Ultima ieşire... de serviciu

E prea des moartea, omniprezenţă,
La fiecare în parte una,
Că-i ca o hidră... ca şi Luna,
Cu-o parte ascunsă, în decadenţă...

... Căci e-n perpetuu anacronic,
Doar ea persistă într-un etern
De neschimbat, mai mult infern...
Că rai, se pare-i doar canonic.

Eu, am mai conversat cu ea,
În fond ea a monologat,
Să ştiu c-a fi nu-i doar distrat...
Să-mi dea semnal cât e de rea.

O văd, alăturea îmi merge,
Aşa tacită, pe ascuns,
Ea, ce deţine nepătruns
De firi şi nume... ce tot şterge.

Fatal traseu e-n neclintire
De milioane de-ani, milenii,
Chiar rugi de-au fost, serale denii...
Stoic... prezentă-i la întâlnire.

Inconturnabila ieşire...
Ne... raţionala-n timp, ivire.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (9 noiembrie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Componente

Mă tot surprind cu-aceeaşi întrebare;
Cât de tăcut ne e prietenul ce moare!?...
Nici cel mai mic semn nu ne dă, cum că a fost!...
Chiar să nu fim mai mult de-un viitor compost?

Parcă-i prea brusc inopinatul exit, straniu
De gol de la inertu' cel revăd; cu-acelaşi craniu
Ce până ieri îmi tot zâmbea, îmi zicea glume!
Şi nu-i răspuns chiar de-i la fel şi-l strig pe nume!...

... Nu-mi mai răspunde, e de-un rece indiferent
Şi n-are lipsuri, tot ce-a fost, e tot, prezent.
Doar nu-i mişcare şi atunci ce suntem, ce-i?...
Înseamnă; "trup" că-i o himeră... doar idei?!?...

... Şi-unde pleacă simţ, ardori, multe visări,
Cuvinte, deznădejdi, buchetele de flori;
De nu mai ştiu nimic de cel ce le-a purtat
Şi brusc, toate l-au părăsit, l-au... avortat?!

Chiar dacă-mi iau din timp spre judecată,
Sunt incapabil să-mi strâng gândurile roată,
Să spun dacă sunt "trup", sau sunt un... nu-i;
Căci pe-unu-l văd! Cu ce nu este?... Şi e al cui?

Mă întreb, cu suflet gol, cine pe cine l-are;
Dusul de vis pe umeri -stins ca o strigare-
Ce creşte pom; un trup, umflându-se-nghiţind?
Sau e-un noian imens de "feeling" în perind?

Şi-atunci -de vin-ar fi- e-a cui?... Cui aparţine?
Sunt simţul-gând, ascuns în "trup", artere, vine
Aşteptând ziua de-un final de fugi funeste,
Lăsând ce nu-i?... Şi indiferent, de-a fost, de este???...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 august 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Binecuvântată necunoaştere

Te-am luat de mână alături, din tot, tocmai pe tine,
Să ştim cât mai puţine ascunse unul de-altul,
Că-i vorbă din bătrâni –"nu ştii ce-o şti tot satul"-
Şi locul schimbă timp şi doar gând timp deţine.

Aşa-mi trec existenţe din nevrute ştiute
Şi-mi ţin culoar de fugă ca pe-un intim traseu;
Să nu mă lovesc suflet, rănindu-mi pedigreu,
La nesfârşit aleg alei de-abis abrupte.

Stau doar între coperţi închis într-un roman
Şi mă trec roase file, felii de scene, act,
Actor, ce mă întretai cu-ai mei ca într-un impact,
Lăsând poate o culoare, pe-un raft, scris... "Pământean".

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (8 decembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dregători

Trăiesc ca într-un " déjà vu"
Că ţinte ştiu nu pot s-ating;
Toţi cei din jur mă fură, înving...
Nimic nu e la fel acu'.

Pe nimeni nu mai ai de pază...
Toţi spun ce trebuie să faci,
Doar tu pe ei să nu te bagi;.
Mici sau mai mari, sunt toţi de vază!?!

Orice gândesc rămân perplex,
Căci şcoala nu mai e nimic;
Se poate face doar un pic
Şi eşti o parte din "Sed lex"?!?

La nimeni n-ai cui să te plângi
Căci plânsul e o slăbiciune,
O rugă în deşertăciune;
E cum săgeta... ce-ţi arunci!

Şi culpa nici nu mai există,
Sunt prezumat nevinovaţi;
Nici la copii nu mai sunt taţi...
Doar paguba-i ce mai persistă!

Deci plăţile-au un singur sens
Vidându-ne-n gaura neagră
La hoţi cu buzunarul dens
De-avut... Cerându-le tot lor să "dreagă"!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 martie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea

Mai mult, mult, suntem morţi decât vii, că-n fond viaţa-i o mică parte a morţii
atotstăpânitoare, sigură de-al său statut de veşnicie fără nicio intervenţie a sorţii,
căci inerţia-i o scuteşte de ambiţii; nu i se pretinde vreun sfârşit că n-are început,
nu naşte din ceva, e doar un recâştig de linişte din zbuciumul de-un viitor trecut!

E demografic "pan", în preponderenţă, moartea, că este mult mai populată, multă
şi nici nu-i complicată cum e viaţa ce-o-ntrerupe cu un strigăt de izbândă; o insultă
ce-şi va primi pedeapsa, niciodată prea târziu, căci oricum n-are nicio vârstă
nevieţuitoarea şi nici cu firea nu se pierde, căci singura în echitatea ei e justă!...

... Pentru că moartea e egală, o necunoscută fără fală, ascunsă, rece
şi-oricât este de nedorită, este universul acceptabil; la oricine trece...
doar o amintire-i de exist, infinitezimal de scurtă, fără vreo convingere,
într-o beţie a amânării gândului de-orice reflecţie îl amăgind până la stingere.

De ne-am muri trăirea, să nu fim, oh cât ne-am prelungi din moarte
şi-am fi un punct neînceput, de negru ce nicio viaţă n-ar desparte,
doar s-adunând în linii, în carouri; ar fi-n sfârşit eterna netrăire
cum spaţiul dintre stele, ce-s puţine! Am fi şi noi în fine un minus univers, o nimicire...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 martie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lume...

Creaţie sau evoluţie în timp
Obişnuit o denumim, "o lume"...
E-un simplu obicei de-a da un nume;
Cum vara-i pururi, tot acelaşi anotimp.

Cât de perpetuu credem în peren
Şi nu distingem fondul, superficiali!
Luăm tot, convinşi că suntem imortali...
Trăim iluzia de veşnic, parte din refren.

De ne-am admite-o purure inconsecvenţă
Ştiind că-ntr-o secundă milioane mor,
Am renunţa la dreptul unic d-autor...
Ne-am fi schimbat ideea despre existenţă.

De-am şti că lumea-i alta-n fiecare zi
De la microb, ferigă, fluture, varan
-Scheletele din morţi, ce-s cât o ţară, într-un an-
Am fi mai buni, fără excepţii, sigur ne-am iubi.

Visez o lume, a individului, drept cult;
Chiar de-i pe partea nevăzută a vieţii, nu doar staruri,
Noii, cu toţii, să păstreze duşii-n "hard" de anticaruri...
Să fim cu toţii, o pururi, lume de real-ocult!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 august 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alter sapiens

De-aş fi nu oase, un schelet, ci coaja de o cheratină,
Aş fi şi mort la fel, frumos, că gol e "in", nu s-ar vedea...
Aş păcăli urmaşi că sunt, aş auzi plânset de vină...
Că nu s-ar şti precis de-s viu, aş fi ca după o perdea.

Aş avea luciul, o patină ce niciun timp n-ar putea şterge,
Ca-n insectar c-un ac în spate, un exponat, măcar etern
Cât lumea n-ar zbura "ailleurs", s-ar linişti şi încă ar merge...
N-ar inventa numai pedepse să facă raiul un infern.

În pliu, golit de măruntaie, n-aş fi nici creier să mai sufăr,
Doar stoic, un cugetător, un bondar Buda aş fi rămas
Cu multe braţe, pline toate de caste, florile de nufăr...
Să împartă oameni albul pur, nu negrul nopţii... parastas.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 august 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timp, de dialog

E timpul, văduvit de-ai mei, în ambuscadă,
Pândit pe unde trece, poate-i fur trecuturi,
Că ştiu c-are traseu în pasul de paradă
Fără a se teme a pierde... el, are doar avuturi.

Se întinde în veşnicii tot mai luxuriant,
Gurmand de zile luate, le înghiţind vorace,
Serbându-şi ani de ani în fastul epatant...
Să-şi crească, precum cucul, doar el puii, rapace.

Nu ştie însă timp că-i dependent de mine,
Că eu sunt în contemplu de el şi, de n-aş fi
Cine i-ar ţine cont, l-ar aştepta, de vine...
Nu ştiu, nu înţeleg, de ce nu m-ar iubi?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (15 mai 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suferinţa

E de neimaginat...
cum programarea-i falsă,
nu merge tot rotund, cum pasă;
de jucător abil şi bine antrenat.

Traseul este scurt...
şi-i totuşi, mult, mult, chin...
din nu ştiu ce putere ce-a creat destin;
căci nu-i alunecare, totu-i întrerupt.

Nu este recompensă...
oricât te-ai dărui să-ţi fie lin,
norocul nu-ţi surâde, de eşti fin;
obstacole sunt, lumea e adversă.

Mai mult, e nedreptate...
nu e răspunsul la măsura ce o dai,
chiar de-ai dona din totul ce nu ai;
nu poţi să te ajungi, la mult, la cantitate.

Balanţă nu-i...
nu ştiu de este vreun criteriu;
când alţii pot să vândă apa... deuteriu;
iar tu, nici pâine n-ai, pe masă ca să pui.

Nu-i totul roată...
căci unii au cumpărat bilet de înalt
pe banii tăi; nu se zdrobesc- chiar de fac salt-
iar ţie abisul... doar atât ţi se arată.

Nu ştiu morala...
căci chiar de binele mereu promulg
şi cred inexorabil că-s produs de demiurg;
n-am nici-o linişte, nici fericire... viaţa-i goală.

Rămâne resemnarea...
adică nu mai cer nimic să am,
mai bine nu veneam şi doar plecam;
sunt predispus să am nimic... doar vis şi încercarea.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (6 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neconvingătoare replicare

Mă întreb pentru ce goana apocaliptică de procreere,
De la bacterii şi furnici, primate, păsări, om, lepidoptere?
Ce ţintă le e aşa supremă, într-un etern consum de-amor?...
E oare râvna narcis, surdă doar pentru un existent decor?
Şi cu-i prieşte oare lupta neîncetată pentru-a fi
Noi replici -când alt scop nu e- decât perpetuul zi cu zi?...
Pentru ce albine viaţa-şi riscă eviscerând pe-un vârf de ac?...
Zău nu mai ştiu; gândeşte oare microb să treacă veac de veac?...
... Căci tot nu cred că-i tot doar intuiţie şi gustul pentru rut,
Aşa neînvăţat, ca şi cum cipul ribozomic e înnăscut
Fără vreo noimă, nici cutumă, numai o simplă repetiţie
Fără rol scris?!... Nu-i logică!... Căci lume n-ar mai fi!... Doar dispariţie!?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (13 august 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Supra... vieţuirea

Pare-a fi doar un plus superlativ
Paradoxal, un academic acceptat;
Ca şi cum fiinţa-i pleonasm la "existat"
Şi dorul de-a trăi etern, un laitmotiv.

Nu ştiu ce-i să trăieşti peste trăit,
Dar am în scoarţă, în oase un înscris
Să-mi păstrez eu-l fizic... Interzis
Să-mi rup din lanţul de destin ce mi-e voit.

Am zis destin, necunoscutei "X"
Ce-o dau monedă schimbului "nu ştiu"
Mereu după se-ntâmplă... un prea târziu;
Doar arogant să demonstrez că "ştiu, la fix".

Mă-ntorc la termen; "peste vieţuire"...
Ca şi cum moarte-ar fi peste-a nu fi
Şi nu cred iotă că n-am cum a potrivi
Mesaj ce n-am de la străbuni... de retrăire.

Sau poate-i simbolul despre voinţă
Când singură întrece crud eşec;
Aşa cum devii peşte după-nec
Sau criminal ce ucide din credinţă...

Ori o fi gustul puritan de-a nu ceda
Ce-oricum nu ai pentru că "ea" în fond eşti "tu"-ul;
Un cărăuş, nu viaţa... ci doar sufletul
Ce-ar fi real... sau un mister sau altceva...

E sigur la bărbat prin compromisuri,
Neexistând oprelişti, nici convenţii...
Capabil de-a lupta cu-extrapotenţii;
De-aş mânca seamăn ca să-şi facă proprii visuri.

Imprevizibil nu-i la fel şi la femeie,
Stăpâna regulei că mereu se descurcă...
Şi-o face o viaţă, unde pe-alţii-i duce-n cârcă,
Chiar piere-n loc de-a eluda principii-cheie.

E sigur un colos de peste poate,
Când pare că nu poţi, că e sfârşit,
Când nu-i nimic, nici timp, eşti doar un mit
Ce ţii să-l treci de hop, să-l scoţi din moarte...

În fapt acum remarc ce e sinucigaşul;
Nici vorbă de renunţ, nu-i existenţă,
Că-n fond nu-i aparţine ce-i esenţă...
Un purtător poverii ce şi-o curmă, laşul.

PS.
... Să cred că-n fond suntem cu toţi poveri
Frugale, purtând suflete-n mesaj;
Ţintit traseu pentr-un prestabilit bagaj...
Mediatori?... "Vieţuitori" supra-stingheri?!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (22 februarie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Perturbabil

E previzibil 'n tot ce face
Şi din drum drept, îl faci o curbă!
Introvertit îl poţi desface...
Nelimitat, tot îl perturbă!

Sau poate că nu-i previzibil,
Căci stabilit definitiv
Se schimbă; orice perceptibil
L-influenţând fără motiv!

Fragil, nu-i fizic, entitate,
E doar moralul său labil
Ce nu-l are de-ntâietate...
Se lasă dus ca un copil!

E contrafort la hotărâre,
Nu ştie sigur da sau nu;
Din fastuos e-o amărâre,
Uitând la început ce vru!?!

Atenţie, nu e nebunul,
E inversul de tulburat;
Veşnic balanţă, nu doar unul
Îi fiind exemplul de urmat!

E-n fond duplicitar în minte,
Profund în nuanţe, un capabil!
Un plin de stoic; un cu... minte
Plin de faţete!... Perturbabil!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (2 martie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Conjugare

Parcă-s trecut compus, fusesem,
fără să ştiu că voi fi fost,
de atâtea ori, simplu anost
parcurs... ce nu mi-l alesesem.

Că timp era doar viitor,
nesigur, nesfârşit ce-o fi;
multe culori, lipsind doar gri...
ca cerul cu albastru nor.

Căci este, nu se mai sfârşea,
aninat zilnic de-o oglindă,
de tot uitat... uitând să prindă,
din tot ce-a fost, ce nu era.

Restrâng mereu din conjugare,
de timp, ce n-ar avea sfârşit;
tot loje, doar un pic lipit,
cu mine... în curs de întâmplare.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 martie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urechiuşă?

Am luat o lecţie de la un câine,
O căţea, în fond o umanitate-
Despre credinţa oarbă, de sinceritate
Fără de margini, peste orice mâine.

Am cunoscut-o suflet de gigant
Într-un sublim de-nţelepciune, stoic
Nespus nicicând, doar demonstrat eroic
Zilnic fără recompense, fără epatant.

În veci nu o să ştiu c-avea dorinţe;
De pentru câine e cumva vreo fericire?!?...
Nu mi s-a spus nicicând de câinii au iubire
Sau e o simplă chestie de preferinţe.

Am chipu-i de urs alb cu priviri calde
Din doi ochi bruni şi c-un năsuc maro;
Parcă eram eu însumi credincios, un alter ego
Şi mă vedeam culcat iubitei 'n lanţ de salbe.

I-am fost la rându-mi bunul curator
Şi-am întremat-o-n nou dintr-o epavă;
Ştia de-atunci că i-a fost soarta gravă
Şi-n veci nu m-a mai părăsit... Un slujitor.

Mi-a arătat copii ce şi-i făcea-n ascuns,
Venea să mă invite să-i văd, mândră...
Au fost şi morţi deja când se uita-ntrebândă
De sunt frumoşi şi i-a-ngrijit 'ndeajuns.

În fond fusese veşnic o hoinară
Ce supravieţuia în mii de circumstanţe;
Era o enciclopedie d-experienţe, relevanţe
Şi mă ierta de câte ori plecam... O-ntreagă vară...

Nu ştiu precis de doar a îmbătrânit
Sau brusc a dovedit-o suferinţa
Căci niciodată nu şi-a exprimat voinţa
De-a vrea mai mult... decât stăpânul prorocit.

Oh câte rugi am înălţat la cer
Să vină primăvara cum ne promisese
Căci tremura din noapte-n zi printre accese
Cu ochii duşi, mai duşi, suflet stingher.

Ne-am separat o seară oarecare
Crezând că i-am tratat şi suflet şi angoase,
Dar dimineaţa crudă o-ngheţase...
Murise Urechiuşă, ca o binecuvântare...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (16 martie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trucurile cafenelei... "literare"

Încerc să fac o caldă analiză
La o ceaşcă rece de cafea
Stând în picioare,
Căci la mese nu e loc...
Şi mi-a luat timp să intru-n priză
Să fiu şi eu aşişderea,
Să-mi iau un aer oarecare;
Să pot, de alţii să-mi bat joc.

Presupunând că eşti un stoic
Şi nu renunţi din prima zi
La un melanj de bun venit
-Ce e-un amestec de capcană
Printr-un limbaj din mezozoic
Cu scop precis de-a se hlizi-
Vei fi-n final tot "neprimit"...
La farfuria cu tocană.

Că-n fond nu-i loc de-arome fine,
Nu e cafeaua elixirul,
Nici limba nu e elevată,
Ideile sunt puerile...
E-o cloacă ce se întreţine
-Cu blăblăieli de nu-şi ştiu firul-
De poezie neritmată
Şi comentarii infantile!

În fond, zic ei, nu-i niciun bai
De stai să fi eternul prost
Sau vrei să pleci, un umilit
De scuipături pân' la refuz...
Au lumea lor, jegos alai,
Se ştiu cu toţii pe de rost,
Tot ce le spui eşti un smintit,
Nu-i înţelegi... senil mofluz.

Jignirea le e zilnic hrană
Şi de răspunzi... tu îi jigneşti!
Te pot bloca, anunţă-admin
Că eşti un porc sau un măgar!?!
Îngeri, sunt ei, cu loc în strană
Şi expresii hâde femeieşti,
Cu parte din limbaj divin...
Cât de bun simţ, ei n-au habar!

Doar ce "crează" aici e "bine",
Sunt singuri şi artă şi modă...
Sunt "albi"... în versuri de doi lei
Se linguşesc la... reciproc,
Clasic... e nulul de la sine,
Mesaju-i depăşit, de-o vogă
De vers, ce recunosc doar ei...
E-n fond un schimb de nul, în troc!

S-adună-n clinciuri femeieşti,
Dar nu de doamne, ci de ţaţe...
Căci de citeşti din comentarii
N-ai ce alege, e-un jargon
În tari senzaţii... în rău de maţe;
De cum răspund băieţi... plugarii
Flatulentaţi... că sunt "garçon"?!?

Şi trucul ultim este... miza!...
Căci orice scriu ei, este-o joacă;
Prea talentaţi, fac vers lejer...
E doar o simplă parodie...?!?
Să-i laşi domol cu expertiza
Căci nicidecum nu se strofoacă,
E-o chestie de caracter...
Nici nu te-ai prins, îs o seminţie!!!

În final, există o morală;
Cum poţi să fii, nefiind nimic...
Să joci doar roluri ce-ţi convin
În trupe bine închegate
-Învăluindu-te de fală
De-un Univers cum Teatrul Mic-
Convins de singurul destin;
D-un viitor... de minţi spălate!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (22 septembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Teleapelul

Mereu inopinată vocea în teleportare
Când chiar neaşteptată, este mereu surpriză
Din poli se contactând într-o electroliză
Fără de rezultat ştiut, o întâmplătoare.

În fond nimic nu este total întâmplător
Căci apelantul ştie în timp ce-are să ceară...
Şi-a programat apel devreme, de cu seară
Îşi repetând în minte scopul, sârguitor.

Este inechitabil însăşi apelu-n sine
Căci cel care-l primeşte şi-n grabă îi răspunde,
Habar nu are cine-i, cui i-adresat, de unde;
Veşnic nepregătit îl întoarce cum îi vine.

Morala-i foarte simplă; când primeşti un semnal
Reflecţia urgentă-i pentru cine-i, ce-l doare
Şi-n timp ce voce asculţi, doar puneţi întrebare;
Spune-i s-aştepte o clipă, aşa doar teatral!

Dă de-nţeles că altu-i deja pe fir, aşteaptă
Şi timp ia-ţi-l să ai răspuns, ce se cuvine;
Să nu fi prins prosteşte cu pantalonii-n vine
De cel ce te-a sunat, cu vocea-i... înţeleaptă!

Chiar în amurg primesc apel; nimic precis,
Aşa din întâmplare, că-i singură şi-i plat...
Şi doar dintr-o greşeală de număr a sunat
Şi cum s-a nimerit... ar da din ce-a promis!?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (27 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cimitir

Eterul morţilor din seve,
Oprite-n ultimul depou,
Se emanând nopţile, aieve,
Prin fantomaticul cavou.

Alei de paşi pierduţi sub cruci
De-o lume-n vârste îngheţate,
Se perindând în vis, năluci
Din inimi plânse, rugi 'nălţate.

E viaţa moartă-n firi ovale
De timp ce n-a ales vechime;
Cu poze veşnice actuale
Din chip voalat, fără asprime.

O grădiniţă-n flori sădită,
Răspândind morţii în polen,
Miere, nectar... cruce învechită
În lemn, lângă un monument, solemn.

Egalitatea nu-i transmisă
Nici dincolo de sol, nu-i cer,
Iar reînvierea-i compromisă
De mult... Doar jindu-i... efemer!

Oraş ce-ntr-una doar primeşte
Făr-a permite evadare;
E-un rai de leş ce odihneşte
Într-un etern inert... iertare.

E depotoarul ecologic
De îndrăgostiţi ce nu-şi dau mâna,
Unde trecutu-i antologic;
Poate îngropa omor, minciuna!

Din loc în loc pământu-i reavăn
Printre eşarfe alb-pătate
De jurământ, regretând seamăn
Uitat... cum florile-s uscate.

Este şi loc de reunire
Impusă, ori poate mult voită,
Cu nume pus sub răstignire
Şi-o dată, ce se vrea înnoită...

E ultimul dineu de fast,
Locul de veci în amintiri,
Ce încet dispar ca un balast,
Răscolit doar de pomeniri.

O lume uriaşă adună
Tenebrele-n subsol, în şir,
Nesimţitoare în Soare, Lună...
Fără tic-tac, ceas... cimitir.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (15 iunie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mereu nefiind

Tot copil sunt, tot un pui
Într-o inimă şi-o minte;
Ce le am la fel, pe-un cui,
M-aşteptând să mor cuminte.

La-nceput visam să fiu
Altfel decât ce eram;
Curios ce-o să deviu...
N-aveam timp, nu-l suportam!

Într-un timp, am fost ce-am vrut,
Sau s-a vrut ce-a fost să fie;
Ce părea neîntrerupt...
Doar etern, filozofie.

Şi-ncet nu mai vreau să fiu
El, în care stau schimbat;
Mă revăd ades iar fiu,
Cu părinţi, amorezat!

Tot mai des îs de unul singur,
Ca un figurant de-al meu
Şi din vise mă prefigur;
Cel ştiut, de derbedeu...

... Un ştrengar, jucând cu viaţa
Făr-a şti că-i alta-ntr-una
Şi-ntr-o zi din ani, fac piaţa
Cu ce-am zilele, cu luna...

Sunt o notă-n "eu", pe struna...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 mai 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăiesc periculos de când mă ştiu

... nu ştiu aşa precis cum a fost naşterea-mi şi n-am fost curios
să-ntreb; nici despre ora, cât de exactă a fost, doar c-am ieşit mai greu
din încăpăţânare -să dorm mai mult purtat pe şoldurile Evei, doar ieşită din liceu-
şi sigur răsturnat, cu capul înainte, aşa riscând să-l pierd şi dinspre sus în jos...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 noiembrie 2012)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste timp

Privesc inert cum timpul zboară odat' cu soarele ce apune
şi-n jur e doar o aparenţă de viaţă, irosindu-şi curs
că nu e linie de finiş, nu se câştigă vreun concurs...
e doar o risipire vană de clipe, cum nisip în dune.

N-am vreo idee unde, departe rău peste milenii
va voi tot odat' s-ajungă, să spună de va fi cuvânt;
"am reuşit, din sacrificiu de-atâtea pierderi sunt azi sfânt,
nemuritor din toţi ce-au fost, vor fi, sunt astăzi... pământenii!"

Şi-un Univers, în amfiteatru va privi la câştig etern,
ştiind, el veşnic spectator, că-i doar o scenă cu un act
şi, ca spectacol tot sfârşeşte lăsând cortina, artefact
plecând din stal-uri iar, pe rute de un hazard... ce e peren.

Parcă văd totul peste timp, când însăşi timpul va dispare
şi niciun loc nu va mai fi, că doar nimic va fi final...
parcă nici gând nu va mai trece, pierdut că nu e sideral
să lase rază-n întuneric, când va fi doar un gol, o zare...

Zâmbesc, ce norocos pot fi, că voi muri cât încă-i Soare...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 august 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâia întâlnire...

... atunci, te-am luat de mână şi a început să-mi tremure voce,
să-mi simt urechile calde şi inima tare să-mi bată, atroce
şi-am parcă un nod, în gât mi s-a pus, simt gura uscată,
n-am 'ndeajuns aer şi faţa îmi trece înspre palid, deodată,
iar în spate la stern, doar mai jos, doar un pic, simt mişcare
ca un zvâcnet şi mâinile îmi cad fără vlagă, corpul parcă mă doare,
până şi cap mi se-nfundă, cum nu mai e nici sunet, aşa dintr-odată,
iar lumea dispare, e doar umbre şi toată-i urâtă... nu mai are femeie, ori fată...
chiar de pare, nu-i vreo urgenţă, nici de-n seară târziu cu capul în poale
se mângăie vise de-un zbor nesfârşit într-o dragoste nouă, ce începe agale...
... cum să pot, peste timp să ţin nealterat atât rău, să-mi provoc neîncetat suferinţă...
ca şi în ziua dintâi, cum de lumea nu moare de dragoste multă... doar de iubire, dorinţă?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (25 decembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!