Când te gândeşti la grandoarea patetică a tristeţii muzicale în "Simfonia a III-a" a lui Beethoven unde tristeţea creşte în dimensiuni atât de mari, încât leagă lumile, construind deasupra lor o boltă sonoră, un alt cer – atunci finalul trist al operei lui Mozart nu depăşeşte dimensiunile unei inimi, nu înfrânge cadrele unui suflet.

Emil Cioran în Cartea amăgirilor
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Misterul tristeţii este atât de inepuizabil şi de bogat, încât tristeţea nu încetează niciodată de a fi enigmatică.

citat clasic din Emil Cioran
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt atât de trist, încât toate aspectele acestei lumi nu mai pot avea pentru mine nici o valoare. Cum să mai pot vorbi de frumuseţe, cum să mai pot face consideraţii estetice, când sunt trist, trist de moarte.

Emil Cioran în Pe culmile disperării (1934)
Adăugat de holy graal
Comentează! | Votează! | Copiază!

suflet

Sufletul - această hienă patetică.

definiţie celebră de Emil Cioran în Tratat de descompunere (1949)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Teama ce se naşte "din senin"... Singura, de altfel, şi cea mai întunecată. Ea este echivocă asemenea unei înmuguriri sumbre - şi generează o muzică de flaut trist şi aiurit. În camere tăcute de hotel sau pe străzi înguste ale unui oraş vechi ea creşte şi ne verifică dezrădăcinarea.

Emil Cioran în Cioran şi muzica
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine nu iubeşte natura nu iubeşte nici muzica, iar acele peisaje, ce nu ne trezesc reprezentări muzicale, nu pot fi amintiri. Cel ce n-a rătăcit transportat şi melancolic prin parcuri nu va înţelege graţia mozartiană. Înserări grave fără Brahms? Sau monumentalul naturii fără Beethoven? Muzica are un caracter cosmic. Fără dragoste de natură ne lipseşte baza pasiunii muzicale.

Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Majoritatea oamenilor îl consideră cel mai mare compozitor al tuturor timpurilor. De ce aceasta? Pentru că Beethoven a luat toate regulile clasice ale lui Haydn şi Mozart şi le-a dezvoltat până când muzica sa a devenit mai cuprinzătoare din toate punctele de vedere. Acolo unde Haydn a făcut o glumă care putea fi spusă într-un salon, Beethoven face glume bărbăteşti, de hohotul cărora se cutremură lumea, şi care trebuie ţipate în toiul furtunii urlătoare. Acolo unde Haydn făcea mici surprize amuzante, Beethoven îţi face surprize cutremurătoare, care te lasă cu gura căscată, fără surâs. Acolo unde Mozart era vesel, Beethoven e nebun de bucurie. E ca şi cum ai privi muzica clasică printr-o lupă – e dintr-o dată mult mai mare. Însă lucrul principal pe care Beethoven l-a adăugat muzicii clasice a fost o mult mai mare cantitate de emoţie personală. Emoţiile sale sunt mai puternice, şi mai vizibile.

Leonard Bernstein în Cum să înţelegem muzica
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă melancolia este o stare de reverie, difuză şi vagă ce nu atinge niciodată o adâncime şi o concentrare intensă, tristeţea dimpotrivă, prezintă o seriozitate închisă şi o interiorizare dureroasă. Poţi fi trist în orice loc, dar într-un plan închis, tristeţea câştigă în intensitate.

Emil Cioran în Pe culmile disperării (1934)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce face oraşele mari atât de triste este că fiecare om vrea să fie fericit, iar şansele scad pe măsura ce dorinţa creşte. Căutarea fericirii indică distanţa de rai, gradul căderii umane.

Emil Cioran în Amurgul gândurilor
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt prea obosit de visurile unui sânge prea-ncercat şi-a unei inimi stoarse de şubrede fioruri. Cu ce puteri să mai extrag din trup acorduri incerte pentru nevoia chinului vag?

Emil Cioran în Îndreptar pătimaş II (2011)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din tot ce-ai fost, nu mai rămâne decât o adiere patetică.

Emil Cioran în Cartea amăgirilor
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simfonia care oftează

tristeţea de toamnă iar mă împresoară
cerul deasupra parcă este de plumb
clipele sunt grele ca pietrele de moară
izvorul meu susură lângă lan de porumb

o lumânare mi se aprinde-n piept
sufletul meu îngenunchiază iar
chem prin rugăciune astrul înţelept
să mă umple de lumină şi de har

pe marea speranţei navighez haotic
fără să ştiu pe unde ancora s-o cobor
aproape de laguna cu verdele exotic
să-mi fie cald şi iarna frigul să-l dobor

e noapte în suflet simfonia oftează
pe harpa cerului atârnată de rază

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La capătul oricărei melancolii, există posibilitatea unei mângâieri sau a unei resemnări. Elementele estetice din ea includ virtualităţi de armonie viitoare, care niciodată nu există într-o tristeţe profundă şi organică. Din acest motiv, o fenomenologie a tristeţii ajunge la ireparabil, pe când una a melancoliei la vis şi graţie.

Emil Cioran în Pe culmile disperării (1934)
Adăugat de Crimson
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru a fi psiholog trebuie să fii atât de nefericit, încât să pricepi fericirea şi atât de rafinat, încât să poţi deveni oricând barbar; iar disperarea în care trăieşti să aibă totdeauna atâta ardoare, încât să nu ştii dacă trăieşti în pustiu sau în flăcări.

Emil Cioran în Pe culmile disperării (1934)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo unde numai îngerii mai ascultă...

actele de divorţ dintre lume şi geniu
au fost depuse furibund
în groapa comună a cimitirului
de suflete flămând
din Viena, într-o zi de decembre friguros
unde, spre gloria ei, lumea postumă
l-a aruncat pe Mozart
sub varul septic al uitării din urmă.
şi, de atunci, scena se tot repetă.
între dionisiac şi apolinic,
flautul şi recviemul,
ultimul fruct depus în coşul culegătorului...
viaţa alege întotdeauna, dragii mei,
parfumul opusului ei.
raiul îndoliat la care bate Mozart, tânăr,
ţinând în mâna sa de dantele tremurânde
ultima operă.
a sosit noaptea, Mozart...
nimeni nu l-a mai căutat...
deasupra altor trupuri,
îşi găsise odihna îngerul aruncat,
trimis de Dumnezeu pe pământ...
sfâşietoarea lumină a întunericului
ce ne înconjoară, în parcul tău cernit,
frunzele iernii îţi şoptesc numele aiurind...
o linişte senină a înnoptat pe cerul plumburiu
până când lumea a aflat că te-a pierdut,
deşi în inimi tu eşti viu prin opera ta
o, înger al muzicii inimilor îndoliate
o, Mozart care dormi regal în suflete defrişate
dacă ne-ai putea auzi durerea
de a te şti din iubire chemat
acolo unde numai îngerii
te mai ascultă, înfioraţi,
o, Mozart, e noapte, decembrie,
zi în care şi tu şi noi am murit puţin...
Mozart... Mozart... Mozart...
ecou ceresc al fiului omenirii...

poezie de Mariana Didu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când ascult această muzică de Mozart, îmi cresc aripi de înger.

Emil Cioran în Cartea amărăciunilor
Adăugat de Oana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi place foarte mult Haydn. Mi se pare un rezervor de optimism extraordinar, o baterie care te încarcă. Preferinţele acestea sunt însă şi în funcţie de starea de spirit şi de activitatea pe care o faci. Sigur, şi Mozart, şi Bach, şi Wagner. Beethoven rămâne însă Beethoven. Reprezintă omul cu toate dimensiunile lui, cu toate calităţile şi cu toate defectele lui. Pe lângă el, toţi ceilalţi sunt îngeri. Iar Bach este... cum să zic. Bach este infinitul.

Ioan Bradu Iamandescu în interviu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

mâhnire

Mâhnirea este veghea la nivelul unei inimi de diavol.

definiţie celebră de Emil Cioran în Amurgul gândurilor
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

În durerile mari, în durerile monstruoase, a muri nu înseamnă nimic, este atât de natural, că nu te poţi scoborî la nivelul unei atari banalităţi.

Emil Cioran în Amurgul gândurilor
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul se ridică împotriva zeilor şi îi neagă, recunoscându-le calitatea de fantome; când va fi proiectat sub timp, se va găsi atât de departe de ei, încât va fi pierdut până şi ideea existenţei lor. Şi, drept pedeapsă a acestei uitări, va face atunci experienţa căderii complete.

Emil Cioran în Căderea în timp, Să cazi din timp...
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeile sunt nişte nulităţi simpatice. Cu cât te gândeşti mai mult la ele, cu atât le înţelegi mai puţin.

Emil Cioran în Pe culmile disperării (1934)
Adăugat de oana
Comentează! | Votează! | Copiază!