dar nu zici cum zice domnul şi tu te dezici de toţi,
Încercând să ieşi din turmă, cercetând în fel şi chip,
Îţi vor demonstra prin notă – rezultatu-i de nimic.

Tu în seamă nu-i lua. Ei sunt aceea care
N-au făcut în viaţa lor, ce dorita fiecare.
Sunt ca boii de la plug, ducând jugul în spinare
Şi mânaţi, pocniţi din bici, de-un ţăran, ca orişicare,
Fără a şti măcar ce vor, într-o turma atât de mare
De cu zori şi până seara pentru blidul de mâncare.

poezie de Adrian Timofte din Memoria clipei (2013)
Adăugat de Adrian Timofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

A doua veghetoare: Ţara asta întreagă e foarte tristă... Cea în care am trăit înainte era mai puţin deprimantă. Seara şedeam la fereastră şi torceam. Fereastra dădea înspre mare şi câteodată întrezăream o insulă depărtată... Adesea mă opream din tors; doar priveam în larg şi parcă uitam să mai trăiesc. Nu ştiu dacă eram fericită. Nu voi deveni acum ceva ce probabil nici n-am fost vreodată...
Prima veghetoare: În altă parte nu am văzut marea niciodată. Acolo, de la fereastră, e singurul loc de unde se vede marea, şi se vede atât de puţin din ea!... În alte ţinuturi e frumoasă marea?
A doua veghetoare: Doar marea din alte ţinuturi e frumoasă. Cea pe care o vedem ne umple de nostalgie după aceea pe care nu o vom vedea nicicând...

replici din piesa de teatru Marinarul, scenariu de Fernando Pessoa (1913), traducere de Dan Costinaş
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu mocăniţa, în drum spre neant

Nu pot să ţes un vers fericit, nemărginit,
în drum spre neant cu mocăniţa,
înconjurat de frunze uscate, vagoane goale şi cărbuni încinşi
fiindcă spun tot ce simt, sunt rece, totu-mi pare devreme
poate că toamna asta nebună care se crede iarnă
şi ştie că mi-e nesuferită
apoi să-mi ceară muze ieftine să zbor cu ele spre libertate?
m-am detaşat cu drag de-această lume, despre care unii vorbesc de parc-ar şti,
sunt în veşmânt alb, dar singur, cu împărăţia goală
goală şi al naibii de mediocră
eu sunt un egoist notoriu
tristeţea e a mea, voi o aveţi pe a voastră şi a urmaşilor voştri
vor avea ei grijă de asta
voi dansa cu monotonia greţoasă, neînţeles nicicum,
evadez din cuşca misticismului, ce lanţuri slabe!
nu vreau să-mi împart nemulţumirile nici cu el, ar fi lipsă de respect,
opresc să alimentez prin staţia de vise;
pe aici am călătorit mai mereu,
m-am proiectat prin alte unde, să aflu adevărul
cine sunt eu?
un sociopat care nu se plânge că n-a aflat totul din nimic...
Într-o vreme veneam aici la curtat Luna de pe cer, cu praf de stele.
Tu habar n-ai ce strălucea apoi
fericită.
Acum ştii că fusese mâna mea
pe dincolo, peste tot sau pe nicăieri,
la mare într-o cabană ieftină,
abandonat absurd şi complet zilei de ieri,
sub astre doar nisip.
Un mov pur de bun augur se aşterne-n depărtare
desenez curcubeie
picură litere eterne pe pergamente cereşti din empireu; plec!
dulcele cântec plutind pe un val, vânt, cum vrea, cum ştie, cum poate...
îl aud, încă-l fredonează sufletului meu.
Acuma port în inimă un simbol sfânt, ştiind că-n serile apuse, te făceam fericită
cuvântul liber, aiurea apogeu!
"Poate sună a vis,
dar fără vise nu mai sunt eu..."

poezie de Roberto Kuzmanovic din Autor (2017)
Adăugat de Roberto Kuzmanovic
Comentează! | Votează! | Copiază!

Psihoză?!

Sunt vizitator
într-un ospiciu
cu personaje tot cât un popor
şi circumferinţa cât o vamă;
unde cu toţii ţipă din interior
că se simt bine,
da-ntr-o nebunie de-o psihoză maniacală în plin exerciţiu
de convingere a deţinerii adevărului de pus în ramă,
stând atârnaţi să pavoazeze pământul cu reclamă,
fiindcă pe-afară ca un mărăcine
plin de ţepi, mai mult un fel de-aruncător de săgeţi
otrăvite de către nişte aşa-zişi isteţi
-spune masa de pacienţi
gesticulând, ţipând-
se practică nedreptatea închipuită... dup-un bolnav tipic,
fiind locul unde nu-i nici vorbă de vreun diagnostic
sau e refuzat ostentativ! Cu toţii-s genii, sunt potenţi,
deci vindecarea nu se vrea, că-i lumea lor... şi-i din străbuni, se pogorând!

Deci se practică cu succes medicina într-un soi de decadenţă
c-o imensă doză -în funcţie de şpagă- de indiferenţă,
totul se administrând de nişte... organe aşa-zis locale(?)
după mai multele petiţii
prin răspunsuri lapidare,
printr-un grai cu multă violenţă;
căci totul se clădeşte pe bază de ambiţii,
cu mitomania-n semn de bun prognostic
şi unde cleptomania-n lipsă, e-o dovadă d-impersonalitate, ceva moale,
neînsemnat de mic...
Iar de se strigă din exterior, din jur se-oferă ajutoare,
se insistând chiar şi prin porta-voce
că-năuntru se fură -şi-o fac şi cei ce fug şi care mult prea mult se-njură-
nu-s pedepse!...
se păcălesc, plătesc cum să se mintă,
se-aleg nu pentru a-şi face vreo dreptate;
doar se plesnesc
când se găsesc
la apă jucând lepşe
şi nefiind nicio şansă... doar scuipă ades prin garduri
să-mprăştie endemia...
Şi ăştia sunt doar "soft", nu "hard"-uri,
nu vor legaţi, vor "free",
să circule afară,
să strige "Omenia
unde-i? Vrem para egalitate,
să fiţi ca noi... Şi noi, noi voi!...
C-aşa-ţi promis... Dreptate!"
Şi mulţi îs negri; laii care-şi fac copii cu mii,
se spală rar aşa-ntr-o doară
şi strigă c-au nevoi!...
Ăsta-i răspunsu-atroce;
ei zic într-una c-au dreptate,
că nu-i niciun ospiciu, e doar o oază-n vis, un loc de-nvăţătură
şi lumea, ea, e nebună-n jur!... Voi, sunteţi impostură,
că lauri nu se-acordă seminţei de posteritate?!?...

... Să fie o ţară, vreun popor... O parodie?... Şi loc şi pacient, îmi sunt... soră şi frate???...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 octombrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa

"Viaţa-i darul unic
Scurt şi trecător
Dar cu care-ţi cumperi
Veşnic viitor."
Traian Dorz

Fiinţa-i singura avere
Ce-o are omul pe pământ
Deci nu-ţi dispreţuii viaţa
Căci moartea vine ca un vânt.

Viaţa ea descrie curbe
Zigzaguri în nenumărat
Cât e viaţa? Niciodată,
Omul nu este informat.

Sunt sfinte lucrurile vieţii
Ori care ar fi, pe orice feţe
Zidită este-n întregime
Şi învelită-n frumuseţe.

O lupta-i viaţa deci te luptă
Deci nu îţi da răgaz tu ţie
Căci scopul nostru de-a trăi
Sensul vieţi-i bucurie.

Să şti şi a trăii este o arta
Frumoasă între arte
Viaţa pentru fiecare fiinţă
Are ceva ce împarte.

Noi nu trăim cum vrem
Ci cum putem
Şi viaţa nu numai pentru noi
E dată s-o avem.

Cu nimeni nu o compara
Viţa căci ca a ta ea nu-i
Trăieşte deci viaţa
Şi lasă-i trăirea orişicui.

Când pleci, când pleci din viaţă
Când moartea te apucă
Mulţumeşte-i gazdei
Şi pregăteşte-te de ducă.

Cine nu preţuieşte viaţa
N-o merită nicicând
Te bucură tu astăzi
Căci trecem rând pe rând.

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să trăieşti fără abţibilduri, ce jale! Viaţa e o clasă unde pedagog e plictisul, e aici tot timpul ca să te pândească, trebuie să te prefaci cu orice chip că te ocupi cu ceva pasionant, altrminteri vine la tine şi-ţi haleşte creierul. O zi, care să nu fie nimic altceva decât o simplă durată de douăzeci şi patru de ore, nu-i de tolerat. Ci trebuie să fie o lungă plăcere aproape insuportabilă, un coit prelungit, asta trebuie să fie o zi, fie că vrei, fie că nu. Şi-ţi vin şi idei scârboase în timp ce eşti zăpăcit de necesitate, când în fiecare din secundele tale se înghesuie o dorinţă după mii de alte lucruri, şi după altundeva.

Louis-Ferdinand Celine în Călătorie la capătul nopţii
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia care cerne frunze

Aş da o galaxie întreagă pentru sărutul tău stângaci
îmi pari un tainic demon ce mă scoate din hău,
din hăul vieţii mele cam devreme începută
Ţi-aş pune gentil lumea la picioare,
de la răsărit la apus, şi de la miazănoapte la sud
deşi mi-e cumva să-ţi murdăresc tălpile
Din rai aş fura pentru tine
pilde, minuni, daruri şi ce-o mai fi pe-acolo
crezând că se asortează cu ochii tăi sclipitori,
nici o şansă...
Mii şi mii de versuri ţi-am scris, milioane poate
ţi-am sculptat buzele cafenii cu imaginaţia, cu părerea
părul ţi-am mângâiat pe cearşafurile iubirii,
ca în visul de la şase şi ceva dimineaţa.
Mă-ntreb ce toamnă zace în palmele tale mici
fine ca pielea unui copil nenăscut
mie îmi plac toamnele bulevardelor,
sunt cuminţi şi frumoase
şi ştiu mai bine decât orice om putinţa iubirii
nu te-aş vrea întrupată, dar simt cu toată nesimţirea
cum cerni frunze de sus într-un apus,
apus demult
îmi vine să te ucid ca un gladiator
să nu râzi dacă-ţi spun
că-s înger depravat şi nemuritor,
îmi ajungi aşa cum eşti,
vis până la sfârşitul sfârşitului.

Din Cu tine capăt glas - Roberto Kuzmanovic

poezie de Roberto Kuzmanovic din Autor (2017)
Adăugat de Roberto Kuzmanovic
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumini şi nelumini

Nu ştiu dacă trebuie să mai spunem ceva
poate ar trebui să tăcem ani infiniţi începând de astăzi
infinitul, ştii. încape şi într-o ghindă.
Molecular
şi mai
jos
de atom
În raţii multiple.
Apoi, cum să nu-l ţină în apa în care mă joc acum cu picioarele, nepăsătoare şi liberă
infinituri sunt peste tot, îmi spui tu
şi al tău este foarte frumos şi adânc sub un ochi de demult care încă priveşte
dintr-o religie veche
probabil acel ochi să mă păzească şi pe mine - îţi zic
şi mă întorc fericită în mare, să mă joc din nou, cu picioarele obosite în ea.

E o mare frumoasă,
bate soarele cu mâinile lui pline de afini şi de afine în ea.
Şi nimic nu
pare să mă doară mai tare văzându-mă de jos sau de sus
odată cu păsările care trec pe deasupra ca nişte evantaie
ale Domnului.
Doamne, de departe se iscă furtuna de noapte şi cu carul cel mare să mă ia la dânsu-n lumină, şi n-o să te mai găsesc nicăieri... dinspre o chilie care pe nicăieri nu pare să existe
pe care doar am visat-o
plină
de ceară şi ceruri, unde bat încă stele, dacă trupul meu nu e de fapt decât o statuie frumoasă, de lemn.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Priveşte-mă-n ochi...

Priveşte-mă-n ochi când eşti cu mine,
Priveşte-mă-n ochi, să ştiu de ţi-e bine,
Priveşte-mă-n ochi, că doar o privire,
Priveşte-mă-n ochi, mi-aduce fericire.
Priveşte-mă-n ochi, că şi ochii vorbesc,
Priveşte-mă-n ochi atât cât trăiesc.
Priveşte-mă-n ochi, e tot ce-mi doresc,
Priveşte-mă-n ochi, nu-mi spune "te iubesc".
Priveşte-mă-n ochi, să ştii ce gândesc,
Priveşte-mă-n ochi, să vezi cât te iubesc!
Priveşte-mă-n ochi, oricine ai fi,
Priveşte-mă-n ochi, bărbat sau copil.
Priveşte-mă-n ochi, nu-ţi cer prea mult,
Priveşte-mă-n ochi, să-ţi văd a lor tumult,
Priveşte-mă-n ochi chiar de nu-mi vorbeşti,
Priveşte-mă-n ochi, e deajuns să mă priveşti.
Priveşte-mă-n ochi, să pot să-nţeleg,
Priveşte-mă-n ochi, ce drum să aleg...

poezie de Mariana Simionescu (15 octombrie 2010)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!