Desnuda

Era unu noaptea, când don Juan a ajuns la Museo Prado.
Trecuseră trei secole.
Morţii nu aveau ce spune,
arta o luase pe căi lăturalnice.
Se opri în capătul scării,
se uită la propriul portret,
râse sardonic. L-am auzit.
Afară, gerul tăcea molcom.
Eram doar eu şi iubita mea, spaniolă,
vorbeam româneşte, că tot nu ne auzea nimeni.
Hai să ne dezbrăcăm, propuse ea.
Tablourile din jur păliră,
era numai ea, albă, strălucitoare, intangibilă.
Centaurii păşeau pe vârfuri.
"Piatra filosofală", şopti Desnuda.
Piticul roşu trecu în fugă, ne ură iubire veşnică.
Dar roşul este ucigaş, m-am gândit.
Domnilor copii, veniţi şi vă înmulţiţi.

***************************
Jurnalul unui bătrân nebun
era deschis la pagina cincisprezece.
Soarele este gol, aşa spun savanţii.
Trec maşini, cineva e lovit mortal,
un câine urlă prelung, mă grăbesc spre casă,
voi scrie poemul de dragoste, aşteptat.
Mi-am irosit viaţa, mi-am mirosit moartea,
un iz de nectar şi sulfină, mergeam pe ape-lumină,
dar Domnul mi-a dat înc-o şansă,
ca unui rege o Franţă,
am pătruns în inima ta, iubito,
un don Juanito? Ce puşlama, strigă îngerii,
Lasă-i în Valea Plângerii,
rostogol prin ierburi, verbul a ne iubi.
Demn e cerbul.
Un secret ce salvează viaţa?
Zăceam în zăpadă, dimineaţa.
Oare când am băut această zăpadă?
Când a intrat Transatlanticu-n radă?
Un uriaş pe catalige, timpul nostru.
Care timp? Care e rostul?
Empiric trăim, gândind imperial,
Doar chipul dragostei e palid, oval.
Fluturii fac un zgomot ciudat,
Parcă o rudă a decedat.
Poetul simte mirosul abisului
La marginea scrisului
Şi totuşi, mândru fiind de umilirea mea,
eram un condamnat trăind cu o para,
cu un poem alături, pe-o mare de minciuni,
cu stropii urii-n valuri sărindu-mi în perciuni.
Şi am tot mers nainte, ca Noah şi Columb,
într-un târziu găsindu-mi sipetul – aur scump,
acea înţelepciune cu care nu te naşti
să nu fiu nici prea mândru şi să nu fiu nici laş.
*************************
Cândva credeam că poeţii sunt fericiţii acestui pământ,
apoi am aflat că fericirea se desparte-n silabe, ca orice cuvânt,
la început scrii versuri triste,
cu timpul simţi nevoie să faci schimbul
celor care au murit cu surâsul pe buze,
poate de aceea poeţii, ca şi nebunii
se cred călăuze.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Votează! | Copiază!