Balada omului cumsecade

Mi-a plăcut un fel de om în viaţă,
Lui îi scriu azi una din balade,
Celui ce n-a fost nicicând paiaţă:
Mi-a plăcut de omul cumsecade.

L-am găsit la greu şi la nevoie,
Poate-nsingurat şi el ca mine,
L-am găsit şi marţea şi-ntr-o joie,
I-am citit în ochi luciri de bine.

Dar l-am prins pe om şi-n veselie,
Am ciocnit atunci cu el paharul;
Poate chiar o tainică regie
Aruncase peste noi cu zarul.

Ne spuneam "Salut şi numai bine!"
Când ne despărţeam spre zări opuse,
Şi simţeam cum mulţumiri de sine
Îmi creau, nervos, un fel de tuse.

Îmi spuneam că lumea nu-i pierdută
Cât există omul de-omenie;
Sufletul e cea mai grea redută,
Dar şi cea mai mare bogăţie.

Dar, aflaţi, de la o vreme-ncoace,
Nu mi-a mai ieşit deloc în cale...
Poate că-i bolnav, de-aceea tace,
Poate că boleşte prin spitale.

Şi, de când el nu mai e pe-aicea,
Parcă am plecat şi eu aiurea,
Mi-am pierdut de-atunci complet elicea,
Vremuri mi-au tăiat-o cu securea.

Când ştiam atât – că mai trăieşte
Şi că ar putea să-mi iasă-n faţă,
Cât iubirea încă dăinuieşte,
Eu ştiam: Pământul nu îngheaţă!

Însă s-a lăsat deodată frigul,
Văd pe oameni doar figuri crispate,
Am ajuns să bântui singur digul
Unei mări de gânduri spulberate.

Şi mă uit la semeni cu atenţie
Ca pe-o listă grea, cu dispariţii;
Deşi par, eu nu ridic pretenţie
A fi purtător de premoniţii.

Nu pot să îmi stăpânesc paloarea,
Nici privirea dusă, răvăşită,
Eu încep să port în ochi răcoarea
Ce o simte fiara hăituită.

Oameni am rămas doar biologic,
Şi minciuna asta se plăteşte –
Un blestem se-anunţă epilogic:
De-al lovi pe-acela ce iubeşte.

Nu gândesc cei răi că în balanţă
Cu cei buni rezistă omenirea?
Că, ciudat, e singura speranţă
A-ţi iubi duşmanul şi nu firea?

Eu iubeam un om deschis la toate,
Fără vanităţi şi complicaţii...
Nu-l mai văd să ne mai dăm dreptate,
Nu ne mai atingem peste spaţii.

Voi ajunge să vorbesc cu mine ‒
Sunt şi eu, în fond, om cumsecade;
Poate că în mine se mai ţine
Lumea asta tristă, care cade.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Castravetele...

Când m-am trezit...
Aveam în mine foame...
Şi-aş fi mâncat,
Ceva deosebit...?
Un castravete...
De exemplu,
Cât mai mare,
Mă duc să -l iau...
Din sacul de dormit.

Îmi pregătisem,
Hrană...
Pentru o plecare.
Vroiam...
Pe muntele cel,, NEGRU"
Să mă sui.
Şi-acum...
Când mi-e atât de foame...!!!
Vreau doar un castravete...
Ce e al nimănui.

Dar... ţi -ai găsit...
Se-n'tămplă... o minune!
Un castravete...
D-un mână mi-a fugit.
Şi mi-a vorbit...
Spunându-mi chiar pe nume...
Să nu-l mănânc,
Că nu e pregătit.

Mirat...?
L-am întrebat...
,, Ce se petrece"?
De ce...
Pe mine tocmai...
M-a ales?
Şi ce minune-l ţine,
Aşa rece...
Când are peste-o lună
De-cănd a fost cules?

A început să râdă...
Să... zămbească,
Un castravete...
Cum... n-am mai văzut.
Era vrăjit...
Cum poate să -mi vorbească,
De parcă...
De o viaţă...
M-ar fi cunoscut?

Am şi uitat de foame,
De plecare...
Am stat şi-am zis...
,, Aici e necurat"!
Şi mi-am făcut o cruce...
Cruce... mare...
Că poate...
Nu sunt treaz
Şi... am visat?

Din nou mi-am aruncat,
Pe jos privirea.
În jurul meu,
Totul părea normal.
Pe jos...
Un castravete...
Ce avea menirea,
Să -mi potolească foamea
De-..'. animal...!

L-am ridicat...
Şi... mi l-am pus pe masă,
Şi tot ce a fost straniu...
Din jur...
A dispărut!
Nu l-am mâncat,
L-am pus n'apoi...
În straiţă,
Şi mă întreb...
Ce oare...
Aici s-a întâmplat?

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: De ce te-ai orientat totuşi spre matematică? De ce-ai ales-o dintre toate astea? Se pare că ai talent şi pentru celelalte.
Lucian: Asta mi-a plăcut cel mai mult. Nu ştiu de ce, însă spre matematică am avut dintotdeauna o înclinaţie specială, deosebită, o atracţie puternică, pe care nici acum nu mi-o pot explica. Simţeam ceva, în interiorul meu, simţeam cumva că asta trebuie să fie, asta trebuie să fac, asta-i calea pe care trebuie s-o urmez. Dintotdeauna am ştiut că asta vreau. Deci, calea asta am urmat-o. Şi nu regret deloc. În plus, după cum i-am spus odată şi lui Mihai, când şi el mi-a pus întrebarea asta, de fapt, cred că matematica m-a ales pe mine... Înainte de a fi învăţat să vorbesc bine, corect, am învăţat singur să număr şi să socotesc, de parcă aveam matematica în sânge. Când alţi copii preşcolari de seama mea se jucau cu diverse jucării, eu preferam să răsfoiesc cărţi; cărţile de matematică. La întrebarea "Ce vrei să devii când vei fi mare?", aveam mereu, negreşit, un singur răspuns, foarte clar: "Matematician"... Aşa spuneam oricui mă întreba. Matematica a fost, într-un fel, prima mea mare iubire...

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce nu a venit Moş Nicolae la mine...

Am fost copil? Eu nu-mi aduc aminte
N-aveam ghetuţe pentru Moşul Nic
Şi eram dintre toţi cea mai cuminte,
Dar, Moşul, mie, nu mi-a dat nimic.

Nici nu l-am aşteptat vreodată-n seară,
Nici dimineaţa nu l-am aşteptat.
Ştiam că pe la noi n-o să apară,
Sătul de-al mamei permanent oftat.

Doar se oprea la uşa încuiată,
Dar nicio bucurie n-auzea.
Doar lacrima măicuţei blestemată
Pe pragul ros de carii tremura.

''Aici nu sunt copii, plec mai departe,
Că de-ar fi fost, aş fi ştiut precis''.
Aşa gândea Moş Nicolae-n noapte
Eu l-am văzut pe Moşul, doar în vis.

Venea cu haine şi cu ciocolată
(Din vis nu aş fi vrut să mă trezesc)
Fiind copil, eu, gustul, niciodată
Nu l-am simţit şi poate că greşesc,

Acum, când mai ascund câte-o bomboană
Şi ca o hoaţă mă desfăt cu ea.
Dar am rămas de-atunci cu-această toană,
Doar mamei, de-aş avea-o,-acum, i-aş da.

Nici azi n-aştept, să-mi vină pe la poartă-
E linişte în casă ca şi-atunci.
Copilul trist din mine mai aşteaptă...
-Moş Nicolae-n mine să arunci

Cu anii ce s-au dus pe negândite,
Aşa, ca o părere au plecat.
La uşă sunt ghetuţe lustruite,
Pe care necopilul le-a lăsat...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am plâns când l-am ascultat pe Radu Lupu la Paris. Ştiam cine este agenta lui şi am rugat-o, dacă se poate, să mă lase în culise. Aşa că m-am dus să-l salut. Acum: Ce poţi să-i spui unui asemenea om? Bravo? Felicitări? M-am dus spre el, l-am privit şi singurul lucru pe care i l-am spus a fost: Mulţumesc. Mulţumesc foarte mult. S-a uitat la mine şi mi-a zis: Eu mulţumesc. Atât.

Vassilis Varvaresos în TVR 1, Nocturne (24 aprilie 2015)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mirare

- Alo! Ce zici, ai vrea să ne-ntâlnim
diseară, la un suc, pe o terasă?
Mi-e dor să te mai văd, să mai vorbim,
să-ţi spun de ce-am plecat şi ce m-apasă.

- Ei bine, am să vin. Acelaşi loc?
- Acelaşi! – am să fac o rezervare
şi, poate - cine ştie? - am noroc
cu masa noastră unde, ca o boare,

simţeam aroma florilor de tei,
iar muzica plăcută, în surdină,
e acompaniată, de-obicei,
de greieri care cântă în grădină.

Şi ai venit, frumoasă, pe-nserat,
zâmbind uşor, iar vechea ta privire
mi-a amintit de-un timp, când m-am lăsat
purtat pe valul dulce, de iubire.

Au fost şi zile calme, şi furtuni,
şi mari tristeţi, şi multă bucurie,
şi ani mai răi, dar, mult mai mulţi ani buni,
a fost cum viaţa ştie ea să fie.

Parfumul tău, acelaşi, cel ştiut,
cel care mi-a plăcut întotdeauna,
ţi l-am simţit pe loc, într-un sărut
ce, în secunde, a durat doar una.

Ne-am aşezat la masă, am vorbit,
ne-am povestit, din viaţă, fiecare,
iar apoi, fâstâcit, ţi-am dăruit
cadoul ce-ai primit cu încântare.

L-ai desfăcut şi ai găsit un plic
în care îţi scrisesem multe rânduri
în care încercam să îţi explic
ce am crezut, ce-aş vrea acum şi... gânduri.

Am observat, atunci când ai citit,
o strălucire-n ochii tăi, şi-o stare
pe care o ştiam şi am zâmbit:
ridici sprânceana dreaptă a mirare.

- Gândeai aşa atunci, sau crezi acum?
Te-ai înşelat, puteai să-mi spui şi, poate,
n-am mai fi fost străini, aveam un drum
de mers în doi şi nu singurătate.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mirare

- Alo! Ce zici, ai vrea să ne-ntâlnim
diseară, la un suc, pe o terasă?
Mi-e dor să te mai văd, să mai vorbim,
să-ţi spun de ce-am plecat şi ce m-apasă.

-Ei bine, am să vin. Acelaşi loc?
-Acelaşi! – am să fac o rezervare
şi, poate - cine ştie?- am noroc
cu masa noastră unde, ca o boare,

simţeam aroma florilor de tei,
iar muzica plăcută, în surdină,
e acompaniată, de-obicei,
de greieri care cântă în grădină.

Şi ai venit, frumoasă, pe-nserat,
zâmbind uşor, iar vechea ta privire
mi-a amintit de-un timp când m-am lăsat
purtat pe valul dulce de iubire.

Au fost şi zile calme, şi furtuni,
şi mari tristeţi, şi multă bucurie,
şi ani mai răi, dar, mult mai mulţi ani buni,
a fost cum viaţa ştie ea să fie.

Parfumul tău, acelaşi, cel ştiut,
cel care mi-a plăcut întotdeauna,
ţi l-am simţit pe loc într-un sărut
ce în secunde a durat doar una.

Ne-am aşezat la masă, am vorbit,
ne-am povestit din viaţă, fiecare,
iar apoi, fâstâcit, ţi-am dăruit
cadoul ce-ai primit cu încântare.

L-ai desfăcut şi ai găsit un plic
în care îţi scrisesem multe rânduri
în care încercam să îţi explic
ce am crezut, ce-aş vrea acum şi... gânduri.

Am observat, atunci când ai citit,
o strălucire-n ochii tăi şi-o stare
pe care o ştiam şi am zâmbit:
ridici sprânceana dreaptă a mirare.

- Gândeai aşa atunci sau crezi acum?
Te-ai înşelat, puteai să-mi spui şi, poate,
n-am mai fi fost străini, aveam un drum
de mers în doi şi nu singurătate.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea

Mergeam pe strada pustie luminată de luna strălucitoare
Privind cerul înnegurat şi stelele încântătoare
Un gând m-a străpuns, ce pace nu-mi dădea.
"De ce trăim, oare, în viaţa asta grea?"

Încercam şi încercam să găsesc răspuns
Însă nimic nu părea să fie potrivit
Şi atunci un singur lucru mi-am spus:
"Fiecare are un scop ce trebuie îndeplinit."

Continuând să merg prin bezna cea tăcută
Pe o bancă mai micuţă, aflată-n faţa mea
Stătea o fetiţă ce părea că ascultă
Şuierăturile vântului care lin bătea.

Fără vreo idee, lângă ea m-am aşezat,
Am privit-o în ochi un timp îndelungat
Am văzut în ei doar suferinţă,
Nici pic de iubire sau dorinţă.

Vrând să par politicos, am întrebat:
"Micuţo, eşti bine, ce s-a întâmplat?"
Şi fără vreo expresie pe chip, mi-a răspuns:
"Poţi să mă faci să ajung acolo sus?"

Rămas fără cuvinte de ceea ce mi-a spus,
Am continuat să vorbesc, punându-i o altă întrebare:
"Eşti bine? Ce sa întâmplat de eşti supărată aşa de tare?"
Tăcere, dar am avut răbdare.

Trecuse ceva timp, cine mai ştie cât....
Dar atunci şi-a ridicat capul din pământ
Mi-a şoptit încet, dar m-a marcat tare:
"Mama mea e înger, cum pot să fiu şi eu, oare?"

Nu i-am răspuns, am aşteptat continuarea.
"Lumea mea s-a prăpădit, vreau doar să ajung în cer,
Acolo e mama mea, prea multe cer?"
Lacrimi care nu îşi găseau alinarea.

Ceea ce mi-a zis, pe viaţa m-a marcat.
"Fetiţo, viaţa merge înainte, să nu-ţi para rău.
Nu se va mai întoarce, e adevărat,
Dar ea va fi de acum îngerul tău."

S-a uitat cu ochii ei înlăcrimaţi către mine:
"Cum mai pot trăi când tot ce iubeam a murit?
Nu voi mai fi niciodată bine,
Iubirea de mamă era tot ce mi-am dorit."

Asta este tot ce mi-a mai putut spune.
A luat-o la fugă fără să-i mai pese,
Însă ochii, inima şi mintea mi-a deschis
Şi am ştiut ca întâlnirea cu ea a fost ceva prescris.

Acum, întrebarea mea avea răspuns:
"De ce trăim, oare, în viaţa asta grea?"
Ei bine, un singur cuvânt e de ajuns:
"Iubirea - de familie, de prieteni, de tot ce înseamnă ea."

poezie de Alexandra Marinescu
Adăugat de Alexandra Marinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trezire

Ce seară-n care singur cu mine iar mă lupt
De teamă şi tristeţe că astăzi, mai abrupt,
Mai sec, mai gol, mai aspru, mult mai învolburat
Mi-am văzut viitorul în aerul curat,

În vântul care bate, în frunza ce-a căzut,
În timpul care trece şi-n omul ce-a trecut,
Pe mine în oglindă aşa curat şi drept
Şi bun, cinstit şi sincer, cu inima din piept

Bătând în fugă mare, prinzând cu drag de tot
Ce a atins în cale, iubit-a totul, pot
Să spun cu strigăt mare, cu trâmbiţă de foc,
Tot ce avem în viaţă nu ţine de noroc,

Ci doar de tine totul, de mine şi de noi,
Sau poate nu de-a-ntregul, dar sincer, mă îndoi,
Că este-n lumea asta un lucru cât de mic
Pe care, chiar şi-n gând doar am vrut ca să-l ridic

La nivelul la care să-l pot vedea deplin
Aşa cum e, un totul, lăsat de la Divin
Mai mic, mai plin, mai mare, unit de mii de părţi
Ce-ar încăpea în minte, dar nu în mii de cărţi

Cum e a mea oglindă în care m-am văzut
Astăzi mai clar, mai tare, mai drept dar decăzut
Din chiar a mea părere, căci chipeş, bine, sus
Până mai azi pe mine mereu, mereu m-am pus

Dar am greşit şi ştiu că la mine m-am uitat
Aşa voios cum sunt, eu mai rău m-am întristat
Că m-am văzut prea bine, credeam că sunt zărit
De toţi prieteneşte dar, Doamne, ce tâmpit

Să mă ridic cu gândul, cu inima în slăvi
Pe mine, înnegritul, în suflet cu otrăvi
De morţi aducătoare, cu putredu-mi miros
M-am pus în piramidă de sus şi până jos

Când de fapt azi, întâia oară când m-am desprins
De egoul puternic, de rugul cel aprins,
Am observat că nu sunt măcar numai pe sfert
Cât mi-am văzut persoana pe care prea incert

Am crezut că o cultiv şi că spre bine-o cresc
Pe când, de fapt, cu lauri eu singur mă acresc
De parc-aş fi o iudă, rău mie mi-am făcut
Că am plecat departe de unde m-am născut

Gol şi murdar şi vânăt dar totuşi fericit,
Aşa eram şi tot eu de-acolo am fugit
Ca să m-ascund de mine, de viziunea mea
Asupra mea, desigur, ce greu mă apăsa

Dar nu vedeam c-orbeşte mergeam întunecat
De propria privire, de modul cel spurcat
Cu care murdărit-am un trup orânduit
Prea bine de un Doamne ce nu L-am preţuit

Din propria-mi prostie, din nepăsarea mea
Tot eu mereu lăsat-am în partea cea mai grea
A iadului să cadă treptat a mea viaţă
Şi m-am trezit deodată ieşit la suprafaţă

Şi n-am ştiut, chiar astăzi, să reacţionez
La propria trezire sau poate un botez
Ce vine dintr-un singur şi unicat moment
În care eu, pe mine, m-am văzut monument

Ridicat doar pe apă, pe vânt, pe foc uscat
Şi lăsat din porunca Marelui Împărat
Să cadă ca în valuri, ca frunza de uşor
Poate să fiu legendă şi pildă tuturor

Să ştie să nu facă vreodată ce-am făcut
Cu viaţa pân-acuma câtă mi-am petrecut,
Ci mereu s-o îndrepte, s-o crească mai frumos
Unde este Lumină şi Cerul luminos!

poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am fost...

Am fost şi somn, şi multe răsărituri
Şi-adeseori am fost chiar şi coşmar
În al meu vis şi-n alte nesfârşituri,
La fel de viu sau tot imaginar.

Am râs nebun şi-am izbucnit în lacrimi
De-atâtea ori, că nu mai are rost
Să-mi amintesc prin câte mii de inimi
Am fost un zeu sau poate doar un prost.

Am şi răbdat de foamea cea mai cruntă
Paradoxal, simţită doar în piept
Şi am servit belşugul ca la nuntă,
Deşi-n simţiri ades am fost nedrept.

Am cunoscut şi frigul îndoielii
Ce mi-a-ngheţat şi sufletul din mine,
Şi-arsura grea de sub nivelul pielii
De dor aprins, cu lava-i de suspine.

Am alergat de când mă ştiu pe lume
De omul rău şi de singurătate
Şi am ajuns statuie fără nume,
Când am rămas orfan de jumătate.

Am tot strigat pân-am pierdut şi glasul,
Fără urechi ori fiinţe să m-audă,
Însă oricât de drag mi-a fost taifasul,
Am şi tăcut când soarta a fost crudă.

...

Am să mai fiu măcar o bună vreme
Şi câtva timp, să nu vă fie dor;
Mă rog la voi – păstraţi-mă devreme,
Să nu vă fiu târziu când am să mor...

poezie de Vali Iuraşcu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru Ana

Cine-ar fi crezut ca vântul
Va avea un scop al lui,
Si că -mi va purta cuvântul
Oriunde si chiar oricui.

L-am rugat să nu se ducă
Mai departe de-al tău sat,
Si de-atunci umblă nălucă,
Dar te tine nu a dat.

L-am ghidat cum am putut,
Chipul tău i-am arătat,
Pur si simplu n-a văzut
Chipul tău în acel sat.

A venit plângând la mine,
Suierand că n-a găsit
Stau si mă gândesc mai bine,
Oare ce l-o fi oprit?

Am vorbit apoi spre soare,
Mi-a zâmbit si-a luminat,
M-am gândit că n-ai scăpare
Dar nici el nu te-a aflat.

Zi de zi el străluceşte,
Si lumina si-o trimite,
Prin ferestre tot priveşte,
Nici o casă nu omite.

A mai prins zile cu nori,
Chiar si-asa nu pot pricepe,
Calea ta-ncotro se-nedreaptă,
Drumul tău unde începe?

L-am lăsat să cerceteze
Satul, timp destul să vadă,
Dar i-am spus să înceteze
Neavând nici o dovadă...

Am vorbit apoi cu luna,
Poate o afla ceva,
Ajutată fiind de stele,
Pun speranţele în ea.

Si-a-nceput strajerul nopţii
Cu armata ei cerească,
Luminând satul cu toţii
Încercând să te găsească.

Nopţi întregi cu lună plină,
Chiar si stele cazatoare,
Căutând a mea regină,
Invizibilă se pare...

Au trimis în jur comete,
Si pe marte l-au rugat,
Au găsit atâtea fete
Dar de tine nu au dat...

Am vrut să vorbesc cu piatra,
Însă ea în taina ei,
Mi-a soptit să-mi caut fata
Doar cu ochişorii mei.

Căci de jur asa iubire,
Oare n-as putea călca
Personal in sat la tine
Si să -ntreb pe cineva?

I-am zâmbit si doar atât,
Nu cred că ar înţelege
Cum iubeste si nici cât,
Inima acestui rege...

Stau acum si ma gândesc,
Oare cum nu te-au găsit?
Vântul, soarele si luna...
Înţeleg că am greşit.

Vântul a umblat degeaba,
Asa lin în ritmul său,
Sigur te-a-ntalnit si sigur
S-a pierdut in părul tău.

Soarele atât de mare,
Dar asa de mititel...
Cum avea sa te zareasca,
Cand lucesti mai mult ca el...

Luna si atâtea stele
Nici ele n-au realizat
Că esti una dintre ele,
Chiar regina din regat.

Căutau fără -ncetare
Dar greşit de la-nceput
Te stiau o muritoare,
Simplă viaţă -n chip de lut.

Cea mai mare -n infinit,
Tu esti steaua mea, doar una,
Nu aveam cum te găsi,
Mi-a recunoscut si luna.

În sfârsit am înţeles,
Că eu pot să te găsesc,
Ascultând de ce-am in suflet
Ca eşti fata ce-o iubesc.

Mi-e asa ruşine -acum
Că am apelat la astre,
Să ghideze al meu drum
Spre poarta iubirii noastre.

Dacă vreau să reuşesc
Trebuie să -nfrunt o lume,
Pentru fata ce iubesc,
Ana.. sa îţi spun pe nume.

Nu-i secret ca te -ndragesc,
Spui ca pare prea ciudat...
Eu stiu sigur, nu greşesc,
Nu-i nimic de explicat.

Poate că mi-ai fost aproape,
C-un cuvânt sau altceva,
Noaptea mi te-ascunzi sub pleoape,
Visul meu... dragostea mea...

Ajutor eu nu mai caut,
Singur am sa te gasesc,
Spun si astăzi cu tărie
Ca esti fata ce-o iubesc.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doi bogaţi

M-a dus avarul să-mi arate
Întregul său tezaur,
Şi mi-a deschis o ladă plină
Cu aur... aur... aur...

Privindu-mă cu ochi ironici
Mi-a zis: "Arată-mi mie
Şi tu, acum, dacă se poate,
Atâta bogăţie!"

Atuncia, ca să-mi sting în suflet
Sarcazmul şi amarul,
Şi să-i arăt că de cât mine
E mai sărac avarul;

L-am dus grăbit spre locuinţa,
Spre raiul dragei mele,
Şi-am zis avarului: "Priveşte
Furiş printre perdele!"

El s-a uitat: pe-o pernă albă
Dormea iubita dusă,
Şi-n jurul ei plutea un farmec
De linişte nespusă...

Ne-am dus în urmă fiecare
Spre scumpul său tezaur:
Eu la iubita mea, - Avarul
Spre lada lui cu aur...

poezie celebră de Traian Demetrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O poveste şi-atât

cândva toate erau ale mele
şi viaţa era de-nţeles
nu anii contau ci iubirea
tot timpul aveam de ales

principii şi taine, aiurea
puteam să greşesc orişicând
eram tânăr, cuprindeam cu privirea
pământul, cerul şi orice gând

puteam să mut chiar un munte
doar suflam şi l-am şi sfărâmat
clădeam imediat câte o punte
peste hăuri de în cale mi-au stat

iar mintea-mi zbura printre stele
visând că eram infinit
nu ştiam că fac parte din ele
sunt praful ce cândva ne-a unit

nu-mi pasă că toate sunt duse
sau de tine de mine de voi
amintirile rămân suprapuse
peste viaţa de mai de apoi

cândva iubeam zi şi noapte
nu existau îndoieli sau erori
dansam pe câmpuri minate
dar vedeam şi credeam doar în flori

te-ai dus tinereţe adio îţi spun
viaţa-i hâdă acum şi neghioabă
dihănii ca troli şi orci mă supun
crezând că au cu mine vreo treabă

cândva eram tânăr şi chiar eram eu
voiam să le ştiu mai pe toate
imitam un zeu dar eram derbedeu
mai bine de atât nu se poate

poezie de Mihai Chira
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul care oferea flori tuturor

Pe o banca,
Braţele pline de flori,
Un bătrân cu ochi zâmbitori,
Curiozitatea morbidă,
Ce lumea o stăpâneşte,
Mă duse la el,
Îmi oferi o floare,
Îl întrebai cu morbiditatea curioasă,
De ce flori tuturor oferi,
O voce calmă, îmi răspunde,
In tinereţea mea,
Mi-a plecat iubirea in lume,
O floare poate v-a ajunge la ea,
Esti nebun, te-a înşelat,
Cu altul a plecat,
De ce judeci asa, spuse el,
Sa sacrificat pentru mine,
Ma lăsat liber,
A simţit iubirea mea,
Nu poate să îmi ofere fericirea,
Ţi-a spus ea asta,
Nu, dădu din cap,
Asa cred eu,
De atunci mereu,
Ofer flori oricui,
Una poate v-a ajunge la ea,
Plecai cu capul jos....
Întâlnisem adevăratul amor,
Omul care oferea flori tuturor...

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Şi timpul în neştire trece
Însă numai un singur dor
Cu viaţa timpul şi-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aş vrea să ştie o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viaţa merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Şi de ţi-ai pierdut dragul părinte
Inima-ţi plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O fiinţă a cărei vieţi s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Şi a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viaţa dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toţi ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viaţa pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Şi m-ai lăsat c-un singur dor.
Şi acuma orice veselie
E ca şi cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu eşti tot vie
Şi vei trăi o veşnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet şters să mai schiţez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înţeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu ştiu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Şi-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Şi nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieţii a-l seca.
Mai sunt mulţi care-mi sunt aproape
Şi unii chiar mă înţeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înţelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu eşti mereu doar lângă mine...

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă...

Dacă cineva poate să facă o lume mai bună???
Da, căţelul vrea să-mi spună!!
Da, că ţelul nostru este
Da, căţelul mă iubeşte

La sufleţel mi-a intrat
Acest căţel minunat
În braţe la mine a stat
Şi mi-a arătat

Cum să nu avem în lume păcat
A lătrat pe un grai fermecat
Apoi a scâncit liniştit
Când i-am spus că şi eu l-am iubit

M-a pupat cu al lui botic moale
Eu l-am mângâiat pe spate
Şi am atins un ţinut dincolo de orice eu am ştiut
Când în braţe l-am ţinut... Universul m-a pătruns

Era ceva ascuns.
Un drum, un zbor, ce nu pot a explica
Nu există nici o replică
Iubirea este UNICĂ....

poezie de Florin Găman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eram sălbăticit şi plin de ură. Uram întreaga lume pentru că vedeam mizeria şi egoismul, sălbăticia cu care cel puternic smulgea celui slab agoniseala obţinută cu greu. Cel puternic râdea şi batjocorea. Cel slab plângea şi dispera. Se resemna. Nu ştiu ce s-ar fi ales de mine şi unde aş fi ajuns dacă nu ar fi rămas o singură flacără mică de umanitate care ardea în mine şi care era ţinută vie de puţinii prieteni adevăraţi pe care îi aveam şi care vedeau în mine un suflet, şi nu un sărac ce nu avea nimic de oferit şi de pe care nu poţi scoate profit. Să simt că sunt o companie plăcută pentru nişte oameni care se puteau lipsi de mine, să simt că sunt ascultat şi că atunci când vorbesc despre dorinţele şi visurile mele nu sunt batjocorit şi umilit, să pot să râd cu cineva, să simt că exist şi primesc puţină atenţie, să fiu onorat ca fiinţă umană pentru ceea ce sunt în interior şi nu pentru ce pot să afişez în exterior, asta mi-a salvat sufletul, mi-a schimbat viaţa şi m-a împuternicit ca azi să pot vedea şi eu în oameni măreţia, puterea şi divinitatea şi după puterile mele, să fac ce pot ca să păstrez flacăra speranţei aprinsă aşa cum odată a fost şi ea îngrijită de prietenii mei pentru mine. Iubeşte oamenii atunci când o merită cel mai puţin. Atunci au nevoie cel mai mult. Doar aşa putem să salvăm suflete pentru a face lumea mai bună.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-au spus că o să-mi treacă

Mi-au spus că o să-mi treacă
Aşa, cât un clipit
Că nu există suflet
De neînlocuit

Că lumea-mi aparţine
Că-i timpul să trec peste
Şi că iubirea-n sine
E ceaţă şi poveste

I-am ascultat o vreme
Şi te-am lăsat să-mi treci
Trecând la alte buze
Scăldate-n vinuri seci

Era aşa de bine
Ca după nopţi în care
Îmi ocupai toţi porii
Să te-arunc în uitare

"Ce bine e să-ţi treacă!"
Spuneam biruitor
"Ei chiar aveau dreptate
Iubirea-i doar amor

Săgeată ce ţinteşte
Spre inimi de o şchioapă
Le-arată fericirea, apoi le-o ia
Şi pleacă"

Mă vindecasem parcă
De orice fericire
De orice suferinţă
Şi de orice iubire

"La ce să îmi trebuiască?
Iubirea-i slăbiciune!"
Strigam eu sus şi tare
Schimbat ca prin minune

Dar inima-mi de-o şchioapă
Ştia că-i doar minciună
Şi suferea-n tăcere
Fără să îmi mai spună

Plângea închisă-n mine
Fără să ştiu c-o doare
Simţind ca niciodată
Că-i nefolositoare

"Trezeşte-te! Iubeşte!
Nu asta mi-e menirea
Să stau închisă-n tine
Uitându-mi fericirea!"

Spunea şoptit săraca
Dar eu nu ascultam
Să uit de tot de inimi
Mă încăpăţânam

Aşa mi-am pierdut ţelul
Aşa mi-am stins iubirea
Am îngropat trecutul
Stingându-ţi amintirea

Dar cum în noapte visul
Te lasă iar să vii
La noapte, printre stele
Din nou te voi iubi

Şi adevărul este
Că n-o să-mi treci în veci
Oricâte alte buze
Şi-oricâte vinuri seci!

poezie de Gabriel Cîndea (iulie 2019)
Adăugat de Gabriel Cîndea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stela: Gata, campionule? De abia acum ai ieşit de la Lucian? Parcă ţi-am spus să stai doar puţin.
Mihai: N-am uitat. Să ştii însă că vizita mea nu l-a deranjat. Din contră, i-a făcut mult bine, aşa că n-ai motive să mă cerţi.
Stela: Poate... Însă nu ştiu ce va spune Nis când te vei întoarce, văzând cât de mult ai stat cu şeful lui; doar ştii bine că lui nu i-am dat voie deloc, nici măcar puţin, deci, nu e corect faţă de el.
Mihai: Las' că mă descurc eu cu Nis. Nu mi-e frică de el. N-are decât să spună ce-o vrea. Nu mă sperie pe mine, oricât de înalt ar fi. Poate invers.
Stela: Ştiam că nu eşti fricos, însă nu-i corect faţă de ceilalţi.
Mihai: De ce nu?! Doar le vei da şi lor voie să-l vadă, în curând, nu-i aşa?
Stela: Nu foarte curând. Alex e acolo?
Mihai: Nu. A ieşit când am intrat eu. A fost un adevărat cavaler. M-a lăsat să discut în linişte cu Luci. Presupun că e împreună cu ceilalţi acum, pe puntea principală, deci, mă duc şi eu la ei.
Stela: Bine, Mihai. Eu intru la pacientul meu. Dacă nu-i Alex acolo, nu-i bine să-l las singur.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doresc cu patimă un singur lucru: să-i implor pe oameni, de la Nicolae al II-lea până la ultimul tâlhar, să se cruţe pe sine, să uite tot, toate cugetările despre Dumnezeu, despre viaţa viitoare, nu mai vorbesc de stat, familie, propriul trup, şi să-şi îndrepte toată atenţia, toate puterile asupura unui singur lucru, singurul care este fără de tăgada, viaţa lor, şi să n-o dea nici pentru patrie, nici pentru glorie, nici pentru bogăţie, nici pentru Dumnezeu, ci să trăiască pentru sine, pentru binele lor, să se folosească de binele vieţii care e în puterea noastră. Binele ăsta care nu ni se poate lua, care atârnă mai greu decât orice altceva, care distruge tot ce poate fi greu în viaţa noastră. Binele ăsta e iubirea, iubirea faţă de tot ce e însufleţit, şi chiar neînsufleţit, ba chiar şi iubirea faţă de sine, faţă de sufletul nostru. E starea aceea a duhului în care totul e bine. Mă chinuie, mă aţâţă, mă torturează, mă bat, iar mie mi-e milă de cei care fac asta, îi iubesc şi mă simt cu atât mai bine cu cât ei sunt mai răi cu mine. Sădeşte în suflet sentimentul ăsta, căci e cu putinţă, şi totul va fi bine, tot ce e considerat nenorocire, inclusiv moartea, totul se va transforma în bine.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marele nimic

am căutat o viaţă întreagă
marele nimic
ieri, plimbându-mă pe stradă, la amiază
l-am găsit,
era cocoţat acolo, sus-sus
nu ştiu cum a ajuns
privea dispreţuitor la noi
el, marele nimic
greu l-am convins
să-l iau cu mine
lumii să-l arăt
l-am pus cu grijă în desagă
am mers apoi o viaţă întreagă
prin lumea asta, mare, goală
când am deschis desaga
am descoperit mirat
în ea era decât... nimic
desigur foarte mic

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu din În lumea Marelui nimic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!