Cu mocăniţa, în drum spre neant

Nu pot să ţes un vers fericit, nemărginit,
în drum spre neant cu mocăniţa,
înconjurat de frunze uscate, vagoane goale şi cărbuni încinşi
fiindcă spun tot ce simt, sunt rece, totu-mi pare devreme
poate că toamna asta nebună care se crede iarnă
şi ştie că mi-e nesuferită
apoi să-mi ceară muze ieftine să zbor cu ele spre libertate?
m-am detaşat cu drag de-această lume, despre care unii vorbesc de parc-ar şti,
sunt în veşmânt alb, dar singur, cu împărăţia goală
goală şi al naibii de mediocră
eu sunt un egoist notoriu
tristeţea e a mea, voi o aveţi pe a voastră şi a urmaşilor voştri
vor avea ei grijă de asta
voi dansa cu monotonia greţoasă, neînţeles nicicum,
evadez din cuşca misticismului, ce lanţuri slabe!
nu vreau să-mi împart nemulţumirile nici cu el, ar fi lipsă de respect,
opresc să alimentez prin staţia de vise;
pe aici am călătorit mai mereu,
m-am proiectat prin alte unde, să aflu adevărul
cine sunt eu?
un sociopat care nu se plânge că n-a aflat totul din nimic...
Într-o vreme veneam aici la curtat Luna de pe cer, cu praf de stele.
Tu habar n-ai ce strălucea apoi
fericită.
Acum ştii că fusese mâna mea
pe dincolo, peste tot sau pe nicăieri,
la mare într-o cabană ieftină,
abandonat absurd şi complet zilei de ieri,
sub astre doar nisip.
Un mov pur de bun augur se aşterne-n depărtare
desenez curcubeie
picură litere eterne pe pergamente cereşti din empireu; plec!
dulcele cântec plutind pe un val, vânt, cum vrea, cum ştie, cum poate...
îl aud, încă-l fredonează sufletului meu.
Acuma port în inimă un simbol sfânt, ştiind că-n serile apuse, te făceam fericită
cuvântul liber, aiurea apogeu!
"Poate sună a vis,
dar fără vise nu mai sunt eu..."

poezie de Roberto Kuzmanovic din Autor (2017)
Adăugat de Roberto Kuzmanovic
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu mocăniţa, în drum spre neant

Nu pot să ţes un vers fericit, nemărginit,
în drum spre neant cu mocăniţa,
înconjurat de frunze uscate,
vagoane goale şi cărbuni încinşi
fiindcă spun tot ce simt, sunt rece,
totu-mi pare devreme
poate că toamna asta nebună care se crede iarnă
şi ştie că nu-mi place e de vină
apoi să-mi ceară muze ieftine să zbor cu ele spre libertate?
m-am detaşat cu drag de-această lume,
despre care unii vorbesc de parc-ar şti,
sunt în veşmânt alb, dar singur, cu împărăţia goală
goală şi al naibii de mediocră
eu sunt un egoist notoriu
tristeţea e a mea,
voi o aveţi pe a voastră şi a urmaşilor voştri.
Vor avea ei grijă de asta, să nu vă fie cu mirare
voi dansa cu monotonia greţoasă, neînţeles nicicum,
evadez din cuşca misticismului, ce lanţuri slabe!
Nu vreau să-mi împart nemulţumirile nici cu el,
ar fi lipsă de respect;
opresc să alimentez prin staţia de vise,
pe aici am călătorit mai mereu,
m-am proiectat prin alte unde, să aflu tot adevărul
cine-s eu?
un sociopat care nu se plânge că n-a aflat totul din nimic...
Într-o vreme, veneam aici la curtat Luna de pe cer,
cu praf de stele.
Tu habar n-ai ce strălucea apoi.
Acum ştii că fusese mâna mea
pe dincolo, peste tot sau pe nicăieri,
la mare, într-o cabană ieftină,
uitat absurd şi complet zilei de ieri,
sub astre doar nisip, poeme-n zare îi cântam.
Un mov pur de bun augur se aşterne-n depărtare,
creionez curcubeie
picură litere eterne pe pergamente cereşti din empireu;
plec!
dulcele cântec plutind pe un val, vânt,
cum vrea, cum ştie, cum poate...
îl aud, încă-l fredonează şi-l adie sufletului meu.
Port în inimă un simbol sfânt,
ştiind că-n serile apuse, o făceam fericită.
Cuvântul liber, sunt la apogeu!
"Poate sună a vis,
dar fără vise nu mai sunt eu..."

poezie de Roberto Kuzmanovic din Cu tine capăt glas
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate sună a vis (2011)

Nu pot să ţes un vers fericit, nemărginit,
în drum spre neant cu mocăniţa,
înconjurat de frunze uscate şi cărbuni încinşi
fiindcă spun tot ce simt, sunt rece, cam prea devreme
poate că toamna asta nebună care se crede iarnă
şi ştie că nu-mi place e de vină
apoi să-mi ceară muze ieftine să zbor cu ele spre libertate?
m-am detaşat cu drag de-această lume, de care unii vorbesc de parcă ar şti,
(oricum consider că nu există prost sau deştept, doar necunoscător de domeniu)
îmbrăcat în veşminte albe, dar singur, că nu-mi împart Împărăţia cu nimeni
nu de alta, dar e al naibii de mediocră
iar eu un egoist notoriu
tristeţea e a mea, voi o aveţi pe a voastră şi a urmaşilor voştri.
(vor avea ei grijă de asta, să nu vă fie cu mirare)
voi dansa cu monotonia, neînţeles în niciun fel anume,
evadez din cuşca misticismului, ce lanţuri slabe!
nu vreau să-mi împart nemulţumirile nici cu el, ar fi lipsă de respect,
staţionez să alimentez prin staţia de vise;
pe aici am călătorit mai mereu,
m-am proiectat prin alte unde, să aflu tot adevărul
cine-s eu?
un psihopat care nu se plânge că n-a aflat tot din nimic
într-o vreme veneam aici la curtat Luna de pe cer, cu praf de stele
habar n-ai ce strălucea apoi
ai privit-o? era fericită, nu-i aşa?
ehe, acum ştii că fusese mâna mea
pe dincolo, peste tot sau nicăieri, la mare într-o cabană,
uitat absurd şi complet, ziua de ieri,
sub astre nisip, poeme-n zare îi cântam
un mov pur de bun augur se aşterne, depărtare creionez, curcubeie
picură litere eterne pe pergamente cereşti din empireu, plec!
dulcele cântec plutind pe un val, vânt, cum vrea, cum ştie, cum poate...
îl aud, încă-l fredonează şi-l adie sufletul meu.
Acum port în inimă un simbol sfânt, ştiind că-n serile apuse, o făceam fericită
cuvântu-i liber, sunt la apogeu!
"Poate sună a vis,
dar fără vise nu mai sunt eu..."

poezie de Roberto Kuzmanovic din manuscris (2011)
Adăugat de Roberto Kuzmanovic
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevărul unui lup

Sunt doar un lup ce-n lumea lui trăieşte
Ştiind ce-i greu, ştiind ce e uşor,
Ştiind că timpul nu îmbătrâneşte
Decât pe-acei ce a trăi nu vor.

N-am teamă să trăiesc în libertate,
Şi să-mi asum ce ştiu că am făcut,
În lumea-aceasta, ce-n singurătate,
Pune-n mormânt chiar propriu ei trecut.

N-am semne şi puţini vor vrea să creadă
Că sunt cel ce a fost şi va tot fi,
Ce s-a lăsat pe sine să decadă
Ca să nu-şi ştie viaţa-n travesti.

Stau iar, acum, în margini de răscruce,
Şi tot privesc pe drum, în lung şi-n lat,
Un singur drum ştiu că mă poate duce
Spre adevărul ce-i deja-ntâmplat.

Spre înapoi nu-i niciodată calea
Prin care se trăieşte ce a fost,
Ci doar o formă de-a trăi mirarea
Că viaţa nu îşi are nici un rost.

Şi, cam la fel, spre stânga, văd pornirea
Unui vârtej ce nu e de oprit,
Care ucide tot, şi omenirea,
Minţind, în el, din plin, a nimerit.

Spre dreapta pot să merg fără să-mi pese
Că trec prin timp, voind să ocolesc
Conturul unei pregătite lese
De-a mă lega la gard să îl păzesc.

Doar înainte ştiu că mi se poate
Să fiu tot lup şi liber să trăiesc,
Să ştiu că-n viaţă pot avea de toate,
Destinul, întreit, să-l împlinesc.

Sunt doar un lup, ce-n lumea lui trăieşte,
Aşa-s văzut de cei nevăzători,
Şi după legea lumii, omeneşte,
Sunt aspru judecat, adeseori.

Dar tot mă simt, în forma cea mai pură,
Original, precum am fost creat,
Făcând, din drumul drept, o scurtătură
De pasul meu tăiată apăsat.

Şi ştiu, mergând la pas, cum trece noaptea,
Aşa cum ştiu câţi paşi fac într-o zi,
De-aceea, de-aş putea vorbi cu moartea,
De nemurirea mea i-aş poveşti.

Am stat prea mult, iar ultima răscruce
Îmi este dată să-mi reamintesc
Că mi se dă să duc doar ce pot duce,
Drumul să-l merg, uitând să mă opresc.

poezie de Daniel-Dumitru Darie din Dincolo de praguri (30 august 2013)
Adăugat de Daniel-Dumitru Darie
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul ţărm

negrul se cernea peste alb
căutam o rază în bezna totală

m-am oprit din mers
îmi căutam ochii
să desenez istorii în vers
cu sufletul răstignit pe ţărm

timpul era nesfârşit
mă pierdeam în depărtare
de unde vin, mă duc, mă duc
sunt poate un semn de întrebare
uitat pe un pergament în zare

urmăresc cu privirea un gând
e bine sau rupt
de lume, de viaţa asta bolnavă
uneori veghez stelele să nu fugă

e lungă noaptea şi târzie
eu ard în clipa unei căutări
trăiesc sau mor
poate m-am regăsit
păşind prin moarte către nesfârşit

firesc e pasul în nefirescul lumii
mai cer o clipă doar pentru iubire
nu, nu sunt nebun
dar cine cere oare
la ceas târziu
mereu un ţărm de mare...

am săpat tranşee între mine şi cer
un volum erodat de istorii
căutam o planetă pentru zbor ireal

învăţând a fi om, m-am oprit din visat
între o mare de lucruri
rătăceam pe ţărm pentru ultimul zbor

de ce mă chemi mamă, acasă
ce lung este drumul către nicăieri
căsuţa este goală
în poartă dor pustiul bate în toartă

e frig afară şi e rece
pe aripi plouă cu tăceri
şi nu am ce să pun pe rană
clepsidra lumii e crăpată
se şterge timpul în eter

surâsul însă mi-a rămas pe chip
azi sunt ideea ce aici a început
zâmbesc firesc, fiindcă iubesc,
pământul, lacrima şi viaţa

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt eu?

Cine sunt eu?
Un minuscul fir de nisip
pierdut în nemărginire,
rătăcit prin omenire...

Nu sunt nici apă,
Nu sunt nici foc, nici vânt,
poate m-am născut prea târziu
sau poate prea curând.

Ce am fost cândva,
astăzi nu mai sunt,
iar ce sunt azi îmi pare rău
că nu am fost mereu.

Dar m-am resemnat,
am rămas ceea ce sunt,
Viaţa mi-a dat tot ce am visat,
un suflet pe acest pământ!

poezie de Rodica Elena Lupu din Între anotimpuri
Adăugat de Rodica Elena Lupu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul cântec

stau pe ţărm
ascult nisipul cum plânge
timpul curge prin palme
nici urmă de unde, de valuri
pe unde să curgă, de unde
mă preling prin colţuri de singurătate
e tragic şi trist, azi în cetate
chipul meu, o mască a lumii
totul e o biată amintire
rătăcită în sertarele vieţii
m-am cufundat în tăcere
în noaptea asta am murit, încă o dată
se scuturau frunze printre gânduri
acum sau poate peste o mie de ani
cine azi mai ştie, cine...
am venit şi am plecat
acolo sus, unde nu e durere
e doar un etern suspin
a rămas amintirea unui vis
se scuturau frunzele vieţii
una câte una
ieri a fost ieri
azi a rămas nimic
am plecat fără a şti
de ce am venit, de ce am plecat
pe masă, o poză ruptă, atât
când m-am trezit din al meu chin
plângeau suspine
mi-era teamă de viaţa asta murdară
poate sare o scânteie
să ardă, să ardă durerea din mine
vazduhul era plin de suspine
ce trec azi prin mine
pe un deal
o mioară plânge
în suspine
lacrimi curg în vale
se scurg pe o cărare
cărarea dorului în lacrima norului
ucis cu pietre de oameni nebuni
ce oare să mai fac cu mine
din suflet picură suspine
pic, pic...
în mână port un fluier, de soc
să cânt, un cântec de jale, de foc
despre viaţa asta
fără de noroc

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru tine....

Sunt tot aici! Chiar dacă nu mai pare
Că răscolesc cenuşa-acelui vis
Vibrez a zbor în doi, a-mbrăţişare
Şi cerul meu e tot întredeschis.

În cuib de braţe-ascund o amânare.
Numai acum nu pot ca să-ţi zâmbesc,
Să-mi strig iubirea peste munţi şi mare
Şi să te chem, aşa cum îmi doresc.

Pe orice drum de gând mi-apari devreme
Şi mă-nsoţeşti la fiecare pas.
Iubirea noastră trece peste vreme
Ca un torent cu nemurire-n glas.

Sunt tot aici! Chiar dacă nu mai pare
Că respirăm acelaşi înţeles
Mi-eşti cântec, poezie şi culoare
Şi-s fericită fiindcă m-ai ales!

poezie de Aura Popa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi sărate

Acum, e atât de trist
aici...
nu mai am cui povesti
ce am mai simţit azi
ce trăiri
sau ce vise prosteşti de copil

Când ne vom întâlni iar
nu mi le voi mai aminti
dar nici nu vor mai conta
şi curg lacrimi...
şi-s sărate...

Şi nu mai ştiu ce să cred
sau în cine...
"O să fie bine!" aud
oriunde merg şi de la
oricine întâlnesc...
le zic şi eu la fel, dar
oare chiar va fi?

Şi parcă dacă zic şi îmi repet...
"acum" e tot trist
iar "atunci" încă nu a venit!
şi lacrimi iarăşi se preling...
şi-s sărate...

Nu ştiu cât voi rezista
mi-e dor...
şi te vreau...
acum şi aici

Îţi ascult ticăitul ceasului
şi el plânge după
mâna ta...

Şi totul e trist şi
mi-e frică...
Simt cum îmi pierd speranţa,
iar încrederea în mine
nu o mai am de mult

De ce toate astea? mă întreb...
pentru ce? pentru cine?
şi răspunsul – pentru noi! – vine.

Lacrimile se usucă pe obraz
nu mai ajung să
le simt gustul (poate
acum sunt dulci?)
şi gândul devine rece
iar ochii se măresc în
intensitatea culorii...

Dar eu tot singură rămân
fără un scop în viaţă
şi fără nimeni care să ştie...

Poate totuşi voi ajunge la tine...
poate... mai devreme decât
mai târziu...

Şi în jur e rece de
priviri pline de compasiune
care mă apasă
până la lacrimi...
lacrimi sărate...

poezie de Lidia Mihai
Adăugat de Natasa Radu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De va fi, va fi, într-o zi

sunt liber
nu mă atrag nici oamenii,
nici vorbele lor mincinoase
liber în cer
să zbor, să visez şi să mor
m-am întâlnit într-o zi cu eternitatea
la o nuntă în cer
nu m-a cunoscut
se coc azi boabe de struguri în vie
raza de soare se frânge
cine să vie, în vrie
nu spun nimic
nici bun, nici rău
rătăceam, pierdeam galaxii în lumina divină
eram un strop efemer de lumină
în timp şi în gând
mă întâlneam uneori spre seară, cu mine
vorbeam
eram o lumânare aprinsă în negura lumii
durerea o aruncasem departe
inima nu a plecat
doar cântecul s-a oprit, a stat
eram aici de la începuri
un spirit născut între ape
nu trăiesc aici
sunt un ocean
fără început, fără sfârşit
azi sunt nebun
liber şi fericit
şi de va fi, va fi, într-o zi...

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor străin

Sunt singur pe stânca bătută de vânt,
Pe-o coastă abruptă de munte,
Şi nu ştiu ce caut aici, pe Pământ,
Cu simţuri ciudate, din pene veşmânt,
Şi pofte sălbatice, crunte.

Sunt rege, sunt vultur, dar nu mi-am dorit
Un corp muritor să mă cheme;
Eram printre stele, o clipă-am murit,
Şi poate vreun zeu m-a cules şi-a dorit
Să zbor în înalturi o vreme.

Trec vagi amintiri ca prin ochiuri de nor,
Ceva pentru-o clipă-mi apare,
Şi parcă aş şti ce-am să fiu de-am să mor,
Mi-e frică, dar cred că mai mult îmi e dor
De vechea, eterna mea stare.

Nu ştiu cine-am fost şi de unde-am venit,
Pot numai să-ncerc să-mi închipui
O lume ciudată şi-un zbor nesfârşit
Prin spaţiul imens şi de stele ticsit,
Ocean ce-şi agită nisipu-i.

Acum sunt aici şi privesc împrejur
Spre lumea ce-alegeri nu-mi lasă
Sunt mare, sunt rege, sunt falnic, sunt dur,
Dar totuşi străin, într-un simplu sejur,
Cu dor nesfârşit de acasă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt

Cine sunt?

Sunt ca un Hristos răstignit pe cruce,
Ori un om care cerşeşte la o răscruce!
Poate sunt un pom în floare,
Care aduce bucurie la fiecare.

Cine sunt?

Sunt un soare care apune
Poate o stea fără de nume,
Cine sunt eu,
Cine îmi spune?

Poate sunt tot sau nimic
În lume asta mare,
Ori sunt un om ca orişicare,
Care se naşte şi moare.

Cine sunt eu oare?

poezie de Vladimir Potlog (13 iunie 2009)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea mea e-n poezie

Parcă n-am trecut prin viaţă, parc-a fost altcineva
Prins în straiul meu de gheaţă, parc-am fost altundeva.
Nu aici şi nici departe, parcă n-am avut un loc,
Parcă m-am născut în moarte, văduvită de noroc.

N-am avut un rost pe lume şi aminte nu-mi aduc,
Nici de locul fără nume, nici de cântecul de cuc.
Mi-a fugit copilăria, înainte de-a gusta
Elixirul inocenţei din inexistenţa mea.

Am trăit în altă lume şi e numai vina mea,
C-am ales albastrul nopţii şi am locuit pe-o stea.
Am negat că-s pământeană, să nu simt cum mă lovesc
Grindina şi ploi şi jale şi tot răul omenesc.

M-am retras în poezie, în decorul meu de vis,
Să trăiesc o veşnicie doar în vers, eu mi-am promis.
Doar aici sunt fără lanţuri, pot să zbor şi pot să cânt
Şi sunt cea mai fericită, neiubită pe pământ.

Nu sunt legi, nu sunt războaie, pot să mor şi să renasc,
Şi de vreau să fiu regină, sau o roză din Damasc,
E de-ajuns să prind cuvântul ce se zbenguie prin gând.
Lumea ce o port în mine, pe nimica n-am s-o vând.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De azi, de ieri, spre nicăieri

sunt setea adâncă a unui vis
rătăcit între voi
pe plaiuri de dor
în suflet freamătă gânduri
precise, imprecise
de azi, de ieri
e atât de frig, aici, în gând
de multe ori doar plâng pe câte un rând
sau poate zac pe ţărm, visând
aici e somn etern şi tern
numai marea curge şi curge
se mai sparge un val, pe tărâm ireal
sunt contradicţia lucrurilor spuse şi nespuse
m-am unit într-o toamnă târzie cu pământul
plecând apoi încet-încet spre nicăieri
atunci, de ce tu baţi în geam

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eterne căutări

nu ştim cine suntem
de ce am venit aici
unde ne ducem
construim nimicuri apoi trecem mai departe
mai hotărâţi să facem nimic
într-un zbor etern către nicăieri
poate azi, poate ieri
căutăm fără speranţă un loc
în care vom zidi fericirea
meşteri mari, lăsăm la fiecare colţ
o biserică neterminată
În care am zidit fiecare femeia
ne temeam să privim drumul
străbatem aiurea mări, ne întoarcem înapoi
fără a şti de am plecat, de ce am mai venit
în zid, inima ei a plâns, apoi a tăcut
turlele s-au prăbuşit în vânt
în palme port ţărâna sufletului
alteori aruncăm ancore în timp
opriri provizorii în lumi derizorii
destructurăm alte gânduri cu sufletele noastre
căutând un loc în inima Lui

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul rând

sunt pribeagul rătăcit printre voi
un suflet lovit, apoi strivit
e inutil şi trist aici
în lumea celor care nu cuvântă
e multă jale şi durere
copii plâng pe străzi amputate
familii se destramă
se poate...
sigur se poate
în ţara care nu mai este
nu am aflat nimic
ce să aflăm
când nimic nu căutăm
îndurăm în neştire
fără a da de ştire
să dăm de ştire cui
nu avem cui
mai bine poţi
să o pui în cui
al cui
ce întrebări tu pui
murim în fiecare zi
puţin câte puţin
noroi în noi, gunoi în voi
pulberi pe drum, strigoi acum
strivim frământări
oare mai suntem noi
suntem praf în vânt
purtat aiurea pe pământ
uneori ne aşezăm
la masa sorţii
să bem pelin cu morţii
în cană e cucută şi venin
de ce să vin
în lacrimi şi suspin
uitat-am marea albastră
ne acoperim cu ţărână... nu
biet suflet rătăcit în lumea asta mare-mare
în care totul este de vânzare
sau poate mi se pare
hei, cât dai pe fiecare
nu's tânăr
nici bâtrân
suflu tăciunii unei vieţi
de care nu am azi habar
uneori ocrotesc lumânarea stinsă
de ură, minciună şi păcate
o viaţă într-o rimă, o lume în ruină
păşesc prin colbul vieţii şi întreb
Doamne, de ce m-ai trimis printre ei
mai am în mână doar o pană

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Aş vrea să-ţi spun că... Totuşi, de fapt, adevăratul motiv pentru care mă aflu aici, acum, este acela că...
Lucian: Păi, care?
Lia: Aş vrea să... Vreau să-mi cer iertare.
Lucian: Poftim?! De la cine?
Lia: Normal, de la tine. Iartă-mă, te rog!
Lucian: Să te iert? Pentru ce?
Lia: Ştii tu... Pentru tot. Pentru tot ce ţi-am spus, în urmă cu şase luni. Îmi pare rău, sincer. Nu ştii cum m-am simţit în tot timpul ăsta; a fost groaznic!
Lucian: Ah, deci asta era...
Lia: Asta-i tot ce poţi să-mi spui?
Lucian: Nu, nu chiar, doar că... Ar fi mai bine să evităm subiectul ăsta.
Lia: Nu-l putem ocoli. Nu ne putem preface că nu s-ar fi întâmplat nimic. Sunt şase luni la mijloc, care ne contrazic.
Lucian: Înţelege-mă, nu vreau să vorbim despre asta; nu vreau nici măcar să mă gândesc sau să-mi amintesc... Ar fi mult mai bine dacă ne-am gândi că într-adevăr nici nu s-a întâmplat nimic.
Lia: Te înţeleg. Nu e ceva plăcut pentru tine. Dar, te rog, încearcă să mă înţelegi şi tu pe mine; am nevoie de iertarea ta, vreau să aud asta de la tine, ca să pot fi liniştită. Altfel, nu mai pot suporta situaţia asta tensionantă! Te rog...
Lucian: Bine, dacă insişti... Pentru liniştea ta, dacă asta te ajută cu ceva, pot spune că te iert; de fapt, te-am iertat de mult, de la bun început, deşi practic, nici n-aş avea motive pentru care să te iert. N-ai greşit deloc atunci, ţi-ai exprimat doar părerea; cred că eu am reacţionat greşit.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul

cine ştie cine suntem
construim castele din milenară humă
apoi le dărâmăm
cu grijă, cu migală
plecând în alte părţi, în alte dăţi
vom trece mai departe de noi
căutând locul în care trăiesc pescăruşii
poate uitasem să privim ridurile sufletului
trecem, strângând în braţe deznădejdea
în faţă ţărmurile lumii
colorate de marea asta
atât de zbuciumată, atât de neagră
nedumerit, plec către alt tărâm
uitând că îmi spălasem trupul în cerul albastru
uneori, mă despart de mine
îmbrăţişând depărtările
sunt o ancoră aruncată aiurea, hai-hui
în astă tragică lume...
apoi am aşezat un zid, separând durerile
destrămând timpul cu lacrimile sufletului
alteori ne rotim
după o dinamică prestabilită, către nicăieri
nu, nu plec
rămân să port
turma sufletelor pe Câmpiile Elizee.

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plouă într-o toamnă cu vise...

plouă... plouă cu picuri reci fără vină,
peste măștile oamenilor
născuți odată
din sân verde-al naturii
plouă prea rece
într-o toamnă nebună
cu frunze purtate de vânt,
spre zări cu lumină.
plouă pe ceașca-mi uitată
la fereastra cu crini,
unde ninge-n petale
peste vopseaua scorojită
cu gheare de ani.

plouă în toamna cu vise
destrămate pe firul de ață.
păianjen din colț de-ntuneric
țese...țese...țese
casa pentru străinii ce vin
insecte culese de vânt,
purtate de ploaia cea rece.
e zece al orelor ceas
caldarâmul e gol de cuvinte
s-au topit precum pașii
spălați de norii cu vise.

o ramură fără frunze și fructe,
un măr uscat tot la fereastră
simt golul din mine
de galben-mătase
frunze fabricate-n cuvinte uscate
ierbar pentru o lume
peste care plouă
cu vorbe, cu frunze, cu apă...

... plouă....

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vremuri tocite

întuneric,
prea mult întuneric
în mine, în lume, în toate
păcate în cetate
din timpuri pierdute, ratate
mă plimb prin singuratate
stau la un geam spart
într-o crâşmă murdară
numită de unii nebuni, ironic
omenire
cioburi atârnă pe masă
plecat sunt de mult de acasă
ce casă, ce masă
beau, un ultim pahar
îmi beau tinereţea şi visul şi dorul
pe lângă mine trec paşi
sunt clipe irosite
din vremuri ticsite sau poate tocite
pe umeri port dureri
de azi, de ieri
de mâine nici nu mai vorbesc
păşesc prin noroi
e mult gunoi
repet mereu
gunoi, întuneric, noroi
mi-e astăzi sufletul
o rană sângerândă
e sânge sau cerul ce plânge
e frig şi e noapte
tăcerea a înflorit în zori
o linişte nebună
o lume de răni
cuvinte ce pier într-o noapte
ţăşnite din suflete sfâşiate
doar gânduri rămase
dintr-o tragică lume
mă dor cuvintele ce mor
neputincios, am învelit cuvintele în lacrimi
şi am plâns, a durere
străbătusem bezna în lungul drum către nicăieri
împiedicându-mă la fiecare pas de răspunsuri eşuate
cuvântul îl uitasem pe o piatră sfărâmată
trupul plângea în braţele strânse ale pământului
la răscruce de timpuri, aici, în alte anotimpuri
uitat, de lume, de toţi şi de toate
m-am ridicat descompus de întrebări
în faţă praguri prăfuite
scara absentă
mirat, priveam iarba verde cum creşte
am plâns acolo sau poate dincolo
deasupra, lespedea rece

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La poarta sufletului

m-am descălţat de gânduri la poarta sufletului
să nu murdăresc surâsul luminii
da, sunt un păcătos
în astă lume beată
pe tălpi adunasem tăceri
culese din ancestrale dureri
eram aici şi dincolo
pe ţărmul zbuciumat al sufletelor moarte
între mare şi cer
ape se zvârcoleau haotic în zare
pe sub pleoape curgeau amintiri
de ieri, de nicăieri
uneori pictam alte gânduri în casa cerului
între iertare şi păcat
mă crezi, mă ierţi...
poate azi, nu sunt acel ce sunt
rostogolit printre stânci
între alge şi scoici
mă întreb, de mii de ani...
offf, am uitat întrebarea
da, sunt uituc, şi...
rămân aici,
unde nu sunt
decât o vorbă irosită în vânt

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!