Des-speranţă

Nimeni nu poate trăi cu o veşnică vină,
Es stinkt, zice neamţul, începi să simţi apropierea putregaiului,
Dar Omul? Ce mândru sună acet cuvânt, spunea tuberculosul Gorki,
Mândria de a exista, yes, un orgoliu de trandafir,
Culoare, parfum şi gheare, chiar şi pisica asre orgoliu,
Nisip vorbitor. Eu plâng interior, nu pot să plâng nici în versuri.
Mi-am pierdut echilibrul undeva, prin casă,
Dar am descoperit un miracol – se poate trăi în haos,
În dezechilibru, în dezumflare, criticii mei au murit demult.
Dumnezeu apare când nici nu te aştepţi.
Răbdare, warte nur balde, ruhest du auch,
Zicea veselul neamţ de la Weimar,
Azi viaţa vrajbei noastre prin soarele tău, Kierkegaard,
s-a risipit, bye, bye, îngerii mei.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plâng în versuri

după ce mi-am pierdut echilibrul
la un schwarzwalder kirschtorte
e dorul lui schiller din valea rece
sau viermele din anticariat
care se hrăneşte cu sistemul filosofic
conceput de hegel
la nietzsche nu atentează nimeni
nici echilibrul meu pre
car după mine caietele cu versuri
scrise cu stiloul
dacă vă interesează
şi trebuie să fiţi inte
resaţi de poezie bună
este un miracol care trăieşte în haos
încă un rote grutze
şi glicemia urcă-n ceruri
fără aerele de poet inter
galactic

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu a murit Poetul

Nu a murit Poetul,
Cum nu poate muri Universul,
Arată-mi cu degetul pe cel care a murit,
Un chip gălbejit, o humă în devenire,
Ce este omul? Un pumn de ţărână.
Dar Poesia are alte legi,
n-are început, nici sfârşit,
ex nihilo nihil, poemul
se naşte din alt poem,
precum copilul din mamă,
precum sămânţa din iarbă,
precum dragostea mea
din mii de iubiri ancestrale,
cine a inventat sărutul,
fiorul, orgasmul, basmul?
Doar Dumnezeu poate şti.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecu moartea prin mine

Trecu moartea prin mine,
Mă lasă-n pace,
Păşesc printre ruine,
Cu carapace,
Ca o ţestoasă mă simt,
Doar creierul umblă,
Ca-ntr-un tablou de Klimt,
Mai fac o tumbă,
Scoate limba la mine
Cine vrea, cine poate,
Nu mă plâng, nu mă ţine
Nici viaţa în rate.

O, zile, voi zile de teamă
şi de speranţă, capete
de regi decapitaţi,
ore, picături de sânge
regesc, nimeni nu ştie
unde-i regatul dispăruţilor atlanţi.
Mâini ce semnează
Condamnări la moarte,
Procese de conştiinţă
Cu uşile închise, zile,
Voi zile, jocuri de noroc
Pe o estradă netedă, rostogolite bile,
Zaruri, capetele noastre obosite.
Inocenţa-i o crimă?
Răspunde, regicide.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Desnuda

Era unu noaptea, când don Juan a ajuns la Museo Prado.
Trecuseră trei secole.
Morţii nu aveau ce spune,
arta o luase pe căi lăturalnice.
Se opri în capătul scării,
se uită la propriul portret,
râse sardonic. L-am auzit.
Afară, gerul tăcea molcom.
Eram doar eu şi iubita mea, spaniolă,
vorbeam româneşte, că tot nu ne auzea nimeni.
Hai să ne dezbrăcăm, propuse ea.
Tablourile din jur păliră,
era numai ea, albă, strălucitoare, intangibilă.
Centaurii păşeau pe vârfuri.
"Piatra filosofală", şopti Desnuda.
Piticul roşu trecu în fugă, ne ură iubire veşnică.
Dar roşul este ucigaş, m-am gândit.
Domnilor copii, veniţi şi vă înmulţiţi.

***************************
Jurnalul unui bătrân nebun
era deschis la pagina cincisprezece.
Soarele este gol, aşa spun savanţii.
Trec maşini, cineva e lovit mortal,
un câine urlă prelung, mă grăbesc spre casă,
voi scrie poemul de dragoste, aşteptat.
Mi-am irosit viaţa, mi-am mirosit moartea,
un iz de nectar şi sulfină, mergeam pe ape-lumină,
dar Domnul mi-a dat înc-o şansă,
ca unui rege o Franţă,
am pătruns în inima ta, iubito,
un don Juanito? Ce puşlama, strigă îngerii,
Lasă-i în Valea Plângerii,
rostogol prin ierburi, verbul a ne iubi.
Demn e cerbul.
Un secret ce salvează viaţa?
Zăceam în zăpadă, dimineaţa.
Oare când am băut această zăpadă?
Când a intrat Transatlanticu-n radă?
Un uriaş pe catalige, timpul nostru.
Care timp? Care e rostul?
Empiric trăim, gândind imperial,
Doar chipul dragostei e palid, oval.
Fluturii fac un zgomot ciudat,
Parcă o rudă a decedat.
Poetul simte mirosul abisului
La marginea scrisului
Şi totuşi, mândru fiind de umilirea mea,
eram un condamnat trăind cu o para,
cu un poem alături, pe-o mare de minciuni,
cu stropii urii-n valuri sărindu-mi în perciuni.
Şi am tot mers nainte, ca Noah şi Columb,
într-un târziu găsindu-mi sipetul – aur scump,
acea înţelepciune cu care nu te naşti
să nu fiu nici prea mândru şi să nu fiu nici laş.
*************************
Cândva credeam că poeţii sunt fericiţii acestui pământ,
apoi am aflat că fericirea se desparte-n silabe, ca orice cuvânt,
la început scrii versuri triste,
cu timpul simţi nevoie să faci schimbul
celor care au murit cu surâsul pe buze,
poate de aceea poeţii, ca şi nebunii
se cred călăuze.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

O artă

Arta de-a pierde se'nvaţă zi de zi.
Sunt lucruri create spre'a se pierde –
Iar pierderea devine un fel de'a fi.

Învaţă sa pierzi mereu ceva: aci –
O cheie, colo – ore'n frunză verde.
Arta de'a pierde se'nvaţă zi de zi.

Învaţă pe'îndelete arta de'a irosi
Locuri, nume, orice se poate pierde,
Căci nu'i nici un dezastru, se poate' încă trăi.

Am pierdut ceasul mamei. Se prăbuşi
Ultima casă din trei câte'am avut.
Arta de'a pierde se'nvaţă zi de zi.

Am pierdut (ca în tablouri de Dali),
Două oraşe, două fluvii şi un ţinut.
Dar nu'i nici un dezastru, se poate'încă trăi.

– Chiar pierzându-te pe tine ( vocea ta,
Un gest iubit), eu voi trăi – şi n-o ascund.
Arta de'a pierde se'nvaţă zi de zi
Iar pierderea (notează asta!) devine un fel de'a fi.

poezie de Elizabeth Bishop  din Geografie III, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Discuţie cu nea Caisă

Eu, nea Caisă, nu sunt trist,
De-o viaţă scriu, trăiesc un vis,
Sunt muritor, eşti muritor,
Sunt scriitor, eşti muncitor,
Eu parcă mă distrez scriind,
Deşi în mine mai mult plâng,
De aş veni cu Eliot,
Ar spune lumea că-s idiot,
Cu Rene Char de aş veni,
m-aţi huidui şi m-aţi goni,
chiar pe Naum dacă-l aduc,
veţi zice că eu sunt năuc,
versuri se-adună, bucuros
poet rămân, bătrân frumos,
cu lauda nu mă mai înşel,
nici ignorare, nici măcel,
cum căutătorii de comori
adună aurul din nori.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La ce bun cuvântul?

La ce bun cuvântul?
O gâză cu ochi negri, cum au gâzele,
În lumea uriaşilor, ele au dimensiuni apreciabile,
m-a întrebat, dând din aripi – la bun cuvintele?
Am tăcut, grea întrebare. În galaxie nu există cuvinte,
Or fi undeva, mai departe. Desigur, copiii nu se fac din cuvinte.
Mângâierile, înhumările, execuţiile merg şi fără cuvinte.
Dar vine notarul, avocatul, scriitorul, preşedintele, alţii şi alţii,
Cum adică? Cântarea Cântărilor, Biblia, Moise, Iisus, Mahomed,
Shakespeare, postmoderniştii, păi vezi?
Trece un violonist şi râde din vioară. Pe acoperiş.
Vine Picasso şi râde cu penelul. Gâza mea râde şi ea,
Nu-i prea-nţeleaptă, dar se descurcă şi fără cuvinte,
Are un sac de poeme, le ascunde, poate trăi fără ele.
Atunci – cum de s-au sinucis Paul Celan, Sylvia Plath, Maiakovski?
De ce? Din cuvinte? Iubirea a devenit un cuvânt de cinci bani.
Ia-l de jos, se adună. Spune-mi un alt cuvânt.
Caii de foc nechează, caii apocaliptici nu au cuvinte.
Haosul este şi el un cuvânt. Gâza mea, ai dreptate,
Se poate şi fără cuvinte, dar eu am să-mi tai degetele,
Limba, voi trăi fără cuvinte, dar cum? Mă sinucid, nu se mai poate.
Tot cuvinte sunt, chiar inutile.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvânt de îmbărbătare

hei! ai văzut? iubirea încă îmi tot dă târcoale.
dar cum poate un orb să vadă ceea ce e pur şi simplu îţi sare în ochi
şi te lasă fără cuvinte? pare ciudat să aştepţi confirmarea din partea unui orb
dar nici viaţa nu e mai brează. nici nu se uită pe unde calcă

cineva şi-a pierdut sentimentele în stradă
nici măcar nu a observant. a dispărut după primul colţ.
m-am aplecat şi le-am ridicat: o amestecătură incredibilă de iubire, ură şi abandon
totul umezit de roua fină a lacrimilor tăcute

avem atât de puţin să ne mai spunem
încât cuvintele par ruşinate de tăcerea noastră
atât de bine ne cunoaştem încât tăcerile sunt uverturi la opere neterminate
pe când dimineţile se strecoară în pat lângă noi.

va fi şi-o zi când nu voi mai fi. soarele se va arăta iar urmându-şi drumul
poate că va ploua puţin, poate că va fi arşiţă sau poate că va fi iarnă
măcar iarna ţurţurii nu plâng. şi nici păsările nu se ceartă
cred că va ninge liniştit, albind toate amintirile, ştergând toate urmele

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce e omul pe pământ

Ce e omul pe pământ?
O frunză purtată în vânt,
poate un simplu cuvânt
care n-are nici început, şi nici sfârşit.

Poate e o stea care,
Când vine noaptea,
Ea pe cer răsare
Şi când vin zorile moare?

Omul, cine e el?
O fiinţă plină de mister,
Care zice că se teme
De bunul Dumnezeu.

Dar face cum vrea el,
Şi bine, şi rău!
Căci aşa a fost şi va fi mereu,
Omul se socoate el singur pe pământ Dumnezeu

poezie de Vladimir Potlog (30 aprilie 2007)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Riscul de a trăi

A trăi prudent
copleşit de patimi
a trăi recent
după alte datini
a trăi cu spaima
de a nu muri
a trăi cu faima
de a nu iubi
a trăi în taină
ca într-un pustiu
a trăi în haină
de... cedat de viu
a trăi în pace
pe timp de război
a trăi că-ţi place
tot dând înapoi
a trăi cu riscul
unui mal abrupt
a trăi când fiscul
te ştie corupt
a trăi - se poate
ca de obicei
a trăi în "rate"
da'... pe banii Ei
a trăi în fine
e uin mizilic
a trăi... e bine
da'... eşti un nimic!

poezie de Gheorghe Gurău din Zâmbete rimelate (aprilie 2008)
Adăugat de Gheorghe Gurău
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul - ce mândru sună acest cuvânt!

Maxim Gorki în Azilul de noapte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici un om şi nici omenirea nu se schimbă numai prin cuvântări.

aforism de Boris Marian Mehr (19 noiembrie 2001)
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înţelepciunea nu poate fi împărtăşită. Înţelepciunea pe care un om înţelept încearcă să o împărtăşească, sună mereu ca o nebunie pentru altcineva... Cunoaşterea poate fi comunicată, dar nu şi înţelepciunea. Se poate găsi, trăi, se pot face minuni prin ea, dar nimeni nu o poate comunica şi nu poate învăţa pe altcineva.

citat clasic din Hermann Hesse
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pierzanie

Eu râd şi plâng... şi plâng... şi râd,
Alerg şi mă ascund
În norul călător.
Vine un vânt, tot gol,
Ce împinge norul, sfărâmându-l în bucăţi.
Alerg spre zarea caldă, dar mă opresc.
Mă ascund în mare
Şi sparg un val,
Privesc prin stropii de apă, spre mal.
Prind un fir de nisip
Pe care îl trag în apă.
Alerg şi râd... şi râd... şi plâng,
Ajung la apusul din amurg
Şi aştept un răsărit de Lună.
Nici nu simt când, cu razele reci,
Mă străpunge. Din mine curge sânge,
Dar râd... nu plâng.
Colina nopţii mă cuprinde
Şi mă afund,
Dar tac... nu plâng...

poezie de Ion Răduţ
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când zidurile plâng, omenirea este în pericol.

aforism de Boris Marian Mehr din Eufuria
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Forma poate trăi în Linişte, chiar şi în lumea sunetului. De fapt, acesta este cadoul pe care Viaţa i-l face conţinutului Său: Împărăţia Liniştii, în tărâmul sunetului. Orice formă tinde să aprecieze Liniştea atunci când este înconjurată de zgomot - asta pentru că Liniştea este Acasă, iar atunci când o formă pleacă de Acasă, ea tinde să se întoarcă Acasă, unde se simte ca... Acasă. Iar această întoarcere Acasă, este întoarcerea la Esenţă - Întoarcerea la Linişte. Şi, într-un final, toate formele se întorc la Esenţă, însă miracolul existenţei este că putem trăi sunetul, prin intermediul Liniştii. Putem trăi excursia, prin intermediul Casei. Iar atunci războiul se va dizolva, deoarece lupta nu poate exista acolo unde nu există luptă, iar dacă îţi muţi atenţia de la luptă, începi să vezi spaţiul în care se produce lupta. Dacă îţi muţi atenţia de la zgomot, începi să vezi spaţiul dintre zgomote, iar asta te va conecta la Realitatea de dincolo de zgomot, aflată în profunzimea zgomotului.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvântul

Cuvântul... e un har nepreţuit.
Omul... de cuvânt s-a folosit.
Aşa a învăţat... încet, încet
Să-l pună-n rimă de poet.

Cuvintul poate fi şi înţelept,
Şi poate aduce un strop de fericire.
Cuvântul... poate fi nedrept
Sau poate înfrunta orce urgie.

CUVÂNTUL... poate fi dulce sau poate fi amar...
Depinde cum îl întâlneşti în viaţă?
CUVÂNTUL... poate ţine duşmanul la hotar
Şi prin cuvânt îl poate frige-n faţă.

Tot prin cuvânt răzbim în astă viaţă
Omul îşi varsă oful chiar tot necazul său.
Tot prin cuvânt... o glumă-i schimbă faţa,
Şi tot cuvântul îi face să simtă părerile de rău.

Cuvântul... cel de tată, fără de interes,
Ne învaţă în viaţă cum a ne purta.
Putem tot prin cuvânt scăpa de stress
Şi putem... oricare rău uita.

Ştiţi noi... avem un har şi stăpânim pământul,
E pentru că doar omul a fost cel ales,
El poate prin cuvânt să stăpânească vântul
Şi-apoi... întregul univers.

Voi... nu lăsaţi cuvântul să se piardă,
Din când în când, vă rog să vă rugaţi.
Când prin cuvânt se spun doar vorbe de ocară
Vă rog frumos să nu le ascultaţi.

E minunat cuvântul spus în poezie,
Şi mulţumesc lui Dumnezeu că ni la dat.
Tot prin cuvânt, noi câştigăm iubire
Şi vreau că să-l păstraţi cât mai curat.

Tot prin cuvânt, sau înfrăţit popoare,
Ce stăpânesc pământu-n lung şi-n lat.
Să dăruim cuvântul de onoare
Şi celor ce cuvântul l-au uitat.

Să preţuim cu adevărat cuvântul...
Să-l scriem pe o stea, îl vrem nemuritor.
Şi cei ce vor veni pe urmă
Să afle prin cuvânt, tot despre al lor popor.

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îl rog pe Dumnezeu

Îl rog pe Dumnezeu să mă omoare,
Dar El nu omoară pe nimeni,
Am fost de multe ori nedrept
Cu alţii, cu mine însumi,
Am învăţat ceva?
Ştiu, nici o femeie nu poate fi părăsită,
Aşa cum nu poţi părăsi
Mama Natură, ea ne naşte, ne creşte, ne-ngroapă,
"pe unde trec lebedele, noi bem vinul de foc",
Spune Poetul, "durere şi râs purpuriu",
La bătrâneţe, Ionesco se simţea plictisit,
Subzista, se temea de uitarea oamenilor,
El, neuitatul. Picta.
Cine nu pictează în minte?
Cine nu cântă în şoaptă?
Ne temem de propria voce.
A murit un câine din vecini,
Un suflet de cavaler.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe Someş gânduri când se duc...

Aş vrea ca zorile să-mi spună
De ce în nopţile cu lună
Cu diamante-nnconjurată
Simt inima învăpăiată?
Când clipele, grăbit, se duc
De ce plâng florile de nuc,
Haloul lunii când s-a stins
Şi piere parcă într-adins?

Pe Someş gânduri când se duc...

E ca şi cum nu m-am născut,
Şi n-am prezent şi nici trecut,
Am fost pe-aici sau poate nu
Şi poate că nu ştii chiar tu.
Aş vrea ca mugurii să-mi zică
De ce speranţa mi-e mai mică
În nopţile când frigul strânge
Iar luna tace, nucul plânge...

Pe apă gânduri când se duc...

Şi dacă vin dureri apoi
Iar vântul şuieră prin ploi,
De unde-n coapse-mi vin puteri
Ca-n uimitoare primăveri?

.............................

Dar poate că-i mai potrivit
Să nu ştiu nici chiar la zenit
Ce sfinte taine-au fost şi-or fi,
Cât nucul mândru va-nflori
Şi undele m-or amăgi.

poezie de Gabriela Genţiana Groza (1 aprilie 2011)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destul de puternică (Strong Enough)

Nu-mi trebuie dragoste ta,
Nu am nevoie de ceva,
Nu vreau minuni şi nu cerşesc,
Cuvinte dulci nu-mi trebuiesc.

E-aproape răsărit,
Nici un pic n-am dormit,
Dar ce contează dacă tu nu ştii ce am simţit.

Sunt puternică pentru despărţire,
Pentru a trăi de azi fără iubire,
Pentru a-mi putea stăpâni plânsul,
Pentru a-mi regla suflul şi pulsul,
N-am să întorc capul după tine
Când o să pleci de lângă mine.

Nu, nu mai e nimic de spus,
Respir adânc şi mă înec în plâns,
Atunci închid uşa după mine şi ies,
Merg în neştire, nu pot să mă opresc,
Sunt singură pe drum, nu văd nimic în jur,
Dar ştiu că nu trebuie să te ascult, ci să te uit,
Da, uite, nu mai plâng.
Nu întorc capul după tine, să te văd cum pleci,
Promit c-o să te scot din gând.

Câte-aş avea să-ţi spun, aş scrie o carte
Cu versuri de dragoste disperate,
Ştiu însă că nu înţelegi,
Aştepţi la uşă şi vrei să pleci,
Mi-s ochii rupţi de somn
Şi tot nu pot să dorm,
Dar ce-am pierdut poate nu e prea mult,
Trist şi adevărat, tu nu m-ai meritat,
De-aceea n-am să plâng, sunt tare şi-ţi spun:
Pleacă chiar acum!

Iadul să vină sau ale mării valuri,
De m-ar îneca departe,
Tot nu m-aş mai gândi la tine vreodată,
Te-am înţeles şi te-am iertat,
Rămâi cu bine-ţi spun,
Iubirea mea, drum bun,
Căci te cunosc de-acum,
Nu-mi pare rău că pleci
Şi n-am să plâng,
Sunt tare, negreşit,
Pentru-al nostru sfârşit
Şi n-am să plâng cu capu-n pernă-năbuşit.

cântec interpretat de Cher, traducere de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!