Până atunci

Se albăstreşte cerul, e semnul lui de viaţă,
bunavestirea orizonturilor moi, rememorarea
aceleiaşi clipe a sărbătorii fără trâmbiţe.
De-acum încolo copiii se vor naşte singuri,
animale împăiate vor popula asfaltul aluvionar
al străzilor, iubitele sodaţilor fără chip vor deveni
fete în case uriaşe, părăsite, cu geamurile veşnic
deschise înspre câmpuri.

Să începem să cunoaştem mai bine boala
aceasta a rămânerii în viaţă, trasul de clopotul
infinitului, cu bătaia de-o clipă, să creăm un limbaj
prin care să putem povesti cum trebuie urmaşilor
dansul neregulat al frunzelor!
La o depărtare de-o soartă cântă un pian negru,
La o depărtare de-un icnet coboară Dumnezeu
în câte-un beci să îşi ia murături proaspete.

Va veni o seară în care voluntarii cerului vor face
de gardă la catafalcul muzeelor, va veni o clipă a nimicirii
globale, a ţipătului, a freneziei în masă, necontrolate.
Până atunci, mai există poteci sub care doarme aurul
salvator, mai există o scorbură în care se odihneşte
câte un înger sătul de lumină.

Da, să aprindem la marginea oraşului focuri,
acolo unde se-aude acel cântec pe care greierii nu l-au uitat
niciodată, unde un tren va muşca întotdeauna din veşnicie!
Cu capul pe umeri de linişti să lăsăm acolo să se scurgă
din noi un fel de untdelemn înspre norii prin care
nu vom putea umbla decât desculţi şi uşori!

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E pace pentru noi

Am aşteptat clipa
Să fiu suficient de liniştit
Pentru a mă colora în albastru
Tu nu eşti aici, dar a rămas cu mine
Privirea ta
Care s-a revărsat ca o ninsoare
Peste brazii fără nume din povestea
Ochilor mei.
Nu vreau decât dragoste
Şi o strig cu disperare
Să mă auzi.
Dintre durerile necontrolate prin voinţă
Se numără şi aceasta
Care m-a cuprins acum.
Te vreau şi pe tine
Şi tot în albastru,
Pe malul mării e pace pentru noi
Se-aud ecourile marinarilor ce s-au dus
Şi nu s-au mai întors...
E doar pace pentru noi
Şi cupa cu otrava-i pregătită
Se-aude marea undeva în depărtare
Şi vreau să înotăm spre seară astăzi
Ca doi delfini ce se coboară în adâncuri
Acolo unde este doar ninsoare...

poezie de Leonard Sandor
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâna ce mă alintă

Trăiesc într-un loc unde nici eu nu mă cunosc,
unde m-ar putea prinde un rost
pe care îl urmăresc
dinainte ca mama să mă împingă
spre plânsul sau râsul lumescului meu,
niciodată câştigat, avanpost.
De acolo fantastice animale vin
să deşarte spaimele şi foamea,
dincolo, tata mă cheamă să subjug visele
ca să încapă în puţinul leagăn de fericire
pe care un zeu nevăzut şi nicicând cunoscut
mă tot amăgeşte că îl am şi în care atârn,
dar mereu
legăturile şi mâna ce mă alintă mă scapă.

De acolo a început joaca
ce tot strecura prin râs izvorul
şi aşeza sâmburele nimicului la palagă
pentru a fi dus unde odihneşte zborul,
la un popas neaşteptat, niciunde;
aici vremea - veşnic şi neobosit oaspe -
apleacă odihna înspre moarte
şi ascunde viaţa cu grabă
ca să-i dea visului parte.

poezie de Aurel Ştefan Drăgan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colecţionarul de răni

poate că teama pe care o invoc
nici nu există
nici oamenii întorşi de la muncă
cu haina purtată pe umeri ca un semn
de ultimă suflare a trudei
nu există
decât
o moarte prin care văd înăuntru

nu ştiu dacă e bine sau rău
toate acestea îmi inflamează iubirea
şi tot ce-am avut...
până la urmă aş putea spune că
nu există nicio amintire
cu un copil în pantalon scurt
ci doar un bătrân colecţionar de răni
pe care şi Dumnezeu l-a uitat

nu mai ştiu niciun cuvânt care începe cu mine
ştiu însă un loc pe unde nu mai trece nimeni
singurătatea cotrobăie prin umbră şi
muşcă
puţin câte puţin
îmi fac loc în propria-mi rană şi aştept...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parola

Parcările multicolore, cu irizări metalizate
strălucind în umbra lacului, de unde
zumzăie cărucioarele încolonate, înspre
ombilic. Înspre dovadă şi tăgadă, spre
făgăduinţă, spre toate astea.
Acolo cei patruzeci de hoţi spun parola
oricui, acolo intri fără să ieşi, acolo
ieşi fără să fi intrat, fiindcă e locul
din care nu revii. din care nu te trezeşti-
de acolo nu poţi decât să nu-ţi aminteşti
nimic.

poezie de Mircea Ţuglea din Jivina, divina, O rândunică în mall (2015)
Adăugat de Radu Ţuglea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Masca

Realitatea visului tău
E o mască întoarsă pe dos,
Negru pe alb, negru pe alb
Iubire peste durere, iubire peste durere.
Îţi strig:
Hai, chiamă-mă înspre sinele tău.
Visul realităţii mele
E dosul întors al măştii,
E dosul dosului.
Alb pe negru, alb pe negru.
Durere peste iubire, durere peste iubire.
Îmi strigi:
Hai, chiamă-mă înspre sinele tău.
Înspre sinea sinelui
Acolo unde
Totul devine
Negru în alb când ne este luat;
Sau alb în negru când ne este dat;
Iubire în durere când ne este dat;
Sau durere în iubire când ne este luat.

Uitate-te la feţele măştii
Sunt intangibile.
Eu
Şi
Tu

Suntem la fel.

Eu mă regăsesc în sine
Prin tine
Tu te regăseşti în sine
Prin mine

În acel loc unde
Totul poate deveni
Câteodată
Negru fără alb şi alb fără negru
Sau iubire fără durere şi durere fără iubire

În agonie şi extaz.

poezie de Marieta Măglaş din Poeme
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Istoria scrisului

Străzile mici ne conduceau într-o direcţie necunoscută.
Se înserase în această parte a oraşului şi omul acela ne apărea brusc
de după case, ne privea câteva clipe şi dispărea înapoi la fel de brusc.
Apariţia lui era ca un clişeu fotografic, ca un diapozitiv. Drept, în faţa noastră,
la vreo 30 de metri, cu mâinile în buzunarele pardesiului, cu o figură neclară.
În acele momente între noi se lăsa un frig ciudat, care parcă ne îndepărta
unul de altul. Palmele noastre, puţin umede şi moi de căldura interioară
a dragostei, deveneau reci şi uscate ca nişte pergamente, pe care toate
liniile vieţilor se transformau în semne ale unei scrieri ciudate, în simboluri
de-a pururi necunoscute. Omul acela fantomatic în faţa noastră, şi noi
privindu-ne tulbure, în developarea instantanee şi rece a persoanei care
ne însoţea preumblarea, înaintea căreia pierdeam simţul orientării
către o destinaţie care nu fusese oricum stabilită niciodată, dar asupra
căreia nutream aparenţa unui amestec ceţos între viaţă şi moarte,
poate a unui han incendiat şi plutitor, în care se aud un pian şi voci,
la capătul unui ultim schimb de poştă, când caii, de oboseală, devin
străvezii şi încep să se amestece, ridicându-se printre nori...
Un fel de vânt, o mişcare nefirească a aerului însoţea frigul,
apariţiile stranii ale acelui bărbat care ne privea fără să scoată
un cuvânt şi apoi dispărea într-o clipă, cu mâinile în buzunare,
cu faţa la noi, imobil, după colţul caselor.
În tot acest timp îngerii nu ne părăseau o clipă, îi simţeam,
imateriali, acolo, plutind deasupra umărului nostru ca nişte lumânări
suspendate, dar stinse, fumegânde din pricina vântului ciudat,
cu atât mai mult tămâindu-ne, fără miros, fiinţele neputincioase.

În restul oraşului era ziuă, o lumină albă, pâcloasă, obositoare.
Prin ferestrele deschise ale apartamentelor, bărbaţi legaţi de picioare
atârnau cu capul în jos şi scriau pe geamurile inferioare, cu vopsea
neagră, simbolurile ciudate din palmele noastre.
Porumbei vineţii dansau orgiastic în jurul copiilor de piatră
ai avuzurilor, cuprinşi în nişte jocuri erotice care le depăşeau
cu mult vârsta, în care firul de apă, ţâşnind din adânc,
părea să aibe un rol central, catalizator.
"Ne apropiem de turn", mi-ai spus, "Se face ora", şi, în clipa când
desluşeam în depărtare orologiul, cutremurul s-a produs,
marele turn s-a năruit cu ceas cu tot peste podul vechi,
în timp ce în partea luminoasă a oraşului braţe nevăzute
îi trăgeau în case pe oamenii suspendaţi, pe scribii tainici care
lucrau de zor la propagarea publică a unei istorii personale.
Prin fum, printre dărâmături şi crăpăturile pământului, noi ne
vedeam de drum spre destinaţia noastră necunoscută.
Câini purtători de halebarde şi torţe ne străjuiau de-acum trecerea,
în timp ce un om sărac, sub felinar, scotocea de zor în
buzunarele unui pardesiu ce ne părea cunoscut.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O jumătate de oră în care amândoi am înţeles puterea unei clipe: o clipă face cât o viaţă, o viaţă poate fi o clipă doar şi o viaţă se dărâmă într-o clipă. O jumătate de oră în care lumea a fost numai a noastră. O jumătate de oră în care, neîndrăznind să visăm de teama năruirii jumătăţii de oră, până la cenuşă, am ars amândoi. O jumătate de oră.

Daria Dalin în Lacrimile tulipanului
Adăugat de Emilia Nedelcoff
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zi de vară

Deasupra stadionului, păsări mari, negre
fâlfâiau alene, una lângă alta, întunecând totul.
Se auzeau numai aripile grele lăsându-se şi
ridicându-se într-un foşnet gros, metalic.
În rest, nimic. Toată larma de până atunci încetase
la sosirea lor. Jucătorii alergau şi schimbau
cu greu balonul între ei, într-o muţenie desăvârşită.

Eu stăteam la soare, pe malul râului, la marginea
oraşului, acolo unde apa era mai adâncă şi rece
şi două conducte metalice aeriene o traversau până
departe, peste nisipuri şi tufişurile înalte.

În depărtare se zăreau ultimele blocuri,
acoperite complet cu cearceafuri albe, uriaşe.
Un căruţaş îmi spuse că locatarii se pregăteau
să plece într-o direcţie necunoscută ‒ oamenii
nu pronunţaseră numele niciunei localităţi,
ci doar indicaseră, cu mâna întinsă, nişte direcţii
nesigure, niciodată aceleaşi ‒ şi întinseseră peste
trena cearceafului uriaş o masă lungă, cu de toate,
dar nimeni nu râdea ori vorbea, încât nu-ţi dădeai seama
cu ce seamănă: cu o masă de parastas, ori de nuntă?

Pe stadion portarul nu vedea să apere nimic.
Păsările mari şi negre continuau să fâlfâie obosite
din aripi şi să asude, şi picături opace de sudoare
cădeau pe jucătorii care alergau într-o tăcere deplină.

Apa era bună, rece, sub ţevi forma dintotdeauna un vârtej.
La fiecare gol, câte o pasăre se desprindea şi,
fâlfâind greu din aripi, se oprea în faţa mea,
pe malul celălalt, pe nisip, şi se transforma
într-o fată tânără şi frumoasă, cu pielea albă,
care intra în râu şi se prindea în horă cu celelalte,
râzând de bucurie.

Am stat acolo până târziu, în seară,
când ultimul convoi de locatari a trecut în depărtare,
încet ca într-o bejenie, către o direcţie necunoscută.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu mâna pe clanţa de la uşa morţii

azi m-am gândit să-mi
provoc moartea
dezbrăcat de orice sentiment
muşc din viaţă ca dintr-un colţ de pâine
şi alerg
între negru şi alb
ca într-un cerc
umbra mi se deşiră puţin câte puţin
respir rar
dinspre tălpi înspre creştet
urcă un frig
am început să simt durerile întunericului

nu ştiu

poate sunt mult prea aproape de mine
astăzi când îmi privesc
interiorul şi mă risipesc ca
o ploaie de vară iubindu-mi
ceea ce am fost...

mă aflu la finalul repetiţiei

cu tot ce-a mai rămas din mine
o să-mi cumpăr
o clipă
în care o să-mi încui
toate amintirile
ţie ana îţi las ultimul sărut primit
la botezul copilului tău
să nu plângi pentru că eu
nu plec ci doar lunec
înspre o depărtare
în care
nu ajunge nici visul
de acolo poţi privi cel mai bine
în inima oamenilor

iartă-mă iubito

Dumnezeu nu este acasă
o umbră se mişcă pe cer de colo colo
şi mă cheamă...

poezie de Teodor Dume (ianuarie 2016)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oriunde există un depozit care vinde balustrăzi

oriunde există un depozit care vinde balustrăzi
există şi un tren circulând pe acolo
iar oriunde circulă un tren
există oameni întinşi de-a latul şinelor dorind să se sinucidă
în prezent mai sunt locuri unde încă nu s-a sinucis nimeni
dar aşteptaţi numai şi o să vedeţi
că într-o zi cineva cu siguranţă o va face

oriunde există un depozit care vinde balustrăzi
noi nu putem convinge oamenii să nu mai dorească să se sinucidă
întinşi pe calea ferată
iar de îndată ce cineva se întinde pe şine
noi nu putem opri trenurile huruitoare

poezie de Sheng Xing, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Predispoziţia la taină

Să mă condamn în turnuri de moschei
la tras de limbă clopote-ortodoxe
în timp ce-n gări sordide se tund chei
şi restanţieri se-mbată trist prin boxe.

Să m-angajez la îngeri blonzi şi bruni
pe post de recuperator de soartă
când pentru nunţi găseşti doar popi bătrâni
şi câinii disperării-mi bat la poartă.

Dar vechiul gol tot scurmă ilicit
şi-n suflet parcă port găleţi cu smoală,
de-o viaţă tot încerc să ies din mit,
dar anticii regizori se răscoală.

Şi-atunci mă plimb escamotând dureri,
ca un episcop într-o ocnă rece,
purtându-şi facla marii lui tăceri
prin spaţiile pustii prin care trece.

Nu mai visez decât un hoit suav,
tu nu-mi mai eşti pe mintea mea stăpână –
amfibiu timp, căzând în scâncet grav,
ca organistul beat ce dă din mână...

Pe sub pământ boierii merg la trap
spre sindrofii,-n conace în ruină,
dar servitori tot intră-ntr-un dulap
şi ies în alte timpuri, fără vină.

Mai cade din poveste câte-un lord,
din anotimpuri cresc poteci de umbră,
acolo, sus, în far, bate-al meu cord,
rămas fără de mine-n noaptea sumbră.

Şi peste toate umblă Dumnezeu,
papucii lui de pânză urlă-n stele,
doar singuri ei, arhanghelii de seu,
mai fumegă la gândul tainei mele.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu există singurătate

Nu există singurătate acolo unde un om

sapă sau fluieră sau îşi spală mâinile.

Nu există singurătate acolo unde un arbor

îşi clatină frunzele. Acolo unde o albină

găseşte o floare şi se opreşte,

acolo unde un pârâu oglindeşte o stea,

acolo unde - cu buze sfinte ţinându-se de pieptul

mamei sale -

doarme un prunc, nu există singurătate.

poezie de Nikiforos Vrettakos din Odele Mării Egee (1990)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Terapie

Acolo unde cădem
Pe gânduri
Şi gândurile cad pe noi
Aşa ca o ceaţă deasă
Acolo e depresiune
Acolo unde gânduri negre
Năvălesc peste noi
Ca popoarele migratoare
Şi nu le putem controla
Şi ne bagă la idei
Acolo e depresie
Undeva tot pe acolo
Trebuie să fie
O ieşire ingenuă
Care ne scoate din labirint
Care ne duce la liman
Şi care trebuie găsită.

poezie de David Boia (9 aprilie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi din visul de-o viaţă

... nu se puteau ascunde cuvintele
nici pomii de-o viaţă ai mărmuritei poteci
unde
gândul sub măgura vremilor creşte
unde
nostalgii rivalizau cu Luna
ce trece
jucând tenis de câmp cu pământul
într-un dialect revolut
sub semnul
gurii ce învaţă s-aprindă
cerul sub inima
ce se frânge
se frânge
şi din visul de-o viaţă
doar
gânduri ce-năbuşi
în mâini...

poezie de Maria Pirlogea din Prin labirintul nemărginirilor (2015)
Adăugat de mariada
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine e fata care cântă la pian?

O fată cântă la pian
Un cântec de iubire
Şi ochii ei sunt plini de fericire.
Glasul e ca un murmur de izvor,
Ea cântă un cântec de amor.
Inima îi bate tot mai tare în piept
Şi ea cântă un frumos sonet.
Chipul îi radiază de bucurie
Şi vocea ei interpretează o frumoasă melodie.
Ea cântă parcă de o clipă, de o oră, de un an
Şi toţi se întreabă: Cine e fata care cântă la pian?

poezie de Vladimir Potlog (1 februarie 2020)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre Patrie

Patria ta e acolo unde vei găsi braţele deschise.
Neamul tău e acolo unde vei sta la masă.
Ţara ta e acolo unde vei simţi pământul sub picioare.
Casa ta e acolo unde vei avea căpătâi.

Nu ai ales cine să te aducă pe lume.
Nu vei alege unde vei sfârşi zilele tale.
Patria ţi-o porţi în suflet şi-n simţiri.
Patria e unde simţi că trăieşti şi iubeşti.

Ai ales să fii veşnic călător.
Visând la o viaţă mai bună.
Dar ce e bun si ce e drept în astă lume?
Drag poet ce simţi cum bate inima în piept.

Patria ta e un cântec de leagăn
În fiecare noapte când somnul nu te-alină
Şi zorii zilei te pândesc la geam cu luna plină
Poezia ţi-e întâiul căpătâi şi graiul acel suspin.

Patria ţi-e lumină.

poezie de Lidia Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Absenţi

Cât... cât să-mi dezgolesc sufletul
Ca să ajung la Cer, sau la tine?
Unde... unde am greşit sau cine...
Cine-a sortit soarta, numele nostru?

Cât... cât putem trăi... doar pentru...
A nu muri, doar pentru câteva clipe
În care cerul ne era şi martor şi...
Adăpost într-o margine de galaxie?

Câte, câte-am pierdut, câte cuvinte
Am prefăcut în tăceri şi în lacrimi,
Câte păcate ale altora putem plăti
Într-o singură viaţă, singură clipă?

Unde, pe unde să ne mai căutam
În care unghere... suntem rătăciţi,
Cine ne-a dăruit dăruirea din Noi,
Cine ne-a scris scrierea-n grabă?

Unde... unde ne aşteaptă sfârşitul,
Când va bate ultimul gong de final,
Vom reuşi să fim prezenţi sau...
Sau ne va trece soarta... absenţi?

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Palatul

Ninge. Ninge şi creşte palatul nostru de gheţuri şi zăpezi.
Aici doar liniştea e atotstăpânitoare şi lumina albă,
străpunsă uneori de lucirile galbene ale ochilor de păsări
îngheţate, atârnând de lanţuri cu capul în jos ca nişte
sinistre lampioane. Cu fiecare fulg, mai creşte puţin
templul acesta al tăcerii şi albului absolut. Probabil că
afară ninge necontenit şi aşa va ninge mereu, căci în
faţa noastră se deschid noi saloane, mereu altele, cu
pereţii tot mai groşi, cu tăceri tot mai trainice şi mai adânci.
Plimbarea noastră, mână în mână, nu se va sfârşi niciodată,
căci trebuie să ne cunoaştem domeniul până la capăt,
nu putem trăi, nu ne putem iubi într-un spaţiu căruia
nu îi cunoaştem şi ultima tainiţă. Nu vom putea vieţui
niciodată amândoi în necunoscut. Desigur, vom lăsa semne
din loc în loc pentru a ne putea aminti de unde am plecat,
pentru a şti dacă am mai trecut pe acolo, pentru a putea
trăi cu ideea unei măsuri şi a unei speranţe de întoarcere,
pe care încă, acum, nu ne-o dorim, în acest labirint grandios,
tăcut şi rece, pe care-l stăpânim.

Ştii?, va trebui odată să ne oprim şi să facem focul, asta numai
pentru a ne mai aminti de foc, de frumuseţea şi căldura lui.
Dar unde să-l aprindem, căci se va topi totul în jurul nostru, se vor
nărui peste noi munţi de zăpadă şi de apă, vom afecta întreaga structură,
perfectă, a acestui splendid edificiu de cleştar? Ne vom plimba în
continuare încrezători în viitor şi poate că în curând vom găsi
un cotlon de piatră în care să aprindem un foc minunat,
galben şi roşu, scânteietor. Dar până atunci, să căutăm ieşirea,
să ne aducem caii înăuntru, să zburde şi ei prin saloanele
acestea mari şi nesfârşite ca nişte catedrale ale eternităţii.
Destulă zăpadă se va fi aşezat pe ei, dar ne vor aştepta frumoşi
ca la început, cu boturile deschise şi aburinde, nechezând fericiţi,
ridicându-se pe picioare în perdeaua groasă de fulgi.
Desigur că afară ninge mereu, căci priveşte: palatul nostru creşte
necontenit, noi şi noi saloane încep să se deschidă în faţa noastră,
până la capătul cel din urmă al timpului.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Precum libertatea unui tren fără gară

suierată apăsat de-un mecanic captiv
mi se ridică sufletul din acest trup
în blânda căutare a înţelegerii
poate că sunt legat printr-un cordon ombilical de univers
dar pentru început mi s-a dat voie la un singur punct
de unde cu un compas în care am cuprins gândul
(o rază obosită de atâta răsucit ceruri)
măsor diferenţa dintre origine şi acel ceva fără capăt
şi parcă din ce în ce mai albastru
printr-o inutilă scăpare de culori muzicale
înainte de a-mi alunga orice vis din alt vis
cu pietre şlefuite oval şi dangăne roşii
dintr-un clopot care bate-n dungă agăţat de-o frunză
supun cuvintele la o trecere în altă dimensiune
pe care doar voi puteţi să le redaţi înapoi cerului
prin inima voastră dezrobitoare

dansul luminii se întoarce întotdeauna printr-o lacrimă
deşi pământul nu e o circumscripţie a durerii

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio, deci, iubitul meu; mă duc la Dumnezeu, lângă care iubirea e pururi fără nori, lângă care vei veni şi tu într-o zi. Acolo, reuniţi pentru totdeauna, lângă tronul lui, vom putea să ne iubim prin veacuri.

Balzac în Istoria celor treisprezece, Ferragus
Adăugat de scofieldutza
Comentează! | Votează! | Copiază!