Cântecul căţelei

Spre ziuă, sub căpiţa de secară,
Pe auriul snopilor plecaţi,
Căţeaua, in viforniţa de-afară,
Fătase şapte căţeluşi roşcaţi.

Până-n amurg, veghind incovoiată,
I-a răsfăţat, lingându-i ne-ntrerupt.
Şi se topea ninsoarea spulberată
Pe fierbinţeala pântecelui supt.

Iar seara, când găinile s-aşează
Stăpânul casei a ieşit posac
Şi unde mama pâlpâia de groază,
El pe toţi şapte i-a băgat în sac.

În urma lui, fugind după desagă,
Căţeaua da-n nămeţii de pe drum...
Răpindu-i puii, apa din viroagă
Scâncea curgând sub botul ei, acum.

Apoi când se-nturna şovăitoare
Şi singură înspre culcuşul ei,
Deasupra casei i-apăru pe zare,
În locul lunii, unul din căţei.

Străină, zgribulită şi-n neştire,
Privea la chipu-i nalt şi depărtat,
Iar luna plină, lunecând subţire,
După colini a dispărut treptat.

Şi cum atunci când cineva-n ogradă,
Drept pâine-i zvârle-o piatră dinadins,
Ca stele mari de aur în zăpadă,
Căţeaua ochii trişti şi i-a prelins.

poezie celebră de Serghei Esenin
Adăugat de Monica Mirea
Comentează! | Votează! | Copiază!

***

După toţi cei care i-am lăsat departe,
După câmpul neted poleit cu-argint,
Ca o porumbiţă singură, deoparte,
Inima tânjeşte, nu mai pot s-o mint.

Ciugulind subţire, prinde amintirea,
Cea dintâi zăpadă, paşii noi din ea
Săniile bălţii au oprit plutirea
Cârdului de raţe ce călătorea.

Din mălinul tânăr, lunecând sub geamuri,
Umbra îşi întinde braţele ei moi.
Aburind amurgul poposit pe ramuri,
Îşi fumează pipa apa din zăvoi.

Învechita zare, ce din cer se-ncheie,
O salută ziua cu fum roz şi crud.
Mirosul de iarbă-al pielei de femeie
Limpede pe buze astăzi mi-l aud.

Pace vouă şesuri, crânguri despuiate,
Tămâiaţi cu miere fruntea mea un pic!
Eu primesc cu zâmbet ale voastre toate,
Dar din toate, vouă, nu vă cer nimic.

poezie celebră de Serghei Esenin
Adăugat de Monica Mirea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde mi-a dispărut frontiera?

Nu e drept! Greşit, greşit, greşit!
Întreaga peninsulă coreeană s-a transformat în Seul.
Oh! E patria strălucitoarelor mii de events,
dar şi eu, şi tu, noi toţi luăm chipul New York-ului.
Devenim un fel de hub, o făcătură de hub.

Dar vă spun: am ajuns să fim cele mai urâte şi
neruşinate centre.

Locul în care cândva noi am cunoscut ce este tristeţea,
locul din îndepărtare,
locul de unde nu am putut pleca până când de unde,
într-un final, am plecat
după ce am fost ţinuţi pe loc, ţinuţi pe loc,
duna de mâl a inimii mele,
locul senin unde, o dată la doi ani, gutuii înfloreau

locul de acum zece ani ce arăta neschimbat şi după zece ani,
locul în care am locuit împreună cu străbunica
şi străbunicul
pe care niciodată nu i-am văzut, dar care trăiau
în rama oglinzii înceţoşate a mamei,
locul în care nici măcar în vis nu există trecutul tatălui,
locul în care un tată fără minte ara câmpul străbun
când se lăsa întunericul,
locul în care adevărul sălăşluia la sat,
locul în care tu adormeai când adormeam şi eu,
locul în care unchiul pe care-l credeam mort s-a întors
în viaţă, locul în care banii pe arendă zdrobeau oasele în raport
de trei la şapte,
locul în care oamenii mureau închizându-şi ochii,
pentru că nu aveau putere să-i ţină deschişi,
locul în care oamenii cu nas mic şi pomeţi ridicaţi
îndurând o sărăcie feroce,
făceau plecăciuni în faţa spiritelor morţilor, în ritualurile
ancestrale,
locul în care planurile pe o sută de ani nu aveau
nici un rost,
locul în care oamenii stăteau împreună în zilele ploioase,
locul în care dacă cineva murea toţi îl boceau,
locul în care Kim era unchiul lui Jang,
locul în care Kim şi Eul erau veri,
locul în care domnul magistrat nu venea niciodată,
locul în care, în nopţile cu lună plină, imensă,
cineva ascuţea un cuţit de bucătărie şi sfârteca cu el
carnea văzduhului,
locul în care sensul îşi ţinea plecat capul în faţa
non-sensului,
locul pe care l-am lăsat în urma noastră...

Unde mi-a dispărut frontiera?

poezie de Ko Un
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se spune că "Ziua Judecăţii de Apoi" este supusă numărului 7 şi că ea survine după şapte ore, şapte zile, şapte săptămâni, şapte luni, şapte ani. Poate chiar să survină peste 7 minute. Atunci plăteşti datoria karmică; amenda pentru încălcarea Legii.

Florence Scovel Shinn în Poarta secretă care duce la reuşită
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăciunul în tabără

Şi-acei ce de-a pururi au glume,
Azi tremură muţi şi-ngheţaţi
În jalea cea fără de nume;
Pustii ei simt, şi-aruncaţi
Departe la margini de lume.

Iar codru-ngropat e-n zăpadă;
Nu-i uşă, nu-i cale, nu-i loc.
În haine ca-n zi de paradă,
Ţin pînea-ngheţată la foc,
Stînd unul într-altul grămadă.

E freamăt în zare: e tunul,
Ori cîntec de clopot din sat?
Crăciunul e astăzi, Crăciunul.
Flăcăii ţin capul plecat,
Şi plînge-necat cîte unul...

Ard vesele flăcări pe vatră;
Şi-ai casei, la masă, gătiţi.
Vin oaspeţi, şi canele latră;
Le ies înainte grăbiţi
Ai casei pe pragul de piatră.

Iar pînea pe masă, vecină,
Pe neted-întinsul ştergar,
Cu vinul din oala cea plină;
Şi însuşi bunicul, cel rar
La vorbe, azi rîde şi-nchină.

Cu cîrpa la spate legată
Nevasta se-nvîrte, avînd
Spre toţi cîte-o vorbă-mbunată
Şi, locuri pe laviţi făcînd,
E suflet şi inima toată.

Din leagăn îi bîlbîie-odorul,
Se luptă din mîni şi e-n zor
Să-şi ducă la gură piciorul,
Afară e soare sub nor,
Dar haină de aur e norul.

Şi-i hohot de rîset în stradă,
Şi însuşi bunicul acum
Se-ndoaie spre geamuri să vadă
Amestecul vesel din drum
Şi lupta cu plumbi de zăpadă:

O ceată mai mare de fete
Au prins de flăcăi, mai puţini.
Şi-aprinsă e lupta-ntre cete,
Şi toţi de zăpadă sunt plini
Şi-n gura şi-n sînuri şi-n plete...

Şi-aici, în pierduta cîmpie,
Sunt ninse cărările-acum,
Se zbuciumă vîntu-n mînie,
Iar corbii-n pribeagul lor drum
Dau roate prin zarea pustie...

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Don Siempre: Declar pe proprie răspundere şi semnez: unu şi cu unu fac şapte! Cel mai sfânt dintre numerale, triumf al spiritului, expresie a maturităţii cosmice! Şapte ceruri ai deasupra capului, Sancho! Săptămâna se-nchide în şapte zile. Şapte daruri are Sfântul Duh! Şapte planete mari se-nvârt în jurul meu! Scrie şapte!

replici din piesa de teatru Don Siempre, scenariu de Valeriu Butulescu (2005)
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Măsuri oportune

Când l-a contrat Ivan, din Tulcea,
Că oltenii nu-s din Vâlcea,
Prompt, n-a mai lungit pelteaua
Asmuţind pe el căţeaua...

epigramă de Valeriu Ene din arhiva personală a lui Gheorghe Culicovschi (2008)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pensie specială pentru câini

După legea nou votată
Apare şi haimanaua
Ce-i papă pensia toată,
Lăsând flămândă... căţeaua!

epigramă de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sparg cu pumnul nuci

Din pridvorul casei pitulat sub nuc
Ori de câte ori ochii îmi arunc
Pe maidanul de sub porumbişte
Se zăreşte-o casă-n satul de restrişte.

Goală este casa, uşa e din piatră
Raită-i dau şacalii ce la lună latră;
Uşa stă deschisă până-n clipa când
Va intra în casă trupu-mi putrezind.

Loc în faţa casei nu-i decât de-o cruce,
Ce mi-or pune-o alţii după ce m-or duce,
Însă spaţiul casei pentr-un trup inert
Este mult prea mare, asta este cert.

Zilnic la trezire-n faptul dimineţii
Sorb tot mai avid din nectarul vieţii;
De pridvorul casei sparg cu pumnul nuci
Şi nu bag în seamă pădurea de cruci.

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când amintirile...

Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung şi cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies
Şi azi aceleaşi stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioşării mele.

Şi peste arbori răsfiraţi
Răsare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrăţişaţi
Şoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi îşi jurau
Credinţă pe toţi vecii,
Când pe cărări se scuturau
De floare liliecii.

Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stingă,
Când valuri de isvor
N-au încetat să plângă,

Cum luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-şi
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci şi galeşi?

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Afară, în ograda casei, latră Roro. E ultimul câne al casei noastre. Vine cu noi din Moldova. Când l-a adus tata la Iaşi, copiii mei erau mai mari decat el. Ei au dădăcit puiul orfan. Acum însă e cânele moşneag de paisprezece ani, iar copii sunt tineri de douazeci de ani.
Intr-o zi, cânele acesta va muri şi altul ii va lua locul, cum şi aceasta a venit după altul, cum si acela...

Ionel Teodoreanu în Întoarcerea în timp
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătatea de cer

luasem cu mine creioanele de colorat
şi ultimul zâmbet al mamei
apoi am intrat
ca un pictor
în copilărie vrând
să o desenez pe bunica
cum se înalţă pe vârful degetelor
de la picioare să
prindă în căuşul palmei
cel mai frumos măr
din livada din spatele casei

cândva ascunsesem acolo
jocurile copilăriei
pentru atunci
când
mă voi înălţa pe vârful degetelor
pentru a prinde în căuşul palmei
cel mai frumos măr
pe care
să-l dăruiesc nepotului meu

privirea îmi era înnodată de negura vremii
livada din spatele casei
dispăruse odată cu bunica
doar un păianjen rămas acolo
de când lumea
ţesea cu migală pe urma bunicii
mi-am scos din desagă
creionul albastru şi
am desenat jumătate de cer
de undeva
de pe marginea cealaltă
mă privea Dumnezeu

ştiu că şi înlăuntrul meu
am lăsat ceva neterminat
mă voi întoarce la anul când
vara va fi pe sfârşite şi
voi desena jumătatea de cer rămasă
pentru atunci când mă voi
întâlni cu Dumnezeu şi
o să-l întreb
în care parte de cer
o găsesc pe bunica
până atunci o să desenez o punte
între cer şi pământ
un fel de trecătoare pe care
o să-mi exersez plecarea

mama
a plecat şi ea
să o caute pe bunica
şi nu s-a mai întors

poezie de Teodor Dume din Ferestre spre marginea lumii (2019)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătatea de cer

luasem cu mine creioanele de colorat
şi ultimul zâmbet al mamei
apoi am intrat
ca un pictor
în copilărie vrând
să o desenez pe bunica
cum se înalţă pe vârful degetelor
de la picioare să
prindă în căuşul palmei
cel mai frumos măr
din livada din spatele casei

cândva ascunsesem acolo
jocurile copilăriei
pentru atunci
când
mă voi înălţa pe vârful degetelor
pentru a prinde în căuşul palmei
cel mai frumos măr
pe care
să-l dăruiesc nepotului meu

privirea îmi era înnodată de negura vremii
livada din spatele casei
dispăruse odată cu bunica
doar un păianjen rămas acolo
de când lumea
ţesea cu migală pe urma bunicii
mi-am scos din desagă
creionul albastru şi
am desenat jumătate de cer
de undeva
de pe marginea cealaltă
mă privea Dumnezeu

ştiu că şi înlăuntrul meu
am lăsat ceva neterminat
mă voi întoarce la anul când
vara va fi pe sfârşite şi
voi desena jumătatea de cer rămasă
pentru atunci când mă voi
întâlni cu Dumnezeu şi
o să-l întreb
în care parte de cer
o găsesc pe bunica
până atunci o să desenez o punte
între cer şi pământ
un fel de trecătoare pe care
o să-mi exersez plecarea

mama
a plecat şi ea
să o caute pe bunica
şi nu s-a mai întors

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătatea de cer

JUMĂTATEA DE CER

luasem cu mine creioanele de colorat
şi ultimul zâmbet al mamei
apoi am intrat
ca un pictor
în copilărie vrând
să o desenez pe bunica
cum se înalţă pe vârful degetelor
de la picioare să
prindă în căuşul palmei
cel mai frumos măr
din livada din spatele casei

cândva ascunsesem acolo
jocurile copilăriei
pentru atunci
când
mă voi înălţa pe vârful degetelor
pentru a prinde în căuşul palmei
cel mai frumos măr
pe care
să-l dăruiesc nepotului meu

privirea îmi era înnodată de negura vremii
livada din spatele casei
dispăruse odată cu bunica
doar un păianjen rămas acolo
de când lumea
ţesea cu migală pe urma bunicii
mi-am scos din desagă
creionul albastru şi
am desenat jumătate de cer
de undeva
de pe marginea cealaltă
mă privea Dumnezeu

ştiu că şi înlăuntrul meu
am lăsat ceva neterminat
mă voi întoarce la anul când
vara va fi pe sfârşite şi
voi desena jumătatea de cer rămasă
pentru atunci când mă voi
întâlni cu Dumnezeu şi
o să-l întreb
în care parte de cer
o găsesc pe bunica
până atunci o să desenez o punte
între cer şi pământ
un fel de trecătoare pe care
o să-mi exersez plecarea

mama
a plecat şi ea
să o caute pe bunica
şi nu s-a mai întors.

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu a făcut bărbatul, apoi din coasta lui a făcut femeia. După aceea a făcut Dumnezeu câinele şi din coasta lui căţeaua. Ş. a. m. d. În privinţa nevertebratelor mergem pe mâna ştiinţei?

aforism de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zi - Există zile importante pentru stăpânul casei: ziua când îşi tunde barba, ziua când se duce la doctor, şi zile importante pentru stăpâna casei - pe care ea, într-o anumită perioadă a lunii, le numeşte "critice".

Gustave Flaubert în Dicţionar de idei primite de-a gata
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă pentru ziua mea onomastică

Mă caut şi nu mă găsesc!...

Mă caut în vechiul ogor strămoşesc-
În grâu, în porumb şi-n secară,
În apa fântânii cu ghizduri de piatră
Şi-n focul din vatră,
În golul din casă
Şi-n gloata de-afară,
Şi-n toţi răposaţii ce-n mine trăiesc
Mă caut zadarnic...

Zadarnic mă caut, că nu mă găsesc!...

Când vântul se ceartă cu plopii pe drum
Şi drumul trosneşte sub paşii greoi,
Mă caut şi-n larma vieţii de-acum,
şi-n pacea vieţii de apoi...

Când ziua se-ngână cu noaptea pe lac,
Mă caut în iarba de leac,
În Steaua polară, ce poartă noroc,
În bobi
Şi-n ghioc...
Mă caut şi-n vechiul ceaslov bătrânesc
Cu slovele şterse...
Dar nu mă găsesc.

Zadarnic mă caut, că nu mă găsesc...

Părinte!...
Ce vină mă face s-alerg
Cu gândul şi fapta spre morţii de ieri,
Că urmele mele din lume se şterg
Şi nu mă găsec nicăieri?...

Ce vină mă face să nu mă găsesc
Când tot mai trăiesc?...

poezie celebră de Ion Minulescu din Gândirea, VII, nr. 3 (martie 1927)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Are şi el omenie ca căţeaua lui Ilie.

zicale româneşti
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe prispa casei, copilaşul numai în cămăşuţă, cu capul gol, urmăreşte de mult jocul stolului de paseri, printre care se află şi cei trei pui ai lui, din cuibul de humă de sub streaşină. Îi căpătase dar de la mămuca lui. De câte ori era neastâmpărat, mămuca îi zicea: "Fii cuminte, dacă vrei să-ţi dau puii când or creşte mari!" Şi el a fost cuminte, puii au crescut mari, dar în urmă au zburat! El îi văzuse cum au ieşit zilele trecute de s-au jucat prin aer, dar parcă niciodată nu zburaseră mai mult ca astăzi. Şi-şi cunoaşte el destul de bine puii: sunt cei de la mijlocul şurii din dreapta, trei, unul lângă altul, sau cei de lângă aceştia, dacă n-or fi chiar cei de la capăt. Toţi parcă seamănă unii cu alţii, şi-s aşa de sus, aşa de sus!...

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Puişorii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştefan Cel Mare şi Vrâncioaia

Într-un loc frumos ca raiul, pe un deal bătut cu flori
o bătrână-şi ducea traiul, cu ai ei şapte feciori
un deal unic sub Carpaţi, ce-l bătea vântul şi ploaia
moştenit de şapte fraţi şi de mama lor, Vrâncioaia.
Cât era ziua de mare, ei munceau cu drag şi spor
privegheaţi de mândrul soare şi de ochii mamei lor,
tăiau lemne, coseau iarbă, păzeau oile cu miei
toţi frumoşi şi puşi pe treabă şi viteji ca nişte zmei.
Şi-ntr-o seară pe Dumbravă, că aşa se cheamă dealul
se auzea cum vine-n grabă un străin ce mâna calul.
Pe un armăsar de rasă un drumeţ la trap mergea
iar Vrâncioaia-n cale-i iese, cu glas stins îl întreba:
- Bună seara, măi, străine! Ce te aduce pe la noi?
Că aici nimeni nu vine, doar ciobanii de prin văi.
- Bună seara! Sărut mâna! Peste munţi am rătăcit
am văzut casa când luna de sub deal a răsărit.
Dumnezeu m-a îndrumat, se gândi în sinea lui
după ce-a descălecat de pe şaua roibului.
- Te rog să-nnoptezi aici, eşti flămând şi obosit,
îţi pun masa să mănânci şi un pat pentru dormit.
- Mulţumesc de bunătate! Bucuros că te-am găsit!
o să stau aici la noapte, am mers mult, sunt obosit.
După ce intră pe uşă încă odată-i dă bineţe
şi-o întreabă pe mătuşă:
- Singură la bătrâneţe?
- Nu sunt singură, să ştii! Sunt aici cu Dumnezeu!
şi cu ai mei şapte fii ce mi-s sprijin, dragul meu.
- Da' feciorii nu-s acasă? o întreabă iar străinul
- O să vină, sunt la coasă, de trei zile clădesc fânul,
sănătate să ne dea bunul nostru Dumnezeu,
căci în rest avem de toate, nu ne plângem că e greu...
şapte fii am legănat, i-am crescut cum am putut,
căci pe soţ mi l-a luat Dumnezeu, de la-nceput.
După ce s-a ospătat şi vreo oră au vorbit
calu-n grajd el şi-a băgat şi apoi a adormit.
Pe cărări cu iarbă deasă, la un ceas târziu în seară
fiii babei vin acasă, zarvă mare fac pe afară.
Vrâncioaia i-a înştiinţat, când în casă au sosit
că la ei a înnoptat un străin ce-a rătăcit.
- Doarme un străin la noi, dragii mei, a rătăcit
pe un cal roib urca din văi, era tare obosit.
au dat roată la o masă, Domnului au mulţumit,
bucuroşi că au în casă pe drumeţul obosit.
când fac patul să se culce şi pun hainele în cui
văd o sabie cu cruce la capul străinului...
fir de aur strălucea pe mantaua lui domnească
şi o biblie pe ea, pe un scaun, la fereastră.
- Este Ştefan, Domnitorul! zise unul dintre fraţi.
nimeni n-a mai pus piciorul plin de aur prin Carpaţi...
uite, are buzdugan, are-o biblie şi-o cruce;
este Voievodul Ştefan! Ce-a păţit? Unde se duce?
spune unul:
- Dimineaţă să-ntrebăm pe Domnitor,
să-i dea mama vreo povaţă, poate-i e de ajutor...
auzind tot ce-au vorbit, Ştefan Vodă se trezeşte,
salutând de bun găsit şi apoi le povesteşte:
- Fiii mei, eu sunt Ştefan, am venit peste Carpaţi,
m-a-ncolţit turcul duşman, ajutor vă cer să-mi daţi.
- Am pe lume şapte fii, de îţi sunt de ajutor,
ia-i cu tine-n bătălii, chiar de o să-mi fie dor.
Mulţumit de ajutorul pe care i-l dădu bătrâna,
spune Ştefan Domnitorul, arătând spre munţi cu mâna:
- Mergeţi, faceţi oaste mare, şapte munţi o să primiţi
unul pentru fiecare, veci de veci să-i stăpâniţi!
Mergeţi prin satele voastre, de prin munţi, dealuri şi văi,
vreau să facem mare oaste, să-i distrugem pe călăi!
Au umblat o săptămână, au strâns sute de voinici,
laţi în spate şi în mână aveau săbii mari şi furci,
cu un buzdugan în mână, Ştefan, cu fiii de mocani
intrând în tabăra străină, nimici pe-ai lui duşmani.
Apoi, feciorii babei, s-au întors acasă,
numele lor la şapte sate atunci au pus...
şi azi, pe deal, mai sunt vrânceni la coasă
şi încă stă semeaţă, casa babei, colo sus...

poezie de Vasile Tudorache din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fazele iubirii

Dragoste nouă:
S-a pus lumina!
Aşa zicea mama
Când, spre apus, după asfinţit,
Năzărea un licăr de lumină, iar ea
Trebuia să aibă în buzunar, în mână
Bani. Să aibă toată luna, spunea.
Eu iubeam pe cineva care,
Fie nu a ştiut niciodată,
Fie a uitat de mult.

Primul pătrar:
Luna, plutea pe cerul amurgului,
Ca o bărcuţă de argint curat,
Asfinţind din ce în ce mai târziu,
În urma soarelui.
Eu iubeam aceeaşi fată.
Mama şi luna
Habar n-aveau.

Iubire plină:
E altceva. Toată noaptea e ca ziua.
Când am văzut primul trup gol
De fecioară plinuţă, perfectă, sfioasă...
Întâia mea iubire plină.
Coapsele sale şi luna ce se lăsa furată
Şi ascunsă de vârcolaci,
Pe cer.
Nu i-am cerut nimic,
Mi s-a dăruit cu totul şi toată,
Fără să ştie mama,
Fără să-i pese "luminii".
Într-o noapte, sub lună plină,
Cucul a cântat.

Ultimul pătrar:
Apare dorul.
O barcă din ce în ce mai mică,
Răsărea tot mai târziu, iar eu
Mă-ngăduiam cu renunţarea,
Lingându-i rănile.

Apoi:
O lumină se mai "pune" pe cer,
O mamă bătrână mai zăboveşte, înmurgind,
Prin curte,
Uitându-se în acelaşi loc,
Ţinându-şi mâna tremurândă
Pe banii tot mai neputincioşi, iar eu,
Am de la viaţă tot
Ce credeam că-mi lipseşte,
Când iubeam.
"Sunt bine, am o relaţie civilizată
Cu soţia mea şi cu toate fostele iubiri,
Ştiu când să mă opresc, joc bine fiecare carte,
Mă abţin.
Am un statut social demn,
Sunt un om credincios,
Fac tot ce pot pentru copiii mei
Şi pentru ţara mea etc."

Unde greşesc?

poezie de Marius Robu din Aproape alb (26 aprilie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!