Glossă glosselor

Glossă glosselor spre care
Plânsă, îmi îndrept privirea,
Căutând lumini, culoare,
Cuprinzând nemărginirea...
Lacrimă îmi e cuvântul,
Plânsul clopot, gândul frază,
Alergând spre cer cu vântul,
Toamna lin şi blând valsează.

Glossă glosselor spre care
Îngenunchi - un vis de toamnă
Ce trezeşte din visare
Trup firav de amazoană.
Dantelate umbre, taină,
În crepusculul tăcerii,
Codrului ascunsă haină,
Dulce viers al mângâierii...

Plânsă îmi îndrept privirea,
Cununându-mă cu cerul,
Spre-a uni nemărginirea
Nemuririi cu misterul...
Plouă-n ceruri gri deodată
Cu petale de lumină -
Glossă glosselor, cu roze
Şi renaştere divină...

Căutând lumini, culoare,
Pacea nerostită-n versuri,
Zbor de păsări călătoare
Dar şi simple înţelesuri,
Din dantele parfumate
Transcendentul drum spre mâine
L-am croit tăcut, în noapte...
Luna, ca un colţ de pâine,

Cuprinzând nemărginirea,
Ca o mare-nlăcrimată,
Printr-un pact cu fericirea
Transformase lumea toată.
Îngerii pavau lumină
În pirdute epopee,
Glossă glosselor divină,
Unică-n calea lactee.

Lacrimă îmi e cuvântul,
Clopot sufletul... şi cânt,
Mănăstire pentru locul
Sfânt în care m-am născut.
Graiul - grâu e, copt în vatră,
Iar cenuşa-i trupul meu
Şi gutuia-mpafumată
Este, Doamne, dorul greu.

Plânsul clopot, gândul frază,
Dorul arşiţă ce doare,
Graiul dulce ce vibrează
Tainic zvon de sărbătoare.
Portu-ascunde măreţia
Românescului pământ,
Munţii, apele, câmpia
Şi iubirea de cuânt.

Alergând spre cer cu vântul
M-am oprit să văd în zare
Dans de păsări şi de frunze,
Dans de îngeri şi izvoare...
Nu e lume mai frumoasă,
Nici mireasă-ntre cuvinte,
Glossă glosselor la care
V-aş ruga să luaţi aminte.

Toamnei frunza lin valsează,
Nu-i străină, nici uitată...
Cu arome dulci pavează
Cerul, clipele deodată.
Portativ de ramuri frânte
Pe aleile sticloase...
Doar arcuşul se avântă,
Frânt, spre stelele albastre.

Toamnei, lin şi blând valsează
Alergând spre cer cu vântul,
Plânsul-clopot, vântul-frază,
Lacrima îmi e cuvântul.
Cuprinzând nemărginirea,
Căutând lumini, culoare,
Plânsă îmi îndrept privirea...
Glossă glosselor în zare...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru vremuri triste

Te-ai dus spre ceruri, înger de lumină
Şi clipa s-a oprit la ora cinci...
S-a-ntunecat privirea ta divină,
Eu, lăcrimând de doruri sunt aici.
S-au înălţat nămeţii înspre stele
Şi stelele din ceruri au căzut,
Azi pleoapele sunt plumburii şi grele,
Scumpă măicuţă. Ştiu că te-am pierdut.

Te-ai dus spre ceruri, înger de lumină
În Univers te-ai rătăcit tăcut.
La tine oare cine-o să mai vină
Să-ţi mângâie tăcerea din mormânt?!
În ochiul tău cel sfânt, zadarnic lacrimi
Se risipesc. Făclii îmi ard la geam,
Şi-am dus durerea morţii după datini
Şi doar în gânduri, mamă, te mai am.
Şi clipa s-a oprit la ora cinci...
Un timp fatidic ţi-a furat menirea,
Mamă, de-ai fi cu noi mereu, aici!
Tu mi-ai îndoliat nemărginirea.
Eu îngenunchi de-acuma în zadar
Şi rog la ceruri, mamă, îndurare,
Ciorchini de lacrimi azi îmi bat în geam,
Durerea mea e veşnică şi mare.

S-a-ntunecat privirea ta divină,
Furtună e în cer şi pe pământ,
A încolţit un sâmbur de lumină,
La cele sfinte. Dincolo de gând,
Când ard în mine litere de gheaţă,
Tu-ai să te naşti poem de catifea,
Căci vei zidi în noapte, ca şi-n viaţă
Versuri de lacrimi şi frânturi de stea.

Eu, lăcrimând de doruri sunt aici.
Şi caut clipa revenirii tale,
Tu dormi, măicuţă, nu te mai ridici
Spre cer înalţi un zid de întristare.
Pe drumul tău, plecând, s-au arătat
Îngeri vuind de lacrimă şi jale,
Te-ai adâncit în clopote deodat'
Şi ne-ai lăsat cu sufletele goale.

S-au înălţat nămeţii înspre cer
Şi s-a zidit tăcere în morminte,
Iar eu aici sunt un străin stingher,
Rămas doar cu aducerile-aminte.
E pleoapa grea de plâns şi-ndoliată,
Nici lacrimi nu mai am, măicuţa mea,
Eşti de plecarea asta vinovată
Şi vânt de dorul meu vei suspina.

Şi stelele din ceruri au căzut,
Nu-ţi mai ridici privirea către mine,
Plecarea ta, măicuţă, m-a durut...
Din lumea-aceea nimeni nu mai vine.
Şi stelele pe cer se sting tăcut,
Te-ai dus în zbor de pasăre măiastră,
Măicuţa mea, ce tare m-a durut
Că ai plecat, că ai plecat de-acasă...

Azi pleoapele sunt plumburii şi grele,
Şi candela se stinge-n noi tăcut,
Mamă, s-a stins lumina vieţii mele
Şi să te am aproape n-am putut.
Ţi-e trupul lut şi te-a chemat destinul
Să mergi să te-ntrupezi cu Dumnezeu,
Măicuţă bună, prelungindu-ţi chinul,
Poate că aş fi suferit şi eu.

Scumpă măicuţă, ştiu că te-am pierdut.
Te-ai rătăcit spre nicăieri în noapte
Şi mângâierea-ţi simt şi te ascult
Strigându-mă, tu, înger, de departe.
Te-ai risipit în stele şi în ploi,
În lacrimă de foc şi în furtună,
Dar va veni un timp când amândoi
Destine frânte, fi-vom împreună.

Scumpă măicuţă, ştiu că te-am pierdut,
Azi pleoapele sunt plumburii şi grele
Şi stelele din ceruri au căzut,
S-au înălţat nămeţii înspre stele.
Eu, lăcrimând de doruri sunt aici,
S-a-ntunecat privirea ta divină,
Şi clipa s-a oprit la ora cinci...
Te-ai dus spre ceruri, înger de lumină!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă nopţilor de toamnă

În catapetesme stranii se aşterne iarăşi vântul,
Ca o pătură de sticlă ploaia bate la fereastră...
Ramuri frânte de durere au încoronat pământul,
Printre vise de lumină, la întoarcerea acasă.
Nori, în treceri către mâine, se cunună în tăcere
Cu speranţa reveriei. Plai lumesc se-mbujorează,
Parcă-a înviat deodată şi grădina cu zorele...
"Toate-s vechi şi noi sunt toate!". Toamna iar se instalează.

În catapetesme stranii se aşterne iarăşi vântul...
Parcă preoţi de lumină, în veşminte ruginii
Vin şi-n goana după timpuri, iar cutreieră pământul
Unde vara stă închisă sub poeme viorii.
Nouri negri de mătasă învelesc întreaga lume –
Dans de frunze şi de ploaie pe aleile pustii
Se unesc şi-şi dau bineţe, ca un clopot să răsune
Şi vuiesc, se pierd în noapte, în tăcerile târzii.

Ca o pătură de sticlă ploaia bate la fereastră,
Plâng viorile de ramuri într-un vicios concert,
Pier sub umbre, pier deodată în a strigătelor plasă
Voci şi taină, vis şi umbre, numai eu, ades incert,
Caut încă strălucire printre nopţile de smoală
Suflet – cânt de neodihnă, un castan cu trup de zgură,
Cu speranţa, haină lungă, trec prin frigul de afară,
Completând tabloul vieţii şi a nopţii uvertură.

Ramuri frânte de durere au încoronat pământul
Şi se-apleacă-n rugăciune şi mătănii, rând pe rând...
Sfârtecaţi de frigul toamnei, îşi respectă jurământul,
Veşnici şi blajini, copacii, visători la Duhul Sfânt.
Voal de toamnă şi de negru, noapte şi apus, tăcere,
Într-un mixt de sentimente se scufundă-n nemişcare,
Toamna asta-s ramuri ude, ca o pleoapă-n mângâiere.
Tristă şi înlăcrămată, ne sorteşte la uitare.

Printre vise de lumină, la întoarcerea acasă,
Candelă lângă altarul unui neuitat poem,
Aripă bătând spre ceruri, încolţind în noaptea castă,
Vis sub arşiţa durerii, obosită, te mai chem.
Taină şi duplicitate... alte păsări trec spre mâine
Cu aripile rănite de apusuri sângerii.
Printre nouri străluceşte, luna, ca un colţ de pâine.
Vei pleca odată, toamnă! Alte toamne vor veni...

Nori, în treceri cătree mâine se cunună în tăcere...
Clopoot, vis şi diademă din trecutele secunde,
Pe aleea presărată doar cu mierea de la frunze,
Stau cu capete plecate tufele de crizanteme.
Simt mireasmă de gutuie şi dovleac, e iarăşi toamnă,
Bruma,-n arcuri sidefate se aşează-n straturi reci,
Bate-n inimă un clopot, este-un clopot de aramă,
Trecător prin timpul vieţii, opritor de vieţi p veci.

Cu speranţa reveriei, plai lumesc se-mbujorează,
Născătoare altor toamne, cu tăceri se-mpodobesc,
Dans de fluturi de lumină, printre umbre reci valsează,
Tineri, în vâltori de stele, ca un vis călătoresc.
Ce mirifică tăcere se divide, străluceşte,
Ca o flacără divină arde fiecare ceas.
Mor copaci de dor de frunze şi copacul vieţii creşte
Dătător de fericire şi speranţe celor dragi.

Parcă-a înviat deodată şi grădina cu zorele,
Prinsă-n cioburi de clepsidră, în nisipul auriu.
Toamna s-a născut deodată şi la gât şi-a prins mărgele
Şi veşmântu-i curge-n râuri – voal de vis chihlimbăriu.
Pe sub umedele pleoape cad dantele de lumină
Cărui timp, această toamnă s-o trăim, o datorăm?!
Ce frumoasă-i toamna asta! Ce mirifică, virgină!
Şi atât de dragă-mi este! Căci e timpul să visăm...

"Toate-s vechi şi noi sunt toate!". Toamna iar se instalează
Şi smaraldice poeme trec pe-ntinderea albastră.
Printre vârstnic reumatici, tineri vise-şi croşetează,
Amintiri şi doruri, toate, astăzi se întorc acasă.
Plânge cumpăna fântânii şi în sobă arde focul,
Frunzele în lacrimi grele cad şi vântul suflă-a jale,
Se întor români în ţară, munţi îşi cântă nenorocul,
Fiindcă vânzători de ţară i-au golit cândva de ţoale.

"Toate-s vechi şi noi sunt toate!". Toamna iar se instalează.
Parcă-a înviat deodată şi grădina cu zorele.
Cu speranţa reveriei, plai lumesc se-mbujorează,
Nori, în trecri către mâine se cunună în tăcere.
Printre vise de lumină, la întoarcerea acasă,
Ramuri frânte de durere au încoronat pământul,
Ca o pătură de sticlă ploaia bate la fereastră,
În catapetesme stranii se aşterne iarăşi vântul.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă acestei primăveri

Prinsă-n leagănul de umbre, de tăceri şi aşteptare,
Printre braţe de lumină, caut pete de culoare.
Asimetric, printre stele, ramuri dănţuiesc de doruri
Căutând cu-nverşunare a iubirilor hublouri.
Nu rămân singurătate, clopot, lacăt şi ninsoare,
Cci alerg, alerg într-una şi mă pierd în depărtare.
Roi de fluturi zboară-n mine şi spre transcendent mă-nalţă
Printre ramuri, printre stele, primăvara prinde viaţă.

Prinsă-n leagănul de umbre, de tăceri şi aşteptare,
Vreau ca pajul de lumină să apară pe cărare...
Poartă-n pletele de grâne, azi, miros de pâine copată,
Mâna sa – marmură fină, e cu miere-mparfumată.
Peste buzele de sângeri poartă şoapte de lumină
Şi-n brăţare de liane, prinde doru-mi şi-l alină.
Câmp de maci are-n privire şi-n argint ţesut îi este
Albul, chipul de lumină, din uitata mea poveste.

Printre braţe de lumină caut pete de culoare,
Caut roze şi miresme şi săruturi pentru care
Ca un fluture de ceară, înălţat înspre lumină,
Aş plăti iubiri solare, oh, mireasa mea divină.
Muguri moi mustesc în mine, lacrimă-n afara mea,
Sunt quasar nuntind sub stele. Plouă pulberi moi de stea.
Marea-n unde mă cuprinde – cupă de smarald şi jad,
În iubire, renăscându-mi ploaia de iubire, ard.

Asimetric, printre stele, ramuri dănţuiesc de doruri,
Se ascunde prinsă-n umbre, luna, iarăşi printre nouri.
Univers, în ţesătura ta de flori, o altă lume,
Torci, spre-a transforma în aur taina vremilor nebune.
Vezi ceasornicul cum bate, paşii îi opreşti deodată,
Odihnindu-le tăcerea sub o lespede de piatră.
Şi de dincolo de zare, din clepsidra sfărâmată,
Faci copaci şi flori şi fluturi, faci şi umbre dindtr-o dată.

Căutând cu-nverşunare a iubirilor hublouri,
Rătăcesc în întuneric prinsă-n lanţuri reci de nouri.
Şi-n tăcere, în spirală, cad cu stelele deodată,
Într-o ploaie de impresii, prin a sufletului poartă.
Biată inimă de piatră, biată inimă de ceară,
Sângerezi, hrănindu-ţi plânsul cu atomi de primăvară.
Vânt mă-nalţ pe-alei de sticlă şi-n pădurile de jad,
Pasăre ruptă din soare, zbor spre infinit şi ard.

Nu rămân singurătate, clopot, lacăt şi ninsoare,
Sunt un răsărit de lună, sunt un răsărit de soare.
Cresc pe braţe muguri încă, hrănitori de libertate,
Sunt un fluture, lumină, cânt de dor şi cânt de şoapte.
Sunt sortită a rămânemust suav de primăvară,
Mierea ce, în plecăciune, te-nvelşeşte cu aramă.
Nu mă plec degrabă morţii. Sub a sa înfiorare
Nu-i decât etern şi rece, nu-i decât întunecare.

Căci alerg, alerg într-una şi mă pierd în depărtare,
O nălucă, primăvară, lotcă lunecând pe mare.
O mirifică-nserare peste valuri se coboară...
Eu sunt o îmbrăţişare răsărind în fapt de seară.
Răsărituri sângerânde, se coboară-n mare, iată!
Eu ţes mării, cu garoafe, o cămaşă înflorată.
Şuieră în depărtare, şuieră cu duioşie,
Vântul, printre flori şi păsări, cânturi moi de păpădie.

Roi de fluturi zboară-n mine şi spre transcendent mă-nalţă,
Primăvară, primăvară, tu dai lumii altă viaţă.
Cucul, berzele, ştirica, rândunica, vin pe rând,
Curcubee şi iubire, iar în suflete pictând.
Un opaiţ luceşte... Cerul, de lumina lui de jar
Şi-a deschis porţi de lumină, din hotar până-n hotar.
Cârlionţi de păpădie, la urechi fetiţe-şi pun,
Iar bătrânii ies la sfadă pe băncuţele din drum.

Printre ramuri, printre stele, primăvara prinde viaţă
Şi cu flori, şi cu lumină, blândă, iarăşi ne răsfaţă.
Se înghesuie pe ramuri flori şi rod bogat se-arată,
Primăvară, primăvară, dulce şi împarfumată.
Râu de miere se prelinge şi brodează frunza-n codru,
Vezi de nicăieri, oriunde, cum se-adună tot norodul.
Simţi mustind o altă lume, mai bogată în culoare,
Vezi ţâşnind înspre lumină, gâzele, din floare-n floare.

Printre ramuri, printre stele, primăvara prinde viaţă,
Roi de fluturi zboară-n mine şi spre transcendent mă-nalţă,
Căci alerg, alerg întruna şi mă pierd în depărtare,
Nu rămân singurătate, clopot, lacăt şi ninsoare.
Căutând cu-nverşunare a iubirilor hublouri,
Asimetric, printre stele, ramuri dănţuiesc de doruri.
Printre braţe de lumină caut pete de culoare,
Prinsă-n leagănul de umbre, de tăceri şi aşteptare.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru toamnă

Nori pe cerul de mătasă se cunună cu pământul,
Ca o pătură de sticlă ploaia bate la fereastră,
Sub catapetesme stranii se aşterne iarăşi vântul,
Printre vise de lumină la întoarcerea acasă.
Curge lacrimă de jale, sângerii apusuri urlă,
Bate vânt de întristare peste străvezii ogoare.
Rod şi muguri, vise, îngeri, rătăcesc... se-aude-n turlă,
Veste peste lumea toată, cum că toamna iar apare.

Nori pe cerul de mătasă se cunună cu pământul,
Lacrima izvor îmi pare. Albii-n frunze împletite,
Toamna-şi pleacă iar copacii şi amar i-e jurământul,
Trec în dansuri păsări negre... Trec aducerile-aminte...
Dulcele alai de toamnă, de gutui şi mere coapte,
Bujorelnice fecioare, coliere de cuvinte,
Toamna trece pe cărare, trece în alai de şoapte,
Dulce ploaie mocănească, vis de doruri ne-mplinite.

Ca o pătură de sticlă ploaia bate la fereasă....
Bat în ritm ramuri şi inimi într-o horă de cuvinte,
Stau privind prin ceaţa vremii, stau privind prin ceaţă deasă,
De nimic din timpul verii nu îmi mai aduc aminte.
Macii-au înflorit în palnul dintre pliurile serii,
Sub un evantai de pleoape gri, adesea-nlăcrimate,
Îngeri caută lumina şi căldura dulce-a verii,
Şi prin ploaia din privire, rătăcesc plângând în noapte.

Sub catapetesme stranii se aşterne iarăşi vântul,
Dans de stele, dans de frunze, dans de ramuri şi de ceas,
Clopot frământând lumina, clopot frământând cuvântul,
Ce-n uitate călimare, în repaus a rămas.
Trec secundele şi-n treceri, paşii risipiţi în toamnă.
Ruginii, ca-ntr-un ospiciu, trecători îi strâng în pumn,
Curg pe chipuri, curg de-o vreme, lacrimi calde de aramă,
Cianotice poeme, pentru capătul de drum.

Printre vise de lumină, la întoarcerea acasă,
Când din dealuri trec vierii cu poveri de struguri copţi,
Curge mustu-n verbe simple. Peste luciul de la coasă,
Luna-şi varsă dinţi de sticlă, prinşi în scrâşnetul de roţi.
O povară-i peste lume bruma, frunzele ce pică...
Ca bătrânii, pustielnici, satu-i foc şi fum deodată.
Luna, ca o amazoană, cu privirile de sticlă,
Peste focul de pe creste, printre lacrimi, se arată.

Curge lacrimă de jale, sângerii apusuri urlă,
Vuietul prelung în noapte, ca un clocot se aude,
Ca un plâns de anotimpuri, trece imnul de furtună,
Vine-n goană şi-ntristează tainicul sobor de ciute.
Corbi cu trenă de cărbune stau la sfadă. Ce orori!
Vor veni mai albi în timpuri, sub priviri de catifea,
Drumuri albe de lumină, drumuri albe de ninsori,
Le vor creşte în privire şi pe-aripi îi vor păta.

Bate vânt de întristare peste străvezii ogoare,
Pâinea-n arămii poeme, frământându-se se-arată,
O sprânceană de lumină înălţându-se spre soare,
În amonte râu de lacrimi, în aval gutuie coaptă.
Prin zăbrelele de nouri, licăriri de stea fugare,
Apoi gerul ne cuprinde, clipele apasă trist,
Frunze peste umeri poartă voal de cânturi arzătare,
Cum îşi poartă biruinţa cel mai mare pugilist.

Rod şi muguri, vise, îngeri rătăcesc... Se-aude-n turlă
Clopot ce-nfioară gândul şi ne doare şi ne cheamă.
Toamna, ca o gospodină, iute turmele-şi adună,
Cum şi-adună de la joacă, pruncii, cea mai bună mamă.
Cânt de frunze-ngălbenite, şopot, dansuri de izvoare,
Brumării cercei de struguri, zeci de păsări care pleacă,
Ca un gând uitat în timpuri, ca un vis, peste hotare,
Lebede de sticlă peste cerul tulburat de apă.

Veste peste lumea toată cum că toamna iar apare...
Sus, pe cer, opaiţul vremii, noaptea-n ramuri se ascunde.
Adormim. E iarăşi toamnă! Ca o dulce clătinare,
Risipiţi ne-ntoarcem, clipe, în clepsidre, tremurânde...
Plâng pe braţe de aramă lujeri. Şi la geam, gutui,
Ca o flacără veghează candela, precum un soare.
Sunt copii prinzând-o-n palme. Gustul dulce-amărui
E-al bunicii, e-al icoanei... poate că e resemnare.

Veste peste lumea toată cum că toamna iar apare,
Rod şi muguri, vise, îngeri rărăcesc. Se-aude-n turlă...
Bate vânt de întristare peste străvezii ogoare,
Cade lacrimă de jale, sângerii apusuri urlă.
Printre vise de lumină, la întoarcerea acasă,
Sub catapetesme stranii se aşterne iarăşi vântul,
Ca o pătură de sticlă ploaia bate la fereastră,
Nori pe cerul de mătasă se cunună cu pământul.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru prunci şi părinţi

Orice prunc are o mumă,
Orice prunc are un tată,
Mama suferinţa-i curmă,
Tata-l mângâie şi-l iartă.
Mama veşnic grija-i poartă.
Bine-i Doamne să ai mamă!
Ea i-e lacrimă şi soartă,
Bine-i Doamne, să ai tată!

Orice prunc are o mumă –
Ea-i un izvor de bucurii
Suferinţa ta, copile,
Numai ea o poate ştii.
Ea ţi-e lacrima şi visul,
Ea e pacea, somnul dulce,
Dimineţile de vară,
Numai ea ţi le aduce.

Orice prunc are un tată –
O icoană de lumină,
El, copile, te desfată,
Mângâierea-i e divină.
Mama-n amintiri te poartă,
Ea e înger şi balsam,
Tata-i sfânt, ca toţi deodată.
Doar un tată pot să am...

Mama suferinţa-ţi curmă,
Rana-ţi vindecă mereu,
Rod de bucurii adună
Pentru scump, feciorul său.
Mama-i fluture spre soare,
Te înalţă din furtuni,
Liniştea vieţii tale
Din privire i-o aduni.

Tata-l mângâie şi-l iartă,
Îl ajută când i-e greu,
Îl ajută viaţa toată
Şi îl sprijină mereu.
El e stâlp de rezistenţă,
Având drept universal
De-a-ţi sluji-n eternitate
Iar şi iar şi iar şi iar...

Mama veşnic grija-i poartă,
Ea e flacăra ce arde
Dătătoare de speranţă
Zi de zi, noapte de noapte.
Gândul ei etern răzbate
Printr-o stâncă de durere,
Ca un val de libertate.
Mama-i dulce mângâiere!

Bine-i Doamne, să ai mamă,
Fericit vei fi cât ea,
Rugi şi lacrimă de ceară
Către cer va înălţa.
Fericit vei fi în lume!
Ai o mamă, ea te poartă
În oricare rugăciune,
Spre-a avea o bună soartă.

Ea i-e lacrimă şi soartă,
Îi e vis şi împlinire,
Ea se-mparte şi se-arată
Înger fiecărei zile.
Ea e toc şi călimară,
Ea e cânt, poem şi vis,
Pentru ea, la drum de seară,
Domnul poarta şi-a deschis.

Bine-i Doamne, să ai tată,
El ţi-e înger din poveşti,
Te iubeşte şi te iartă
Totdeauna când greşeşti.
El ţi-e drum de libertate,
Cânt de clopot şi izvor,
Vântul pieptul de i-ar frânge,
Tot i-e gândul la fecior.

Bine-i Doamne, să ai tată!
Mama i-e lacrimă şi soartă,
Bine-i Doamne să ai mamă!
Mama veşnic grija-i poartă,
Tata-l mângâie şi-l iartă,
Mama suferinţa-i curmă,
Orice prunc are un tată,
Orice prunc are o mumă...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă evadării în neant

Cu aripile scurtcurcuitate,
Nedrept, etern, mereu vom evada,
Precum un curcubeu trudind în moarte,
Sorbind din lume şi ultima stea.
Privirea-i smulsă încă din orbite,
În zbor de frunze îngeri se-ntrupează,
Sub fulgerele-aducerii-aminte
Alt univers, de-acum, se conturează.

Cu aripile scurtcircuitate,
Purtăm în suflet foc de Prometeu,
Spre a călca cu moartea peste moarte
Şi spre a ne-ntrupa cu Dumnezeu.
Ne naştem ploaie spre a fii oceane,
Ne naştem ramuri spre a fii copac,
Ne naştem veşnic răsărit de soare,
Spre a apune iarăşi peste veac.

Nedrept, etern, mereu vom evada
Din falsele, din marile imperii
Şi frate contra frate vom lupta
Din zorii zilei până-n faptul serii.
Sunt diavolii pe trepte de cleştar
Şi şerpi alunecoşi ne-apar în cale,
Iar noi, de-acum, al altui trup amnar,
Ardem tăcut spre-a lumina-n uitare.

Precum un curcubeu trudind în moarte,
În zborul spre lumină şi popas,
Aştept, amanar, în fiecare noapte
S-aprind făclia fiecărui ceas.
E viaţa noastră numai o scânteie
Arzându-şi dorul după veşnicii,
Uitatul trup de înger şi femeie,
Mereu uitatul zâmbet de copii.

Sorbind din lume şi ultima stea,
Înfometaţi de pace şi lumină,
Lumină poate nu vom mai avea,
Nici viaţă, nici speranţă şi nici tihnă.
La cruci mucegăite poposind,
Plângând un trup, al nimănui de-o vreme,
Oh, pământeni, noi ne simţim murind
În clopotul tăcerilor eterne.

Privirea-i smulsă încă din orbite
Şi orbi în suflet, căutăm odihnă,
Dar gândurile noastre-s răvăşite...
Se-ntorc tăcut spre facerea divină.
Ni-i viaţa astăzi un ocean de stele,
Ni-i viaţa astăzi un ocean de smoală,
În tocuri, în cuvinte-s peruzele...
Tăciuni şi jar, mâhnire-i în afară.

În zbor de frunze îngeri se-ntrupează,
În dansuri de lumini şi ametist,
Plăceri lumeşti oricine mai visează...
Se-aprinde-n zări materialul vis...
Se sting lumini, lumini se nasc şi plouă
Cu sentimente... Şi murim pe rând.
În zbor de frunze îngeri se-ntrupează
Şi plouă iar cu îngeri pe pământ.

Sub fulgerele-aducerii aminte,
În crematoriul timpului lumesc,
Te-aştept, te-aştept aici, te-aştept cuminte,
Învăţ în aşteptare să trăiesc.
Te-aştept şi-nmuguresc copac de-odată
Şi aripi îngereşti de-acum îmi cresc.
De aşteptare ştiu că-s vinovată.
Dar daţi-mi iarăşi dreptul să trăiesc!

Alt univers de-acum se conturează –
Proiecţii false pe un alb ecran...
Şi îngeri plâng... şi îngerii valsează,
Iar noi nutrim un plan spiritual.
Se sting lumini, se-aprind lumini... Cupola
Acestei lumi s-a-mbujorat de ger.
Şi ninge, ninge... În clepsidră, ora,
A-nsângerat sub dinţii de oţel.

Alt univers de-acum se conturează
Sub fulgerele-aducerii aminte.
În zbor de frunze îngeri se-ntrupează,
Privirea-i smulsă încă din orbite...
Sorbind din lume şi ultima stea,
Precum un curcubeu trudind în moarte,
Nedrept, etern, mereu vom evada,
Cu aripile scurtcircuitate.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă... de toamnă

De toamnă tremură-n adâncuri lumina... şi se risipeşte.
Chihlimbărie cade frunza şi-n gândul nostru se opreşte,
Căci dor de dorurile toate orchestrele re-devenirii,
Iar noi, de dincolo de moarte, cânta poemele iubirii.
În jarul stelelor de-o clipă ne regăsim nemărginirea
Şi transcendent prin altă lume ne urmăreşte fericirea.
Poem clocotitor şi sumbru, un somn profund, bolnăvicios,
Pornim în vis, pe drum de stele, întâiul pas de abanos.

De toamnă tremură-n adâncuri lumina... şi se risipeşte
În ochi înfometat de stele... acelui care mai iubeşte.
Se scutură de umbre noaptea... şi frunze cad... şi lacrimi cad,
Doar şoapta-n ceţuri mai vibrează în timp ce flăcările ard,
Lăsând cenuşa existenţei – un timp ascuns la ceas târziu,
Când biet semănător de lacrimi, altar tăcerii am să fiu.
Singurătatea trece iarăşi în paşi grăbiţi spre nicăieri,
Iar eu rămân aceeaşi umbră, poem tăcerilor de ieri.

Chihlimbărie cade frunza şi-n gândul nostru se opreşte.
Bat ramuri clopotul tăcerii şi val de-nsingurare creşte.
Altar întunecării noastre, genunchiului îi e oprire
Când vânturi bat, când plânge cerul întru a noastră mântuire.
Sunt lacăte la porţi închise... Ceru-i mormânt de păsări moarte,
Ascunde toată neputinţa ce trup de suflet o desparte.
Veniţi să frângem braţul toamnei, la geamul vieţii nu mai bată!
Căci bieţi bătrâni şi reumatici au tot umblat din poartă-n poartă...

Căci dor de dorurile toate orchestrele re-devenirii
Şi vuiet vine de departe... cutremură legile firii.
Se-adună-n zări întunecate secunde-timpuri peste care
Ard lumânări, ţâşnesc vulcanii şi curge lacrima ce doare.
E toamnă... palidă fecioara, etern nutrind spre puritate...
Printre şuviţe despletite leargă-n fiecare noapte.
E toamnă... şoaptă de lumină unui apus însângerat.
Poate că este toamna-n care m-aş fi născut, ai fi plecat.

În noi, de dincolo de moarte cântăm poemele iubirii,
Viori de dor nestăpânite, caleidoscopul amintirii.
Trudim cu fiece secundă, lăsând nisipul în oasoare
Spre risipire peste lumea în care deseori se moare.
Plecăm cu fiecare toamnă, dar ne întoarcem înapoi
În lumea voastră trecătoare, copaci posomoraţi şi goi.
Sfioşi, în plângerea de gheaţă, ne strângeţi – pumnul de pământ,
Apoi călcaţi cu nepăsare, străini, pe trupul nostru sfânt.

În jarul stelelor de-o clipă ne-am regăsit nemărginirea.
Dealuri de umbre se ridică! Se-ngroapă-n umbre omenirea!
Gene de ramuri, pleoape stranii, de gri şi taină aplecate,
Ne prind în cruda penitenţă – un pas stingher trecând spre moarte.
Amar şi trist e universul! Amară-i trecerea spre mâine,
Precum o pâine de secară... Apoi o altă toamnă vine.
Păienjenişuri de spreranţă ne poartă-n timpuri înapoi,
Bieţi penitenţi în toamna vieţii, atât de trişti, bolnavi şi goi...

Şi transcendent prin altă lume ne urmăreşte fericirea.
A noastră-i toamna asta rece, a noastră e nemărginirea.
Ne soarbe liniştea şi doarme sub pleoape negre de granit
Ochiul orbit de prea devreme, ochiul de prea curând cernit.
În sobă ard spre înviere, prin marea flacără de sânger,
Un gând la marginea pădurii, un vis, o aripă de înger.
Pivesc icoana-mpodobită... miroase a gutui, a toamnă!
În iureşul singurătăţii eu te revăd, iubită doamnă...

Poem clocotitor şi subru, un somn profund, bolnăvicios...
În rochii albe, decoltate, sub voal de ceţuri, argintos,
În glas de clopot, în tăcere, ascund quasari în pumnul meu
Şi ard vulcan... ocean de frunze mă soarbe în adâncul său.
Sunt nopţi mai lungi, zile mai scurte... Bătrâni amnezici rătăcesc...
Doar în poveştile cu zâne, eu, doamna mea, te regăsesc.
Colind cu tine, înger! Pacea, în palma mea-i prizonieră...
Colind cu tine, scumpă doamnă, în lumea noastră austeră.

Pornim în vis pe drum de stele, întâiul pas de abanos...
Vreau să-ţi arăt imensitatea... Şi cerul cât e de frumos.
Să ne pitim în praf de stele, umbre pe ceruri rătăcite,
De-acum, mereu, iubită doamnă! Şi din aducerile-aminte
Să revărsăm în lumea noastră atâtea ploi câte mai sunt
Şi să ne-ntoarcem în uitare şi noi, o ploaie pe pământ.
Să râdă iarăşi curcubeul pe sănii moi de catifea,
Iar eu să ard, acelaşi suflet, de dorul tău, iubita mea.

Pornim în vis pe drum de stele, întâiul pas de abanos,
Poem clocotitor şi sumbru, un somn profund, bolnăvicios.
Şi transcendent prin altă lume, ne urmăreşte fericirea...
În jarul stelelor de-o clipă ne-am regăsit nemărginirea,
Iar când de dincolo de moarte cântăm poemele iubirii,
Căci dor de dorurile toate orchestrele re-devenirii,
Chihlimbărie cade frunza şi-n gândul nostru se opreşte.
De toamnă, tremură-n adâncuri lumina... şi se risipeşte.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altă glossă... de toamnă

De toamnă tremură-n adâncuri lumina... şi se risipeşte.
Chihlimbărie cade frunza şi-n gândul nostru se opreşte,
Căci dor de dorurile toate orchestrele re-devenirii,
Iar noi, de dincolo de moarte, cânta poemele iubirii.
În jarul stelelor de-o clipă ne regăsim nemărginirea
Şi transcendent prin altă lume ne urmăreşte fericirea.
Poem clocotitor şi sumbru, un somn profund, bolnăvicios,
Pornim în vis, pe drum de stele, întâiul pas de abanos.

De toamnă tremură-n adâncuri lumina... şi se risipeşte
În ochi înfometat de stele... acelui care mai iubeşte.
Se scutură de umbre noaptea... şi frunze cad... şi lacrimi cad,
Doar şoapta-n ceţuri mai vibrează în timp ce flăcările ard,
Lăsând cenuşa existenţei – un timp ascuns la ceas târziu,
Când biet semănător de lacrimi, altar tăcerii am să fiu.
Singurătatea trece iarăşi în paşi grăbiţi spre nicăieri,
Iar eu rămân aceeaşi umbră, poem tăcerilor de ieri.

Chihlimbărie cade frunza şi-n gândul nostru se opreşte.
Bat ramuri clopotul tăcerii şi val de-nsingurare creşte.
Altar întunecării noastre, genunchiului îi e oprire
Când vânturi bat, când plânge cerul întru a noastră mântuire.
Sunt lacăte la porţi închise... Ceru-i mormânt de păsări moarte,
Ascunde toată neputinţa ce trup de suflet o desparte.
Veniţi să frângem braţul toamnei, la geamul vieţii nu mai bată!
Căci bieţi bătrâni şi reumatici au tot umblat din poartă-n poartă...

Căci dor de dorurile toate orchestrele re-devenirii
Şi vuiet vine de departe... cutremură legile firii.
Se-adună-n zări întunecate secunde-timpuri peste care
Ard lumânări, ţâşnesc vulcanii şi curge lacrima ce doare.
E toamnă... palidă fecioara, etern nutrind spre puritate...
Printre şuviţe despletite leargă-n fiecare noapte.
E toamnă... şoaptă de lumină unui apus însângerat.
Poate că este toamna-n care m-aş fi născut, ai fi plecat.

În noi, de dincolo de moarte cântăm poemele iubirii,
Viori de dor nestăpânite, caleidoscopul amintirii.
Trudim cu fiece secundă, lăsând nisipul în oasoare
Spre risipire peste lumea în care deseori se moare.
Plecăm cu fiecare toamnă, dar ne întoarcem înapoi
În lumea voastră trecătoare, copaci posomoraţi şi goi.
Sfioşi, în plângerea de gheaţă, ne strângeţi – pumnul de pământ,
Apoi călcaţi cu nepăsare, străini, pe trupul nostru sfânt.

În jarul stelelor de-o clipă ne-am regăsit nemărginirea.
Dealuri de umbre se ridică! Se-ngroapă-n umbre omenirea!
Gene de ramuri, pleoape stranii, de gri şi taină aplecate,
Ne prind în cruda penitenţă – un pas stingher trecând spre moarte.
Amar şi trist e universul! Amară-i trecerea spre mâine,
Precum o pâine de secară... Apoi o altă toamnă vine.
Păienjenişuri de spreranţă ne poartă-n timpuri înapoi,
Bieţi penitenţi în toamna vieţii, atât de trişti, bolnavi şi goi...

Şi transcendent prin altă lume ne urmăreşte fericirea.
A noastră-i toamna asta rece, a noastră e nemărginirea.
Ne soarbe liniştea şi doarme sub pleoape negre de granit
Ochiul orbit de prea devreme, ochiul de prea curând cernit.
În sobă ard spre înviere, prin marea flacără de sânger,
Un gând la marginea pădurii, un vis, o aripă de înger.
Pivesc icoana-mpodobită... miroase a gutui, a toamnă!
În iureşul singurătăţii eu te revăd, iubită doamnă...

Poem clocotitor şi subru, un somn profund, bolnăvicios...
În rochii albe, decoltate, sub voal de ceţuri, argintos,
În glas de clopot, în tăcere, ascund quasari în pumnul meu
Şi ard vulcan... ocean de frunze mă soarbe în adâncul său.
Sunt nopţi mai lungi, zile mai scurte... Bătrâni amnezici rătăcesc...
Doar în poveştile cu zâne, eu, doamna mea, te regăsesc.
Colind cu tine, înger! Pacea, în palma mea-i prizonieră...
Colind cu tine, scumpă doamnă, în lumea noastră austeră.

Pornim în vis pe drum de stele, întâiul pas de abanos...
Vreau să-ţi arăt imensitatea... Şi cerul cât e de frumos.
Să ne pitim în praf de stele, umbre pe ceruri rătăcite,
De-acum, mereu, iubită doamnă! Şi din aducerile-aminte
Să revărsăm în lumea noastră atâtea ploi câte mai sunt
Şi să ne-ntoarcem în uitare şi noi, o ploaie pe pământ.
Să râdă iarăşi curcubeul pe sănii moi de catifea,
Iar eu să ard, acelaşi suflet, de dorul tău, iubita mea.

Pornim în vis pe drum de stele, întâiul pas de abanos,
Poem clocotitor şi sumbru, un somn profund, bolnăvicios.
Şi transcendent prin altă lume, ne urmăreşte fericirea...
În jarul stelelor de-o clipă ne-am regăsit nemărginirea,
Iar când de dincolo de moarte cântăm poemele iubirii,
Căci dor de dorurile toate orchestrele re-devenirii,
Chihlimbărie cade frunza şi-n gândul nostru se opreşte.
De toamnă, tremură-n adâncuri lumina... şi se risipeşte.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă iubirii nesfârşite

Pe marea mătăsoasă am clădit,
Palate vechi, din stele de cleştar,
Pe plaja diafană ne-am iubit
Şi luna ne părea un felinar.
Eram un lampion zburând hai-hui,
Erai cuvântul izvorât din tihnă,
Ai tuturor eram... şi-ai nimănui!
Eram noi doi, o literă divină.

Pe marea mătăsoasă am clădit
Ca într-un univers de necuvinte,
Corăbii verzi... Cu frunze de argint,
Ne-am împletit aducerile-aminte.
Era atâta libertate-n jur!
Tu, lebădă-n veşminte de lumină...
Eu, ca un mire fără de contur,
O flacără sălbatică, divină.

Palate vechi din stele de cleştar
Pe treptele iubirii risipite...
Eu înger alb, înveşmântat cu jar,
Tu, epilog aducerii aminte.
Ne-am risipit pe mări ca un ecou
Şi-am renăscut pe cerul de petale,
Căci din iubire să te-nalţi, nu-i greu,
Nici lacrimile nu pot fi amare.

Pe plaja diafană ne-am iubit
Şi ne-a unit întâiul nostru vis.
Pământ cu cer şi ape s-a unit
Şi fluturi cu aripile au scris
Pe pat de aripi, sângerii poeme...
Săruturi caste pus-au în condei...
Din călimară, litere şi semne –
Balsam în anii lungi, târii şi grei.

Şi luna ne părea un felinar
Ce lumina în taină fericirii
Rămase pe al mărilor altar
De veghe vieţii, morţii şi iubirii.
Trec pescăruşi şi îngeri... E târziu
Şi albe păsări rătăcesc în noapte.
Iubito, chiar furtună de-am să fiu,
Să nu te temi de ale mele şoapte!

Eram un lampion zburând hai-hui...
Cu tine am atins nemărginirea.
Eram al tuturor şi-al nimănui,
Hoinar prin lume, căutând iubirea.
Azi sufletul şi viaţa-ţi dau în dar,
Tu eşti plus infinitul şi lumina,
Tu eşti întâia zi din calendar,
Găsesc în tine, pretutindeni, tihna.

Erai cuvântul izvorât din tindă,
Braţul ţi-era briză mângâietoare...
Mai şerpuielnic mâ prindea-n oglindă...
Eram noi doi, în lumea asta mare.
În vals ne-am prins şi am slăvit eternul,
Am dănţuit cu apele deodată
Şi de durerea noastră plânge cerul
Cuvânt, poem şi lacrimă curată.

Ai tuturor eram... şi-ai nimănui.
Orfani ai unei lumi în transformare,
Plecând din lumea lor, plecând hai-hui,
Cu ceru-n gând şi visul la picioare.
Doi îngeri ce sub ramul de măslin,
În jurăminte tainice şi pure,
Au refăcut un act – cel mai sublim
Şi-au reuşit durerile să-ndure.

Eram noi doi, o literă divină,
Din călimara plină cu sudoare,
Un strop din diadema e lumină
Ce a născut o lacrimă de soare.
S-au strâns furtuni din magice cuvinte,
Iubirea ne-a chemat şi ne-a unit,
Iubita mea, îţi mai aduci aminte?!
Noi doi, de-o veşnicie ne-am iubit!

Eram noi doi, o literă divină.
Ai tuturor eram... şi-ai nimănui,
Erai cuvântul izvorând din tindă,
Eram un lampion zburând hai-hui.
Şi luna ne părea un felinar...
Pe plaja diafană ne-am iubit.
Palate vechi, din stele de cleştar,
Pe marea mătăsoasă am clădit.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă copilăriei

Copilărie, lume de mister
Cu zmee înălţându-se pe cer,
Cu tălpi ce desenează pe pământ
Poeme simple, fără de cuvânt,
Copilărie, cântul din zăvoi,
Ne-aşteaptă mână-n mână pe-amândoi –
Doi feţi frumoşi săltând înspre lumină.
Copilărie – muza mea divină!

Copilărie, lume de mister,
În nopţi târzii, tăcut, încă te chem
Să-mpodobim lumina la fereastră,
Să-mi fie viaţa bună şi frumoasă,
Să cânt şi eu cu stelele deodată
Şi să-ţi zidesc paşii fugari în piatră...
Copilărie, de-ai putea să vii
Să pot să fiu copil măcar o zi!

Cu zmee înălţându-se pe cer,
Copilărie, tainic giuvaer,
Te-ai dus în lumi de basm şi catifea...
Te-ai dus, însă vei fi mereu a mea!
Când creionez cu gândul fericirea,
Când prind în braţe de lumini, iubirea...
Oh, sunt un strop uitat de clorofilă,
De-aceea, iată, nu am nici o vină!

Cu tălpi ce desenează pe pământ
Întâiul pas, eternul legământ,
O lacrimă de ceruri m-a legat
Şi vezi?! În alte lumi am exilat.
Apoi, crescând, am învăţat cuvinte.
Târziu am învăţat să fiu părinte,
Să-mbătrânesc, să spun poveşti cu zmei
Pentru copiii şi nepoţii mei.

Poeme simple, fără de cuvânt
Le-am prins pe cer, cu zmeii mei zburând
Şi i-am închis în tocul cu cerneală
Să strige, să se scrie şi... să moară.
Apoi am scuturat cenuşa-n cânt
Şi-am aruncat-o-n ochiul tremurând.
Mi-e luna prinsă-n lanţuri de mărgele
Şi lacu-i argintat şi plin de stele.

Copilărie, cântul din zăvoi
Şi fluturi albi cu aripile moi
Şi păsări întrecându-se în tril,
Iarba mustind în luna lui April,
Lucirea peste ramuri ude... Sus
În munţi acelaşi tulnic de apus,
Toatea a tale sunt, copilărie –
Copil frumos cu inima zglobie.

Ne-aşteaptă mână-n mână pe-amândoi,
Lanul de grâu, fântâna din zăvoi,
Sângeri şi maci în sufletul de nea
Să-mbujoreze bătrâneţea grea.
Ne-aşteaptă la căsuţa din chirpici
Ia ţesută-n noapte cu arnici,
Icoana şi ştergarul, lampa veche
Şi anii noştri fără de pereche.

Doi feţi frumoşi săltând înspre lumină
Pe petecul turcoaz de muselină,
Doi zmei pe cerul cu senin brodat
Spre care ca un cânt ne-am înălţat,
Ecoul vieţii-n ceruri să se piardă,
Iubirea-n noi, o candelă să ardă
Sub verigheta unui curcubeu
Cât vom rămâne-n lume tu şi eu.

Copilărie – muza mea divină,
Te-aşez pe pături moi de muselină,
Te învelesc cu îngeri de mătasă,
Căci pentru toţi rămâi cea mai frumoasă.
Sub genele cereşti de-ntunecare
Tu-n noaptea vieţii redevii cărare.
Luceşte-n ochi o lacrimă de sânger
Copilărie – pământene înger.

Copilărie – muza mea divină!
Doi feţi frumoşi săltând înspre lumină
Ne-aşteaptă mână-n mână pe-amândoi.
Copilărie, cântul din zăvoi...
Poeme simple, fără de cuvânt,
Cu tălpi ce desenează pe pământ,
Cu zmee înălţându-se pe cer,
Copilărie, lume de mister.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru Viviana

Este-ntâia stea pe care
Ca un gând, am poposit,
Zâmbet şi iluminare...
E copacul înflorit!
Este raza ce în suflet
Se aprinde, se propagă,
Clopotelor dulce clinchet,
Ochi de-abis, buze de fragă.

Este-ntâia stea pe care
De-o priveşti, dorul te poartă
Într-o taincă visare,
Către-o nesperată soartă.
Cerul, sprijinit pe-o rână,
Se deschide în petale,
Ce-n corole se adună,
Prinos, frumuseţii tale.

Ca un gând ai poposit –
Zodiac în sfere stranii,
Capricorn te-a investit.
În clepsidră s-au scurs anii...
Stele strălucesc pe cer,
Stele-ţi strălucesc în poartă,
Eşti fărâmă de mister,
De iubire vinovată.

Zâmbet şi iluminnare...
Primul înger care-n păr
S-a ivit dintr-o-ntâmplare,
Alergând spre adevăr.
Tu eşti flamura dreptăţii,
Taină, pace şi lumină,
Treci pe drumul libertăţii
Suflet împăcat cu tihnă.

E copacul înflorit,
Primăvară, taină, cânt...
Când la tâmple ai albit,
Tot un prunc te-am cunoscut.
Torci lumina, râzi sau plângi,
Suferi, lupţi, câştigi sau pierzi,
Lacrima ştii să-ţi ascunzi,
Multe suflete dezmierzi.

Este raza ce în suflet
Face în noapte lumină,
Fluturi, soare, flori şi zâmbet,
Har şi dragoste divină...
E icoana ce-n biserici
Varsă lacrimă de ceară.
Chiar de-n viaţa ei sunt piedici,
Viviana-i primăvară.

Se aprinde, se propagă...
Maica blândului Iisus,
În obraji roşu de fragă,
Roză, cerul în apus.
În clepsidră trece timpul
Şi secundele sfârşesc.
Ploaia bate, bate vântul,
Eu doar ţie-ţi mulţumesc.

Clopotelor dulce clinchet...
Treci pe harpa ca o boare,
Dulce literă de cântec,
Tainic iz de sărbătoare.
Liliac pe fruntea nopţii,
Pe un leagăn de mătasă.
Când şi-arată luna colţii,
Te întorci – poem – acasă.

Ochi de-abis, buze de fragă,
Sub oblonul pleoapei gri...
Vise şi iubiri aleargă
Pe aleile pustii.
Doruri trec... şi trec cuvinte
Ca o umbră-n călimară.
Ea rămâne-aici, cuminte,
Ca o lacrimă sprinţară.

Ochi de-abis, buze de fragă,
Clopotelor dulce clinchet,
Se aprinde, se propagă,
Este rază ce în suflet
E copacul înflorit.
Zâmbet şi iluminare,
Ca un gând am poposit.
Este-ntâia stea pe care

Poposit-am mac în floare...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă bătrânului din vechiul schit

Undeva, în depărtare,
La o margine de lume,
Unde s-a ascuns în zare
Privitor înspre genune,
Într-un schit uitat de vreme,
Un bătrân uitat de moarte,
Stă rugându-se-n tăcere,
Zi de zi, noapte de noapte.

Undeva, în depărtare,
Pustnic, izgonit de soartă
În singurătăţi amare
Duce-o viaţă-nsingurată.
Cui amarul să şi-l spună?!
Cine, plânsul să-i asculte?
Doar un colţ străin de lună,
Gândul poate-i mai aude...

La o margine de lume
Pe cărarea îngustată,
Un păstor fără de nume,
Ca un înger se arată.
Penitent e ăn clepsidră
Timpul. Şi e fără rost,
Barba i-e lungă şi albă,
N-are nici un adăpost...

Unde s-a ascuns în zare
Umbra sa, el se opreşte,
Sub a stelelor ninsoare,
Spre odihnă poposeşte.
Rai dumnezeiesc de miere,
Mir pe fruntea sângerândă,
Penitent în vremuri grele,
Pleacă mâna tremurândă...

Privitor înspre genune,
Ca un mort cu ochii reci,
Cade-n dulce plecăciune
Spre a adormi pe veci.
Cioplitor de cruce, încă,
Simte-a crucii lui povară.
Rana-n suflet i-e adâncă
Şi a început să doară...

Într-un schit uitat de vreme,
Condamnat la ghilotină,
De secunde şi de semne,
Stă bătrânul la odihnă.
A plecat de-acasă-n taină.
Uşa înspre mântuire
A deschis-o. Altă haină
L-a-nţolit cu fericire...

Un bătrân uitat de moarte –
Cumpănă şi resemnare,
În a vieţii sale noapte,
Caută drumul spre soare.
Clopot, duce-n depărtare,
Plânsul său, ca o poruncă.
Râu de litere amare,
Dulce dor şi dor de ducă...

Stă rugându-se-n tăcere,
La altar de ramuri frânte...
Conuri de lumânărele,
În mâinile-i tremurânde.
Brazi, mireasmă de tămâie
Şi stihii îl înconjoară...
Soarele, ca o gutuie,
Printre ramuri se strecoară...

Zi de zi, noapte de noapte,
Ca un munte stând de veghe,
Printre îngeri, printre şoapte,
Caută un gând-pereche.
Vis în albie de lut,
Strune risipindu-şi cântul,
Un bătrân, pe-acest pământ,
Îşi respectă jurământu.

Zi de zi, noapte de noapte,
Stă rugându-sen tăcere,
Un bătrân uitat de moarte,
Într-un schit uitat de vreme.
Privitor înspre genune...
Unde s-a ascuns în zare?!
La o margine de lume,
Undeva, în depărtare...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa prieteniei

Un fluture spre ceruri alergând,
Etern, fără concesii, simplu, blând...
Prietenia de s-ar inventa
Eu ca un vis spre ceruri aş zbura.
Mi-aş face aripi moi, prieteni dragi,
Aş lua culoarea buzelor de fragi,
Sideful şi iubirea din lumină
Şi puritatea stelelor, divină.

Un fluture spre ceruri alergând
După polen, voi m-aţi vedea zburând.
Aş colinda cărările de stele
Să pun în cofa fericirii mele
Iubirea pentru voi – argint şi cânt
Din suflet, din privire şi din gând.
Aş lăcrima de-acum cu flori de tei,
Să retrăiesc prin voi, prietenii mei.

Etern, fără concesii, simplu, blând,
Să ascultaţi al sufletului cânt.
Nu vă-ntristaţi când nori pe ceruri sunt!
Prietenia-i spulberă c-un gând.
Am adunat cristal din apa lunii
Şi-am lăcrimat la tâmplele furtunii.
Acum sunt crater, sângerândă rană,
Un fluture cu aripă de ceară.

Prietenia de s-ar inventa
Un fluture, lumină, zâmbet, stea,
Aş fi din toate astea câte-un pic,
Dar vezi, sunt doar o umbră, un nimic.
Coarda iubirii a rămas un vis
Ce în tenebre, de dureri s-a stins.
Dar nu vă temeţi! Mă voi naşte iar
Şi mă voi împărţi la toţi în dar.

Eu ca un vis spre ceruri aş zbura
Cu vise luminând iubirea ta.
Aş da speranţe zorilor ce vin
Şi curcubeu aş fi, să ne unim
Prietenia-n fiecare clipă,
Speranţă – timp, aripă cu aripă.
Ca răsăritul să-l pictez cu sânger,
Am frânt în vis aripa unui înger.

Mi-aş face aripi moi, prieteni dragi,
Aş smulge floarea, frunza de la fagi,
M-aş înveli ca o mireasă-n ele
Şi fluture m-aş înălţa spre stele.
Aş ţese-n ceruri muguri de mătasă
Spre a rodi prietenia noastră.
Prietenia mea v-aş da-o-n dar,
Să fie vremii piatră de hotar.

Aş lua culoarea buzelor de fragi
Apoi v-aş săruta, prieteni dragi.
Cu braţele de ramuri împletite,
Altar să facem, pentru necuvinte.
Cum nu e vreme lacrima s-o spui,
Ascunde-o în adâncul ochiului.
Oh, legea sentimentelor rămâne
În pieptul tău brăzdat de răni, române.

Sideful şi iubirea din lumină
Le ţes pe aripi moi de muselină.
Prietenia-n stâncă voi sculpta
Şi pe vecie toţi mă veţi avea.
Lăsaţi aprinsă candela iubirii!
Ea lumina-va calea fericirii.
Val din dantele albe la piciare,
Pe braţe blândul răsărit de soare...

Şi puritatea stelelor, divină,
Prietenia, setea de lumină
Din ochi, din suflet, izvorâte-ades,
Din aripă de fluture-au purces.
M-am înălţat, un zâmbet de izvor,
În zborul lin şi ademenitor...
Vă las de-acum prietenia mea –
Un fluture cu străluciri de stea.

Şi puritatea stelelor, divină,
Sideful şi iubirea din lumină.
Aş lua culoare buzelor de fragi,
Mi-aş face aripi moi, prieteni dragi.
Eu ca un vis spre ceruri aş zbura
Prietenia de s-ar inventa.
Etern, fără concesii, simplu, blând,
Un fluture spre ceruri alergând...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă iloriană

Iloriene, lumea se împarte
În viaţă, în iubire şi în moarte,
În viers şi cânt, istorii şi lumină,
În taină, în durere şi în tină.
Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte,
Ţi-e sufletul amnar şi libertate,
Înger pe ceruri rătăcind în vers,
Nectar din stele-n noapte ai cules.

Iloriene, lumea se împarte
În lupta pentru viaţă şi în moarte.
Tu ai călcat în medii de lumină
Şi ai găsit în poezie tihnă...
Tu ai luptat cu boala şi durerea
Şi ai găsit în versuri mângâierea.
Mormântul ti-este gol de tine azi,
Căci versu-ţi este cumpănă de brazi.

În viers şi cânt, istorii şi lumină,
Îmbujorat de voal de crinolină,
Precum un clopot ţi-a vuit nuntirea –
Te-a înfiat etern nemărginirea.
Şi-ţi curg la cruce flori de liliac,
Din plânsul cast, din neamul geto-dac.
Sărut de rouă peste sângeri – ploi –
De tine azi, suntem în suflet goi.

În viaţă, în iubire şi în moarte
Te-ai întrupat. Şi-acum, sobor de şoapte,
Vibrezi în suflet – un izvor de viaţă
Şi-n râuri lacrimi curg, tot curg pe faţă.
Ni-i sărăcit şi sufletul! Din vers,
Nectar de fericire am cules.
Tu i lăsat în noi, în fiecare,
O floare-nmugurind... o sărbătoare.

În taină, în durere şi în tină,
Luceafăr eşti, eşti vers, poem, lumină.
Prin tine suie, înger, răsăritul,
Tu eşti izvorul şi nemărginitul,
Speranţa şi istoria iubirii
De semeni... Tu eşti calea fericirii,
Tu-nmugureşti în noi, din neuitare,
Apusul, doar prin ochiul tău ne doare.

Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte...
Plecarea-ţi doare... plâng de dor în noapte,
E Vâlcea-n doliu, lacrimă-i pământul,
Căci ţi-ai călcat prin moarte jurământul.
Când ne vorbeai de-o bucurie simplă,
Un înger ne-atingea cu o aripă
Scăldată-n rouă, -n lacrimă de stele...
De ce-ai plecat de printre noi, vâlcene?!

Ţi-e sufletul amnar şi libertate.
Azi poposesc din gândurile toate
Şi te culeg din mine ca pe-o floare.
Tu nu poţi ştii vreodată cum se moare!
Trăieşti prin noi poveste şi poem
Şi te aşezi pe crucea ta de lemn,
Pictezi lumina-n pulbere de stele
Şi plângi prin noi de-acum, Iloriene.

Îngeri pe ceruri, rătăcind în vers,
Avem de-acum acelaşi univers...
Tu eşti Luceafăr, eu sunt un quasar,
Suntem mereu împodobiţi cu har,
Tu eşti o stea, te-ai frânt din Duhul Sfânt,
Eu încă-mi duc osânda pe pământ,
Eu lacrimă-s, tu un ocean de stele,
Cicatrizând sălbatica-mi durere.

Nectar din stele-n noapte ai cules...
Cât noi aici ne bucurăm de vers
Tu plângi în cer şi rătăceşti în zare
Sub clopotul de nerostită jale.
Întoarce-te pe pământene căi!
Iloriene, vino iar la noi!
Precum Iisus pe moarte ai călcat,
Dar azi, în taină, oh, te-ai depărtat...

Nectar din stele-n noapte ai cules
Înger, pe ceruri, rătăcind în vers.
Ţi-e sufletul amnar şi libertate,
Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte,
În taină, în durere şi în tină,
În viers şi cânt, istorii şi lumină.
În viaţă, în iubire şi în moarte
Iloriene, lumea se împarte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimă (răspuns Gabrielei Mimim Boroianu)

Lacrimă, bobiţă de lumină,
S-a strâns şi s-a-ntors la rădăcină,
Spre chemarea lacului divin
După care însetaţi tânjim.

Lacrima - o rugăciune sfântă
Ce prin ne-cuvinte ne cuvântă...
Mântuire gândului bolnav,
Plâns tăcut de dorul celui drag.

În mătănii de mărgăritare
Lacrimi sute strălucesc în zare.
Cer - altar, o lacrimă pământul
Când ne dă, din suflet, rod, cuvântul.

Lacrimă - un vis la el acasă,
Fulger, taină, mantie cerească,
Flamura iubirii şi-a dreptăţii
Către care aspirăm cu toţii...

Un complot de taină şi durere,
Drumuri de lumină către stele,
O, mirific cânt, mirific vis,
Plata noastră pentru paradis.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În loc de tine

În loc de suflet am o carte
Şi-n ea îmi port, trăind, iubirea,
Cu băsmăluţe parfumate
Îmi sorb durerea şi privirea.

În loc de mână am o pană,
Cu ea eu scriu, simţind, cuvântul
Ce se hrăneşte dintr-o rană
Şi se ascultă doar cu gândul.

În loc de iris am un mal,
Spre care vin stropind privirea,
Ce unde mici se fac un val,
Ce valuri mari naşte iubirea.

În loc de frunte am o floare
Şi rozul ei trecut de timp
Nu e miros şi nici culoare –
Un dulce gând dezamăgit...

În loc de tine am trecutul
Ce împreună noi l-am scris,
În cartea sfântă, cu sărutul,
Tu plângi acum ce eu am plâns...

poezie de Daniela Dermengi
Adăugat de Daniela Dermengi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de galben

E miere-n grâul copt în lan,
E-n pâinea vieţii aurie,
E miere-n suflet, an de an,
E pacea-n marea Românie.
E soarele pe cer lucind
Şi luna fremătând pe cer,
Clopot cu glasul de argint,
Speranţă, vise şi mister.

E miere-n grâul copt în lan
Curgând în râuri de lumini,
Covor de frunze-autumnal
Şi lacrimă de pelerini.
Mulţi şi-au ales ca etalon –
Un semn tacit de gelozie,
Gutuia coaptă, care-n somn
Se-aprinde iar ca o făclie.

E-n pâine vieţii aurie,
Bobul de strugure-n cercei,
Puful suav de păpădie,
Speranţele din anii grei.
E-n galben miere şi iubire,
Zbor lin de păsări de cristal,
Este lumina din psaltire,
Căldură, pace şi amnar.

E miere-n suflet, an de an
Şi-n vene miere curge, parcă,
E seva vieţii doar un val.
Iar noi, aceeaşi veche arcă.
Din fagure, stropiţi cu miere!
Să curgă-n voi ca un balsam,
Silabic, litere şi semne
Şi strângeţi mierea gram cu gram!

E pace-n marea Românie.
Miere din floare de salcâm
Se strânge-n stup – lumină vie –
Mândria de a fi român.
Portal deschis spre alte lumi
La care cerşsetori aşteaptă
La tâmple ninse, sub cununi,
O altă lege, mult mai dreaptă.

E soarele pe cer lucind,
Palat din alte veşnicii.
În umbra lui văd şiroind
Pârâu de pietre aurii.
Sunt sus, pe cer, înspre înalt,
Ascunşi, peştii de aur azi
Şi ninge aur pe-nserat
În munţi încununaţi cu brazi.

Şi luna fremătând pe cer
În gândul meu s-a prăbuşit.
Poate că-i ultimul însemn
Ce în tăceri s-a irosit.
Mă dor la tâmplele de nea
Nămeţii galben-aurii,
Tu vei rămâne-n viaţa mea
Precum o mamă pentru fii.

Clopot cu glasul de argint
Adormi pe portativ – un vis –
O clipă te-ai împotmolit
În firmituri de ametist.
Opal în piept de chihlimbar,
Iubirea azi s-a împărţit
Şi plânge inima de jar
Dorul de clopot tânguit.

Speranţă, vise şi mister
În miere-ascunse astăzi sunt,
Trecând prin foc, trecând prin ger,
Trecând pe cer şi pe pământ.
Mi-e trupul iarăşi cânt de spic
Şi vocea clopot de aramă,
Dar poate că n-aş fi nimic
De n-ai fi tu, iubită doamnă.

Speranţă, vise şi mister,
Clopot cu glasul aurit
Şi luna fremătând pe cer...
E soarele pe cer lucind,
E pace-n marea Românie,
E miere-n suflet an de an
E-n pâinea vieţii aurie,
E miere-n grâul copt în lan.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gustând nemărginirea

Motto: "La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu,
şi Dumnezeu era Cuvântul". (Sfânta Evanghelie dupa Ioan)

Mă-nalţ spre tine armonie pură,
din cupa ta să beau adâncul infinit
al veşniciei sacre-a primului venit
ce s-a dezis de schismă şi de ură.

Simt taina sfântă atingându-mi firea
şi îngerii venind să mă ridice-n zbor,
pe umeri să-mi sădească aripi de fior,
să pot urca..., gustând nemărginirea.

În urma mea s-aud vuind pământul
de tropotul acelora ce-mi sunt urmaşi
pe huma răscolită de nătângii paşi
spre taina care-a zămislit Cuvântul.

Tu, fiu al meu, spre calea hărăzită
nu te hrăni cu ezitările prea lungi –
de vrei în pragul Învierii să ajungi
primeşte-l pe Isus cu inima smerită!

poezie de Corneliu Neagu din revista Logos & Agape, 08.02.2021, ISSN 2601-1719, ISSN-L 2601-1719
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anotimp de lumină

Ochii ating prin cuvinte nemărginirea,
Cuprinzând eclipsele de soare,
Inscripţionate pe retina înfiptă pe cer.
Vântul mângâie pleoapele,
Iar adierea genelor vorbeşte cu sufletul nostru,
În alfabetul tăcerii.
Este un anotimp, în care nisipul alunecă
Pe frontispiciul păcii şi al iubirii.
Ne strigă universul cu taina fiecărei păsări,
Ce umbreşte pleoapele îngheţate.
O clipă ne ascundem în noapte,
Pentru că doar acolo, visele devin realitate şi tihnă.
Anotimp de lumină.

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă "Cărţii Glosselor"

A fost odată... va rămâne-n gând,
Prin literă şi glosse jurământ,
Ca o lumină strălucind în noapte,
Quasar printre poeţi, această carte.
M-am logodit cu litera şi sînt
Mireasă re-zidită în cuvânt.
Mi-am judecat fiinţa cu asprime
Şi mi-am ales perfecţiunea mire.

A fost odată... va rămâne-n gând,
O lege-n suflet, de la Duhul Sfânt,
Un drum sortit... Şi literei o cale
Dată i-a fost a străluci sub soare,
De-a modela simţire şi speranţă
În dragoste, în lume şi în viaţă.
Am scris şi eu în suflete, strigând...
De-atunci mă simt un cânt, mă simt plângând...

Prin literă şi glosse jurământ
Cu lumea şi cu viaţa am făcut
Şi-n ochi izvor de lacrimi am ascuns,
Pe plaja mea de vis adesea-am plâns...
M-am înălţat în zmee de ninsori
Şi răsărit m-am regăsit în zori.
O strângere în braţe ne-a unit
Pe drumul glossei greu de şlefuit.

Ca o lumină strălucind în noapte
Alerg spre alte timpuri, mai departe,
Alerg în timpuri către înapoi
Îmbrăţişând copiii lumii goi.
În pieptul meu un roi de fluturi vin...
Ca mine-s mulţi şi-adesea ne-ntâlnim.
La porţi de vis apare Eminescu,
Labiş ori Macedonski, Minulescu...

Quasar printre poeţi, această carte,
Îmi va rămâne dincolo de moarte.
Din lumea mea vă voi lăsa însemne,
La glezne, strălucind, brăţări de stele
Şi lege zilei care va veni...
Ca un Luceafăr, iar, voi străluci...
Să nu lăsaţi în candela uitării
Să ardă iar secunda disperării!

M-am logodit cu litera şi sunt
În zodiac, semn sigur de pământ,
Plămada dintre apă, foc şi fier,
Sunt fluxul şi refluxul... Un echer
Răsfrânt, cu colţul îndreptat spre soare,
Pierind în patru puncte cardinale.
Vulcan ce se înalţă şi quasar...
Sunt vis şi plajă, univers, ocean.

Mireasă re-zidită în cuvânt,
Un voal de stele, în iubire, sunt,
Taina iubirii care vă răzbună,
Clipa dintâi şi lacrima din urmă.
Sunt viaţă, fericire şi mister...
Să fiţi poem, cuvânt şi cânt vă-ndemn,
Spre-a mă zidi prin voi tăciuni şi jar
Să ard pe-al lumii nesfârşit altar.

Mi-am judecat fiinţa cu asprime
Şi încrustată iar în re-zidire,
Purificată-n ardere totală,
Păşesc pe treapta vieţii către seară.
Mă prinde mitologică chemare,
A versului eternă re-ncarnare...
Popas şi vis la cumpăna fântânii,
Să-mpart în Yn şi Yang arcada lumii.

Şi mi-am ales perfecţiunea mire...
Cuvântul şi iubirea-mi aparţine.
Un nesfârşit poem să ne cunune,
De-acum să plouă fericire-n lume!
Să plouă flori de tei, dans de lumină
Şi roi de fluturi... Dragoste divină
În râuri moi de stele să coboare...
Catifelată, fragedă ninsoare...

Şi mi-am ales perfecţiunea mire...
Mi-am judecat fiinţa cu asprime...
Mireasă re-zidită în cuvânt,
M-am logodit cu litera. Şi sunt
Quasar printre poeţi, această carte,
Ca o lumină strălucind în noapte.
Prin literă şi lege, jurământ,
A fost odată... va rămâne-n gând...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!