În vis mi-e fericirea şi lenevesc uşor

În vis mi-e fericirea şi lenevesc uşor;
Pe-aripi de vânt, o lume de umbre eu cutreier;
Pe-o mare fără ţărmuri şi fund încerc să treier;
Fac din nisip palate şi scriu în vânt de zor.

Cum mi-aţintesc privirea la soare iar şi iar,
Lumina lui cea vie îmi ia vederea toată;
Iar pe-o mârţoagă şchioapă, beteagă şi înceată
Pornesc la vânătoare să prind un cerb sprinţar.

Şi orb cum sunt, de goana cea vană ostenit,
Pierzania m-ajunge, căci o dorii mereu.
Scăparea mi-e-n iubire, la Ea sau poate-n moarte.

Ani douăzeci de-a rândul (ce chin făr' de sfârşit!)
Doar de dureri şi lacrimi şi-oftaturi avui parte:
Sub stea nefericită crescu amorul meu!

sonet de Petrarca din Sonete (1959), traducere de Sebastian Lascăr
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-ai ştii că nu mi-e bine

Ţi-e inima în altă parte
Mi-e inima numai la tine
A ta nu ştiu ce ritmuri bate
A mea o ştii şi nu-i e bine

Privirea ta e dusă-n zare
Privirea mea cum te priveşte
Privirea ta şi-a ei chemare
Aşteaptă poate altă veste

Cum te visez în orice noapte
Pe-un câmp cu flori scăldat de soare
Cum dispărută eşti în ele
Şi cum te caut cu disperare

Cum trece noaptea nedormită
Cum tu adormi încet pe-o parte
Cum ochii mei deschişi veghează
Cum te aşez pe-un rând în carte

Şi iar ţi-am scris o poezie
Şi tu din nou nu ai citit-o
Şi iar te desenez pe-o foaie
Şi toată noaptea am privit-o

Cum crapă zorile pe mine
Iar n-am dormit şi iar buimac
Cum ameţesc şi nu mi-e bine
De-ai ştii cu ceruri cum te plac

Sunt tot aici pe lângă tine
Doar ochii dacă i-ai deschide
Să-mi vezi privirile nocturne
Să vezi ce doruri am în rime

Ţi-e inima în altă parte
Mi-e inima numai la tine
Şi pieptul simt că mi se sparge
De-ai ştii iubire - nu-mi e bine!

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-ai ştii că nu mi-e bine

Ţi-e inima în altă parte
Mi-e inima numai la tine
A ta nu ştiu ce ritmuri bate
A mea o ştii şi nu-i e bine

Privirea ta e dusă-n zare
Privirea mea cum te priveşte
Privirea ta şi-a ei chemare
Aşteaptă poate altă veste

Cum te visez în orice noapte
Pe-un câmp cu flori scăldat de soare
Cum dispărută eşti în ele
Şi cum te caut cu disperare

Cum trece noaptea nedormită
Cum tu adormi încet pe-o parte
Cum ochii mei deschişi veghează
Cum te aşez pe-un rând în carte

Şi iar ţi-am scris o poezie
Şi tu din nou nu ai citit-o
Şi iar te desenez pe-o foaie
Şi toată noaptea am privit-o

Cum crapă zorile pe mine
Iar n-am dormit şi iar buimac
Cum ameţesc şi nu mi-e bine
De-ai ştii cu ceruri cum te plac

Sunt tot aici pe lângă tine
Doar ochii dacă i-ai deschide
Să-mi vezi privirile nocturne
Să vezi ce doruri am în rime

Ţi-e inima în altă parte
Mi-e inima numai la tine
Şi pieptul simt că mi se sparge
De-ai ştii iubire - nu-mi e bine.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-ai ştii că nu mi-e bine

Ţi-e inima în altă parte
Mi-e inima numai la tine
A ta nu ştiu ce ritmuri bate
A mea o ştii şi nu-i e bine

Privirea ta e dusă-n zare
Privirea mea cum te priveşte
Privirea ta şi-a ei chemare
Aşteaptă poate altă veste

Cum te visez în orice noapte
Pe-un câmp cu flori scăldat de soare
Cum dispărută eşti în ele
Şi cum te caut cu disperare

Cum trece noaptea nedormită
Cum tu adormi încet pe-o parte
Cum ochii mei deschişi veghează
Cum te aşez pe-un rând în carte

Şi iar ţi-am scris o poezie
Şi tu din nou nu ai citit-o
Şi iar te desenez pe-o foaie
Şi toată noaptea am privit-o

Cum crapă zorile pe mine
Iar n-am dormit şi iar buimac
Cum ameţesc şi nu mi-e bine
De-ai ştii cu ceruri cum te plac

Sunt tot aici pe lângă tine
Doar ochii dacă i-ai deschide
Să-mi vezi privirile nocturne
Să vezi ce doruri am în rime

Ţi-e inima în altă parte
Mi-e inima numai la tine
Şi pieptul simt că mi se sparge
De-ai ştii iubire - nu-mi e bine

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amor m-a pus ca ţintă de mult săgeţii sale

Amor m-a pus ca ţintă de mult săgeţii sale;
Şi-s ca zăpada-n soare; ca ceara-n foc; şi sunt
Ca norul care fuge pe cer bătut de vânt...
Şi în zadar, Madonă, cer sprijin milei tale.

Din ochii-ţi lovitura porni ucigătoare,
Că nu mi-i leac nici timpul, nici solitarul loc;
Şi numai de la tine purced vânt, soare, foc,
Cari m-au adus în astă nefericită stare.

Obrazul tău mi-i soare; gândirile-s săgeata;
Dorinţa – foc. Cu astfel de arme-Amor e gata
Să-mi ia vederea, să mă aprindă şi străpungă.

Iar îngerescul cântec şi dulcile-ţi cuvinte
Cu gingaşul lor suflu, care m-au scos din minte,
Sunt vântul fără milă ce viaţa mi-o alungă.

sonet de Petrarca din Sonete (1959), traducere de Sebastian Lascăr
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coşmar

E noapte, mi-e frică şi gem îndelung,
iar inima pieptu-mi apasă,
în visul în care sunt gata s-ajung
în lumea de nimeni aleasă.

E lumea în care cei mici sunt jertfiţi,
e lumea în lacrimi scăldată,
e lumea cea rea, cu eroi biciuiţi,
e lumea de umbre călcată.

Nu pot să mă apăr, sunt singur în vis,
nu pot nici să fug să-mi scap viaţa,
aş vrea, dinspre cer, să coboare-n abis
lumina, să spulbere ceaţa.

În lumea de monştri, de lacrimi şi chin,
coboară, pe-o rază de soare
un sunet de harpă, trimis de destin,
iar lumea lui Goya dispare.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Gândul pierdut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Si ploua...

O adiere-ncet îmi bate
În geamul ce cândva sticlea,
În minte-mi vine-un gând aparte
Ce-odată chiar mă bucura.

Privesc în gol, în depărtare
Alerg pe loc şi mă întreb
Cât timp voi mai trăi eu oare
Precum un singuratic cerb.

Din bezna nopţii-ntunecate
În mine s-a aprins o stea
Căci eu credeam că poate-n-noapte
Vei lumina privirea mea.

Mi-ai spus că-i soare, că e cald, e vară
Mi-ai spus că-i soarele pe cer afară;
De înţeles însă îmi dai
Că-i zi ploioasă, zi de mai.

Minţind îmi spun că nu te mai cunosc
Dar ştiu prea bine,-i fără rost;
Când îmi apari în zi sau noapte
Te simt mereu tot mai aproape

Din nou încerc să mă apropii
Te văd, aproape că-mi zâmbeşti
Dar tu mereu te ţii de şotii
Eu ştiu că tu mă păcăleşti.

Dar lângă tine când sosesc
Şi când încerc ca să-ţi vorbesc
De-odată se porneşte-un vânt
Iar de la tine nu scot un cuvânt.

Îţi spun că multe vreau mereu
Ca să-ţi transmit din gândul meu
Dar tu priveşti în depărtare
Numai de mine nu te doare.

Şi astăzi totul e la fel
Căci soarele-i pe cer afară
Îţi spun că tu eşti al meu ţel
La tine însă plouă iară…

poezie de Cristian Olaru
Adăugat de Miruna Dima
Comentează! | Votează! | Copiază!

O mie şi una de ape..

Cerul mi-e foarte aproape,
Vârfuri de munţi eu privesc
O mie şi una de ape...
Le spulber, eu vânt mă numesc.

Marea mi-e foarte aproape
Castele de nisip construiesc,
o mie şi una de ape...
Le spulber, eu vânt mă numesc.

Dar dragostea e-atât de departe
Cu dorul de mână încerc s-o găsesc,
O mie şi una de ape...
Mă spulberă, iubire... tu torent te numeşti!

poezie de Elena Meculescu
Adăugat de Elena Meculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?

De ce, când e soare, eu văd totu-n ceaţă?
De ce, când e ceaţă, eu ard totu-n soare?
De ce fericirea n-alintă, ci doare?
De ce moartea-şi are rostul ei în viaţă?

De ce lumea bună e doar o... scursură?
De ce orizontul pe toţi ne-amăgeşte?
De ce floarea vieţii în noi se-ofileşte?
De ce fericirea nu lasă, ci fură?

De ce sufăr, oare, când altul iubeşte?
De ce iubesc oare propria-mi durere?
De ce m-asurzeşte clipa-mi de tăcere,
Când un val la ţărmuri prin ochi se topeşte?

De ce cred în visuri, când visul mă minte?
De ce nu-mi las somnul să-şi facă lucrarea?
De ce-mi este-aproape mereu depărtarea?
De ce nu-mi las dorul să treacă-n cuvinte?

De ce caut timpul în larg de oceane?
De ce stâmpăr munţii c-o lacrimă-amară?
De ce, doar prin lacrimi, un rău se repară?
De ce-mi bate pulsul din nou în timpane?

De ce eu am parte doar de uşi blocate?
De ce plec în lume pe cărări imunde?
De ce merg de-o viaţă şi n-ajung niciunde?
De ce toate-n soartă-s mereu ocupate?

De ce-mi umplu viaţa cu trăiri confuze?
De ce oare altul n-are loc de mine?
De ce îmi e rău, în loc să-mi fie bine?
De ce greu mă doare un sărut pe buze?

De ce-mi fug de mine când n-am ce-mi mai face?
De ce nu las timpul să treacă cuminte?
De ce tac, când totu-i potop de cuvinte
Şi nu îmi las dorul să sufere-n pace?

De ce n-am, la toate, răspunsuri valide?
De ce caut zarea prin zări fără zare?
De ce fac din noapte o rază de soare?
De ce iau din soare doar miezul fierbinte?

De ce scriu, în mine, doar pagini uitate?
De ce-mi ard în palme doar focuri de gheaţă?
De ce-mi prind destinul c-un capăt de aţă?
De ce mă lumină doar miezul de noapte?

De-aş şti de ce-s astea întrebări vitale
Şi de ce lumina în ochi se aprinde,
De ce îndoiala pe om îl cuprinde,
Aş fugi de mine, mi-aş pieri din cale.

De-aş şti de ce gândul cade iar pe gânduri,
De-aş şti de ce clipa se trece-n uitare,
De ce-n zorii zilei o speranţă moare,
Aş ieşi din mine, m-aş preface-n vânturi.

M-aş duce-n nisipuri ca un vânt de dune,
Aş iubi-ndoiala ca pe-o zână rece,
Aş trăi iubirea ca pe-un dor ce trece
Şi doar cu uitarea, uitând, aş rămâne.

Dar cum toate astea n-au vreo raţiune
Şi nu poţi prin viaţă s-alegi altă viaţă,
Arzi, prin suferinţă, globul tău de gheaţă...
Omul una face, gândul alta-i spune.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pagină de lume

Stau gânditor pe-un scaun, nemişcat, aton
Avalând tot ce-i în jur; imagini unicate,
Căci fiecare clipă-i alta, un abandon
De ce a fost, înspre a fi... şi oricui c-o altă parte!

Absorb avid momentum, căci e cât încă "sunt"
Şi vreau să-mi fac colaj de-un film în mii de cadre,
Pe rola cu al meu rol pe-o coajă de pământ,
Ce-i voi fi condiment... raclă-ntre candelabre!

O fadă mângâiere o am, fiindcă mă ştiu
Că-s lume cu de-ai mei şi va dispare toată
Odată, căci deodată am fost toţi fată, fiu
Şi lumi ce-au fost, vor fi cum spiţele pe-o roată!

Poate de aceea scriu, pe fila-mi... paginată...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (31 august 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă marilor tristeţi

Mi-e-n suflet lacrimă şi plânsul concert din muzică de Bach,
Între ruine şi furtună mă zbat şi-n chingi supusă-s, ah!
Mă dor viorile ce-n plânsul de grâne şi de frunze-n vânt
Îşi lasă paşii peste ceruri, apoi se-ntorc către pământ.
Vulcani în umbre se înalţă din a tăcerilor arsuri,
Deschid cărări sub paşi şi-n timpuri se-aştern la tâmple, în cununi.
De ce atâta-ntunecare?! Nori negri, lacrimi, suferinţi...
Sunt doar o arcă rătăcită pe un ocean... Şi am dorinţi...

Mi-e-n suflet lacrimă şi plânsul concert din muzică de Bach...
Destin?! Pe cerul vieţii mele văd semne ce nu-mi sunt pe plac.
Cu litere de sânge, toamna, pe portative ruginii,
Îşi lasă notele funeste sub umbre veşnic viorii.
Vuieşte iar durerea-n lume, prin mine iarăşi trec tornade,
Mă-ndrept cu fiece secundă către neiertătoarea moarte.
Nu-mi răvăşi întunecarea poveştii mele de a fi,
Ori nu te temi că pentru toate tu vei răspunde într-o zi?!

Între ruine şi furtună mă zbat şi-n chingi supusă-s, ah!
Mi-e pleoapa-n ceruri plumburie... Opaiţ voi lumina, să ard.
Mă-nalţ vulcan şi-n transcendenţă atom spre ardere mă plec,
Datoare altor generaţii, altoi de timp, să fiu, încerc
Şi cât mi-e sufletul lumină înving blestemul de a fi
Poem de temeri şi furtună în fiecare nouă zi.
Filozofând la gura sobei, învăţ în foc să ard de-acum,
Să plâng a trecerii uitare şi să mă risipesc în fum.

Mă dor viorile ce-n plânsul de grâne şi de frunze-n vânt
Aduc cu ele deşteptarea... Mă doare parcă vechiul gând...
De ce mă-ntreb de nenorocul din ziua-n care m-am născut?!
Înjunghiindu-mi fericirea mi-a luat al păsărilor cânt...
De ce în susurul de ape e doar oftatul meu prelung?!
De ce în fiecare noapte şi-n fiecare zi tot plâng?
De ce ascunsă, cu speranţă, un alt destin îmi creionez?!
De ce-având dreptul a mă naşte, nu-mi daţi şi dreptul să visez?!

Îşi lasă paşii către ceruri, apoi se-ntorc către pământ...
Acelaşi dor etern de îngeri în dănţuire de cuvânt,
Repetitiv, în nemişcare, precum o umbră pe altar
Îşi lasă trena de tristeţe în picătura de amar.
Mi-e sete iar de ploi de lacrimi şi plâng cu fiecare ceas...
Veniţi! Vreau să gustaţi dorinţa, ultima care mi-a rămas.
Nu ştiu ce-i dincolo de lume, ocean de vis ori de tăceri,
Nu ştiu ce fi-va-mi dat a trece sub geana fiecărei seri.

Vulcani în umbre se înalţă din a tăcerilor arsuri.
Se-aşează ca un roi de fluturi peste îmbujoraţii nuri...
Sub o durere pământie se-apleacă pleoapele de plumb.
Vezi trena nopţii prinsă-n umbre?! Simţi lacrimile care curg?!
Iar eu sunt salcie plecată, căci şerpuielnice dureri,
Vor trece peste chip de piatră, vor trece azi, la fel ca ieri.
Vulcani sub umbre se înalţă înmormântându-se-n tăcere,
Căci toate-n lume-s trecătoare – iubire, ură şi durere.

Deschid cărări sub paşi şi-n timpuri se-aştern la tâmple în cununi...
Îmi irosesc eternitatea împrăştiindu-mă-n furtuni.
Mi-e trupul plâns de răni şi sânge, nu mai există timp, nici loc,
Tăceri rodesc şi strânge rodul de-atâta veşnic nenoroc.
Se-nmormântează necuvinte-n săruturi fără de ursită...
Eu, doar o piatră funerară, de toate astea sunt mâhnită.
Hai, vino! Şezi! Ce rece-i crucea pe care mâna-ţi poposeşte...
Te rog, te rog nu-mi da un nume, ci în tăcere mă iubeşte!

De ce atâta-ntunecare?! Nori negri, lacrimi, suferinţi...
Ce cânt păgân de-nmormântare ne-a-ncorsetat între dorinţi?!
De ce când iarba creşte încă, noi doar zăpezi la tâmpla ta,
Vom răsări pe cerul negru ca albe licăriri de stea?!
Unde-i lumina, fericirea, iubirea ce ni s-a promis?
Deşertăciuni! În van sunt toate... n-a mai rămas decât un vis.
Oh, vreau un strop de fericire, ori sănătate vreau în dar,
Să pot lupta, să nu cred, lupta aceasta că ar fi-n zadar.

Sunt doar o arcă rătăcită pe un ocean... şi am dorinţi.
Vezi?! În adâncu-mi se desfată de-o vreme, doi copii cuminţi!
E cel de ieri, de dinainte de a se naşte trup uitat
Pe plaja fără de păcate... de cel de azi e-njunghiat.
În lumea lui, visând de-o vreme, nebun haotic alergând,
Prin ochiul minţii plin de lacrimi, în căutare de cuvânt
În tocul care nu mai scrie e doar un gol din viaţa mea,
Spre a-nvăţa: deşertăciune e timpul fiecăruia...

Sunt doar o arcă rătăcită pe un ocean... Şi am dorinţi...
De ce atâta-ntunecare?! Nori negri, lacrimi, suferinţi...
Deschid cărări sub paşi şi-n timpuri se-aştern la tâmple în cununi...
Vulcani în umbre se înalţă din a tăcerilor arsuri,
Îşi lasă paşii peste ceruri, apoi se-ntorc către pământ.
Mă dor viorile ce-n plânsul de grâne şi de frunze-n vânt.
Între ruine şi furtună mă zbat şi-n chingi supusă-s, ah!
Mi-e-n suflet lacrimă şi plânsul, concert din muzică de Bach.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcere amânată

A fost numai o falsă nebunie
adusă de un vânt fără hotar
pe florile de alb mărgăritar
cusute în pieptaru-ţi de la ie.

Curgea încet tăcerea amânată,
iar visul neuitat, venit-napoi,
ne repunea în iarba din zăvoi
pe-o umbră de iubire-ntârziată.

Se ridica peste pădure luna,
cu razele-ncărcate de mister,
iar Carul Mare revenit pe cer
ne aducea în cugete furtuna:

iubire regăsită doar o noapte,
un ultim dar al bunului rămas,
lăsat rănit în acele de ceas
pe nebunia ultimelor şoapte.

Cu gândurile toate destrămate,
pe-o aripă de dor fără sfârşit,
privesc mâhnit destinul răstignit
pe crucea amintirilor trădate.

poezie de Corneliu Neagu din Drum spre eternitate
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de tine, mamă

Sub stele trece apa
Cu lacrima de-o samă,
Mi-e dor de-a ta privire,
Mi-e dor de tine, mamă.

Măicuţa mea: grădină
Cu flori, cu nuci şi mere,
A ochilor lumină,
Văzduhul gurii mele!

Măicuţo, tu: vecie,
Nemuritoare carte
De dor şi omenie
Şi cântec fără moarte!

Vânt hulpav pom cuprinde
Şi frunza o destramă.
Mi-e dor de-a tale braţe,
Mi-e dor de tine, mamă.

Tot cască leul iernii
Cu vifore în coamă.
Mi-e dor de vorba-ţi caldă,
Mi-e dor de tine, mamă.

O stea mi-atinge faţa
Ori poate-a ta năframă.
Sunt alb, bătrân aproape,
Mi-e dor de tine, mamă.

poezie celebră de Grigore Vieru (17 octombrie 1994)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire nepermisă

Iubire nepermisă... clar de lună
Ce ne ascunzi sub umbre de cleştar,
Pe sâni mai simt sărutul, pe gât, pe ochi, pe mână..
Mi-e dor de-a lui iubire iar şi iar.

Zefiru,-ţi are-ascunsă răsuflarea...
Nisipul-trup stelar de scoici şi val,
Ţi-ascunde sufletul sub tălpi de lacrimi
Şi sub priviri de dor, lăsate-n van.

Te simt ascuns în umbra umbrei mele...
Te văd în vis şi buzele mă dor...
Hai vino! Mai sărută-mă odată!
Hai vino! Fără tine simt că mor!

Lasă-mi în dar, îmbrăţişarea ta!
O voi păstra în gânduri ca pe-o taină!
Să nu uiţi! Numai tu mă poţi avea!
Doar eu pot fi a vieţii tale doamnă!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina ce moare zâmbind

Te-am văzut cu ochii închişi peste ochii tăi,
Palmele răstoarnă ţipete peste umbre de smalţ,
În urna sufletului votează nemurirea
Scrumul scheletic prin care te-nalţ.

Ascunse cuprinsuri duc febra în vânt,
M-adăpostesc pe-o hârtie de scris,
Speranţa zâmbeşte trufaşă în mine
Purtându-mă virtual pe-o dâră de vis.

Te-am văzut călărind transparent
Pe-o măduvă din oase profunde de zid,
Aritmia oglinzii fierbinte mă-mbată
Cu lumina ce moare în sânu-i zâmbind!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

..

să-ţi scriu pe-o frunză arămie
sau pe o adiere de vânt
cât de toamnă îmi este mie
că rostirea mi-e fără cuvânt

să-ţi scriu pe o rază de lună
când nopţii îi alunecă abisul
şi tu nu mai vii ca o zână
laşi coşmarul să-mi bântuie visul

să-ţi scriu pe clipa ce bate
cât ne-am irosit amândoi
să le uit apoi pe toate
nescrise rămână teancuri de foi

George Ionită în Leaganul toamnei (2018)
Adăugat de George Ioniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-aştept, iubită stea

Pluteam, în barca gândurilor mele,
pe apele din visul tropical,
privind inconfundabilele stele
cu străluciri din timpul ancestral.

Nu mă gândeam la mii de ani lumină,
ci la o stea de-aici, de pe Pământ,
căci gândul nu putea să se abţină
să zboare, prin iluzii, plin de-avânt.

N-a fost decât un val, ceva mai mare,
venit de nicăieri, dar, ca un vip,
m-a ridicat pe culmi ameţitoare,
şi m-a lăsat pe-o insulă,-n nisip.

Eram pierdut şi singur într-o vreme
în care şi-o furtună-i fără sens,
privirile-mi împrăştiau dileme
pe ţărmul unde-n viaţă n-am mai mers.

În zorii de atunci era tristeţe,
şi-mi apăreau mai mult ca un apus
menit ca inima să mi-o îngheţe
în frigul ce părea că m-a răpus.

Îmi amintesc de-acea înfrigurare
cu care, de pe jos, m-am ridicat,
şi-a fost destul, eram, iar, pe picioare
pe-o insulă, cu mine, resemnat.

În jur, bucăţi de viaţă, naufragiu
din care am scăpat... sunt viu, sunt eu,
iar valului aş vrea s-aduc omagiu,
căci pot să mă transform în Prometeu,

s-aprind un foc pe insula-mi pustie,
şi să-i apară stelei ca un far
ce, dinspre mare, poate-o s-o îmbie
spre cel ce poartă-n suflet un amnar.

Te-aştept, iubită stea, în noaptea noastră,
la focul ce va fi mereu nestins,
privirea mea-nsetată şi albastră,
te va cuprinde-n focul reaprins,

în braţe vom lua iubirea noastră
şi o vom legăna sub clar de lună,
o vom păstra doar pentru noi, sihastră,
pe-o insulă c-un foc şi... împreună.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis de nisip

într-o zi te-am zărit ca un gând rătăcit
strălucind pe-o petală de soare
nici în cer nici pe mări nu era infinit
nici corăbii albastre în zare

viaţa noastră era de nisip pârjolit
printre scoici şi iluzii de sare
într-o noapte de vânt visul s-a risipit
înotând printre caii de mare

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În înălţimi sunt păsări cu ochi atât de viu

În înălţimi sunt păsări cu ochi atât de viu,
Încât fără de teamă privesc oricând la soare;
Dar altele nu-ndură lumina-i sclipitoare
Şi ies, la ceasul nopţii, din cuibul lor, târziu.

Şi sunt şi fluturi care se-apropie cu dor
De focul ce sclipeşte, crezând c-o să-i aline;
Dar focul le aprinde aripile lor fine...
Vai! locu-n lume nu mi-e decât în rândul lor!

Căci nu-s atât de tare să-ndur lumina vie
A mult iubitei mele, nici să m-ascund nu ştiu
Prin colţuri de-ntuneric adânc, la ceas târziu.

De-aceea simt destinul mereu cum mă îmbie,
Cu ochii slabi şi umezi, la Ea să mă tot uit,
Deşi c-am să mă mistui în focul ei, nu uit.

sonet de Petrarca din Sonete (1959), traducere de Sebastian Lascăr
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire de catifea

Pe-o aripă în zare, pe-o aripă de dor
Când lacrima din vise mă face ca să mor
Pe cerul luminat şi ochii mei de foc
Eşti o iubire amară, eşti cel mai simplu joc.

M-ascund în visul meu ca să trăiesc în doi
În amintirea vie să fim doar printre ploi
Cocorii să plutească în ale noastre sfere
Să contopim cu drag duioase atmosfere.

Pe cerul meu albastru şi plin de bucurie
Gingaşe gânduri zboară spre zarea aurie
Şi umbre din trecut să le lăsăm de vrei
Pe crestele abrupte din munţi înalţi şi grei.

Să ne îmbrăţişăm, să fim două speranţe
Pe buzele de stele, himere rezonanţe
Cu braţul te cuprind, eşti ca un nor vremelnic
Hoinar ajung acum, cu pasul şovăielnic.

Căci nu mai ştiu cum e iubirea cea suavă
Risipa mea de-o viaţă o simt ca o otravă
Am încetat să cred în mica noastră lume
Şi n-am mai dat acum iubirii niciun nume.

În suflete noastre veşnic îndrăgostite
Sunt adevăruri mute ce nu pot fi rostite
Te voi porta mereu în suflet ca pe-o stea
Să străluceşti etern pe-un cer de catifea.

poezie de Aurora Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alerg către cer

Tu eşti viaţa şi Dumnezeul meu viu
Tu eşti fericirea de-acum
Cu îngerii-n ceruri m-ai pus să fiu
Tu, Doamne, eşti singurul drum.
Nicicând fără Tine să zbor n-aş putea
Nimic fără Tine nu sunt
Alerg către Tine pe-o rază de stea
Purtată pe aripi de vânt.

Tu eşti Dumnezeul puternic şi drept
Nimic fără Tine eu nu-s
Mi-ai pus o credinţă şi-o inimă-n piept
Iubire prin Domnul Isus.

Alerg către cer
Alerg către cer
Spre Tine, o, Doamne Isus
Mi-e sufletul plin
De-al zilei senin
De tot ce în dar mi-ai adus...

poezie de Adriana Cristea (4 aprilie 2004)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!