Gligore Fărăţară

De-un car de ani mă tot numesc aşa
bătrânii brazi pe care-i ţin de neamuri,
aghezmuind pe jos, în calea mea,
cu lacrimi de răşină de pe ramuri.

Când urc pe munte, sus, printre păduri,
aud, de sub a crengilor povară,
cum mă îndeamnă nevăzute guri:
"Rămâi la noi, Gligore Fărăţară."

Dacă mă prinde-al Dunării şuvoi
cu spume albe ce se sparg în valuri:
"Gligore Fărăţară, hai cu noi!"
mă cheamă glasul apei dintre maluri.

Iar când pornesc smerit spre cimitir
să mai îngrop câte-un copil de ceară
mă trag de mână morţii mei în şir:
"Mai stai cu noi, Gligore Fărăţară."

Privesc în brazdă: plugul nu-i al meu.
fac ochii roată: nu-i a mea moşia,
şi parcă, Doamne, nu mai sunt nici eu,
nici Gheorghe, nici Ileana, nici Maria.

Vara cosesc – n-am pâine la iernat,
cresc iarna boii ca să-i pierd în vară
şi-mi cară hoţii ţara hat cu hat,
eu rămân tot Gligore Fărăţară.

Mă uit spre cer, dar nu-l mai văd senin,
aş întreba – şi nu cutez a spune:
"Oare şi cerul s-a întors străin
sau mi-e surată zarea de cărbune?

Şi tot aştept cu fiecare nor
să se deslege-a ploilor pornire
şi de pe faţa dreptului ogor
să spele apa strâmba rânduire.

Apoi va scoate Dumnezeu din sân
hrisovul vechi, pecetluit cu ceară,
să-l întărească iarăşi de stăpân
pe robul său Gligore Fărăţară.

Voi şti atunci că plugul e al meu,
a mea cu toate brazdele moşia
şi voievod pe toată holda eu
şi Gheorghe şi Ileana şi Maria...

poezie clasică de Andrei Ciurunga
Adăugat de Mishu57
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici

Nici roşu cerul nu-i,
Nici verde nu-i pădurea,
Nici ochii nu-s căprui,
Nici lemn nu e securea,

Nici pasărea nu piere
Când vrea copacul ei,
Nici fagurii de miere
Nu-i dau, chiar dacă-i vrei,

Nici Luna-i poezie,
Nici stele sunt pe cer,
Nici versul nu se scrie
Când sufletele pier,

Şi tot ce-a fost odată
Nu va mai fii de-acum,
Păduri şi ochi şi păsări
Se vor preface-n scrum.

poezie de Mihail Mataringa (24 ianuarie 2011)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate toate astea...

poate toate astea nici nu s-au întâmplat
dar eu le visez în fiecare seară
când se scurg luminile de ceară
pe damascul florilor din pat

cronicarii îşi făcuseră datoria
şi trecuseră cu zâmbetul pe buze
visând la cavaleri şi invocând pe muze
pentru iubirea ta, Maria

turnirurile ieşiseră din vogă
şi florile de crin au rămas pe scuturi
ca urme ale unor vagi săruturi
şi petele de sânge de pe togă

numai florile îşi cunosc singure tăria
mor şi renasc în fiecare an
nimic nu se naşte şi moare în van
şi nici dragostea mea pentru tine, Maria!

mai recunoşti oraşul, teatrul vechi
cu turnuri gotice, statui
când ni se pare azi că nu-i
decât un joc de cuvinte perechi?

noi suntem din lut de Tărtăria
şi purtăm istoria în sânge
tot la fel cum inima mea plânge
pentru dragostea ta, Maria

parcă de dincolo de fire
amândoi ne-am întors pentru o clipă
să unim aripă cu aripă
şi să trecem apoi în amintire...

poezie de Ion Untaru din manuscris (2015)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constanţă

de când cu acest covid,
omu-a devenit hibrid,
nu-i nici cer, dar nici doar humă,
nici granit, dar nici de gumă,
nu-i nici claie, nici balot,
nu-i nici struţ, nici Phoenix tot,
pus într-al lui Procust pat,
nici stingher, nici adaptat,
nici străin, dar nici acasă,
nici cucută, nici melasă,
nici în zeghe, nici în togă,
nu-i nici bocet, nici eglogă,
nici Manole, nici Icar,
nici beznă, dar nici habar,
nici tăcere, nici cuvânt,
nici pareză, nici avânt,
nu-i nici orb, dar nici nu vede,
nici în sine că se-ncrede,
nici profet, nici Antihrist,
nu-i nici vesel, dar nici trist,
nici Einstein, nici Poptămaş,
nici strămoş şi nici urmaş,
nu-i nici ciornă, dar nici act,
nici prea plin, nici vid compact,
nici faun, nici eunuc,
nici cloşcă, nici ou de cuc,
nici pesmet, nici cozonac,
nici înger, nici pui de drac,
nici Midas, dar nici sărac,
nici fasole, nici arac,
nu-i corabie, nici port,
nu trăieşte, nici nu-i mort,
doar există, dar nu-i viu,
nici expert, nici ageamiu,
nu se-nalţă, nici nu pică,
nu învinge, nici c-abdică,
rămânând ce-a fost: nimică.

poezie de Luminiţa Ignea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, până când?...

De-atâta vreme-auzi şi tu chemarea
Spre ceruri, spre lumină şi spre rai,
Şi tot n-asculţi, nici plânsul, nici cântarea
Şi nu-ţi îndrepţi nici gândul, nici cărarea:
O, până când, o, până când mai stai?
Văzut-ai şi tu lucrurile care
Pe alţii mulţi i-a-ntors din calea rea,
Dar tu mereu rămâi în nepăsare,
În cea mai rea, în cea mai tristă stare.
O, până când, o, până când aşa?

O, tu cunoşti că moartea nu-i departe,
Că mergi spre focul iadului dintâi,
Şi totuşi tu rămâi pe căi deşarte,
Rămâi în foc, în chin, în plâns şi-n moarte!
O, până când, o, până când rămâi?

Tu ştii şi de la tine ce aşteaptă
De-atâta vreme şi astăzi Dumnezeu!
Cunoşti chemarea sfântă şi-nţeleaptă,
Cunoşti şi calea rea şi calea dreaptă:
O, până când, o, până când în rău?

A mai trecut un an din scurta-ţi viaţă
Şi-acesta-i poate ultimul ce-l ai.
O, smulge-te din neagra nopţii ceaţă,
O, rupe-ţi vălul negru de pe faţă:
O, până când, o, până când mai stai?

Curând solia morţii-o să te cheme
Răsplata cea de veci ca să ţi-o iei.
E vremea hotărârilor supreme,
E azi a mântuirii tale vreme!
O, până când, o, până când nu vrei?...

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Septembrie. Pe scu(r)t

Nici nu mai ştiu dacă de frunze-i vorba ori despre mine - desfrunzit un pic.
Mai fuge-o vară şi-i mai rece ciorba şi parcă-n douăzeci de scânduri mă despic.
Nu-mi cresc izvoare-n ochi şi nici nu tremur, dar nici într-un picior nu pot să sar,
Mi-e rău de toamnă ca după cutremur, mi-e, totuşi, toamna, răul necesar.
Mă stoarce dorul de nisip fierbinte, de valul-albastru şi de vinul roz,
Începe-o şcoală-n mine azi, dar înainte, le caut, amintirilor, siloz.
Le pregătesc, din timp, un raft durabil, un loc la geam, dar neajuns de ger,
Un loc ferit de praf, invulnerabil, niţel departe de calorifer.
Le voi păstra acolo până-n vara care-i departe-acum, dar va veni,
Şi uneori, câte-o-amintire, seara, eu voi muşca, iar ea mă va-ncălzi.
Poteci, cascade, râuri, munţi, poiene vor defila în straie noi de azi,
Dar nici furtuni, nici ploi şi nici troiene nu-mi vor ucide dragostea de brazi.
E iarăşi toamnă, ce frumoasă-i toamna! De fapt, nimic nu-i mai frumos ca ea.
Sau poate... primăvara, vara, iarna ori să le văd trecând prin faţa mea
Şi gânduri să se-mpiedice de mine, împiedicat, la rândul meu, de-un gând:
nu, anotimpuri nu-s deloc puţine, doar eu m-alint, nimic înţelegând.

poezie de Eduard Lupascu (1 septembrie 2021)
Adăugat de Eduard Lupascu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi sunt din ce în ce mai străin

în oglindă nu mai zăresc copilăria
nici liniştea nici zbuciumul
nici măcar ultimul scrum
doar un palid sentiment de tip deja vu
cu un om răsucind cărări albe
când spre nicăieri
când spre cine ştie ce mister

mă înec cu mine însumi
într-o sufocare din ce în ce mai perfectă
lacrimă neagră lângă altă lacrimă
din care îmi mai scriu scrisori
ca să nu-mi uit numele
ca un ecou întors pe dos
dintr-o altă zi de 12 iulie
poate dintr-o pădure cu fluturi albi
sau poate doar din copacii tăiaţi
între două cuvinte de-alint
şi-o promisiune

unde doamne-iartă-mă să mă mai caut
cui să-i cer să mai fugă din visul meu
parcă din ce în ce mai scorojit
la intersecţia cu umbra mea de om
cu mult înainte de ceaţa de azi
în care măgar mă pierd

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imposibila vară...

Cerul şi ploaia s-au scurs pe pământ
Şi soarele nu mai sărută marea.
Tu eşti departe, eu tot departe sunt....
Peste anotimpuri s-a aşternut uitarea.

Când toamna plânge dorul tău,
Pe mine ninge iarna grea.
E drumul troenit şi tot mai greu
Şi niciun anotimp nu ne mai vrea.

Ţi-am căutat prin toamnă, primăvara
Dar am găsit doar vânt şi ploi....
Nici noaptea nu-mi mai spune bună seara,
Iar dimineaţa-ntreabă ades de noi.

E-atâta linişte peste-anotimpuri,
Nici iarnă nu-i, nici vară nu-i....
Suntem aici, dar suntem tot mai singuri,
Suntem ai tuturor şi-ai nimănui.

poezie de Maria Poienar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arată-mi, Doamne, calea...

Arată-mi, Doamne, calea... doresc s-ajung la Tine...
M-am săturat de lumea de lacrimi şi suspine...
Deschide-mi ochii, Tată, să pot vedea Lumina
Ce haina-mi curăţeşte şi-mi şterge toată vina...

Arată-mi, Doamne, calea... vorbeşte-mi din Cuvânt
Şi aripi dă-mi să zbor spre ceruri cu avânt...
Mai dă-mi credinţă, Tată, cât bobul de muştar
Să ştiu că alergarea-mi nu este în zadar...

Şi de vor fi furtuni şi valuri să mă bată
Mă ocroteşte iarăşi cu mâna Ta de Tată...
Rămâi cu mine, Doamne, de-i rău sau de e bine
Arată-mi Tată calea ce duce către Tine!

poezie de Maria Luca (5 februarie 2017)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Izvorul din tugă

Când cântă guguştiucul printre blocuri
îmi aduc aminte cum la mine-n sat
juca, în aer, fagure, căldura,
iar eu mergeam, cu tata, la arat.

Tata-ntorcea cu plugul brazde lungi.
iar eu eram cu gândul doar la masă,
când boii se vor odihni şi vor bea apă
şi noi vom sta sub salcia pletoasă...

De pe ştergarul alb, pe iarba verde,
nu înainte de-a-nălţa o rugă,
mâncam, cu poftă, ceapă cu mălai,
bând apa rece de izvor din tugă.

Dar tata nu mai e, nu e nici plugul,
nici boii ce trăgeau din greu la jug,
curtea-i pustie, casa stă să cadă
iar buruiana creşte din belşug.

Şi dacă aş putea întoarce timpul
să merg sub salcia pletoasă de la drum
să mai mănânc aşa mâncare simplă,
dau toate bunătăţile de acum!

poezie de Titina Nică Ţene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Izvorul din tugă

Când cântă guguştiucul printre blocuri
îmi aduc aminte cum la mine-n sat
juca, în aer, fagure, căldura,
iar eu mergeam, cu tata, la arat.

Tata-ntorcea cu plugul brazde lungi.
iar eu eram cu gândul doar la masă,
când boii se vor odihni şi vor bea apă
şi noi vom sta sub salcia pletoasă...

De pe ştergarul alb, pe iarba verde,
nu înainte de-a-nălţa o rugă,
mâncam, cu poftă, ceapă cu mălai,
bând apa rece de izvor din tugă.

Dar tata nu mai e, nu e nici plugul,
nici boii ce trăgeau din greu la jug,
curtea-i pustie, casa stă să cadă
iar buruiana creşte din belşug.

Şi dacă aş putea întoarce timpul
să merg sub salcia pletoasă de la drum
să mai mănânc aşa mâncare simplă,
dau toate bunătăţile de acum!

poezie de Titina Nica Ţene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Izvorul din tugă

Când cântă guguştiucul printre blocuri
îmi aduc aminte cum la mine-n sat
juca, în aer, fagure, căldura,
iar eu mergeam, cu tata, la arat.

Tata-ntorcea cu plugul brazde lungi
iar eu eram cu gândul doar la masă
când boii se vor odihni şi vor bea apă
şi noi vom sta sub salcia pletoasă...

De pe ştergarul alb, pe iarba verde,
nu înainte de-a-nălţa o rugă,
mâncam, cu poftă, ceapă cu mălai,
bând apa rece de izvor din tugă.

Dar tata nu mai e, nu e nici plugul,
nici boii ce trăgeau din greu la jug,
curtea-i pustie, casa stă să cadă
iar buruiana creşte din belşug.

Şi dacă aş putea întoarce timpul
să merg sub salcia pletoasă de la drum
să mai mănânc aşa mâncare simplă,
dau toate bunătăţile de acum!

poezie de Titina Nica Ţene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La omul sărac nici boii nu trag

Privind la cei bogaţi din greu
Şi câte îşi mai fac pe plac
Cum poate oare,-ntreb şi eu
Să tragă boii la... sărac?!

epigramă de Gheorghe Gurău (5 decembrie 2009)
Adăugat de Gheorghe Gurău
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decaloguri comparative...

Nici o floare nu e floare, dacă n-are admiratoare.
Nici o pasăre nu-i rară, fără de cuvântul vară.
Nici vântul nu este vânt, dacă bate doar în gând.
Nici izvorul nu-i izvor, dacă nu-i dorit de dor...
Nici o mare nu e mare, fără valuri vorbitoare.
Nici o noapte nu-i frumoasă, dacă luna nu-i mireasă.
Nici un om nu este om, dacă n-a sădit un pom.
Nici o zi nu e aleasă, fără de iubire în casă.
Nici o casă nu-i frumoasă, fără de copii la masă.
Nici o vorbă nu e vorbă, fără tâlcul scos din tolbă.
Nici o prietenie mare, nu e fără cumpătare.
Nici un gând nu-i măreţie, fără a lui împărăţie.
Nici un drum cu ocoliş, nu e fără ascunziş...
Nici o fală nu e fală, dacă n-ajunge de-ocară.
Nici o iubire nu-i mare, de nu trece de hotare.
Nici durerea nu-i durere, de nu cere mângâiere.
Nici o dărnicie în lume, nu rămâne fără nume.
Nici credinţa nu-i credinţă, dacă n-are stăruinţă.
Nici o soartă nu e soartă, când bate din poartă în poartă.
Nici viaţa nu e viaţă, de nu, îţi zâmbeşte în faţă.

poezie de Valeria Mahok
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ritualuri de Sfântul Gheorghe

RITUALURI DE SF. GHEORGHE

A lui Sângeorz sărbătoare,
dezleagă vremea caldă,
pe câmp să plouă cu floare,
de fluturi colindată.

La sărbătoare creştină,
mit se perpetuează,
ce-n casă şi în grădină,
datini împrospătează.

Se pune la grajd de vite,
funie de usturoi,
spre a nu fi bântuite
de vârcolac sau moroi.

În obicei de la sate,
cu datini vechi, menite,
spirite sunt alungate
spre locuri pustiite.

Când natura-i înverzită,
ciobanii merg la munte,
prin datină moştenită,
cu turme de cornute.

Oile rămân la stână,
cât vremea-i de păşunat,
după ce se tund de lână,
ce-a crescut cât au iernat.

Se tocmesc ciobani cu plată
în natură şi în bani,
că tradiţia-i purtată,
spre a dâinui prin ani.

Cu atenţie se face
număratul oilor,
la stăpâni de-a se întoarce,
de răcoarea brumelor.

Şi se face măsurarea
laptelui, o dată muls,
spre a ştii repartizarea
caşului prin vară strâns.

Apoi prânzesc împreună,
ciobanii cu gospodari.
Să se facă brânza bună,
pun să cânte lăutari.

Dar rămâne în poveste
ospăţul abia-nceput,
când ciobanii duc pe creste,
turma de oi la păscut.

Tradiţii şi ritualuri
prin timp perpetualte
pe-ale vremurilor valuri,
ne sunt identitate.

La mulţi ani, sărbătoriţilor cu numele de Gheorghe!
Maria Filipoiu

poezie de Maria Filipoiu din Tradiţii creştine şi ritualuri populare (Editura Paideia - 2008)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ave Maria

Nimic din tot nu ne mai place
Şi ne-a cuprins melancolia
Războaiele nu ne dau pace
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Semnăm tratate pentru moarte
Şi mii de morţi sunt mărturia
Când însăşi viaţa ne desparte
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Şi nu mai punem preţ pe carte
Şi am ucis copilăria
Privim în gol tot mai departe
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Nu mai visăm în miez de noapte
Căci prea ni-e slută omenia
Ne pleacă îngerii din şoapte
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Tristeţea la tot pasul zace
Omul îşi uită bucuria
Când însuşi Dumnezeu azi tace
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Şi Lumea toată îşi împarte
În mii de lacrimi tragedia
Dar când speranţele-s deşarte
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

De circ avem mai zilnic parte
Dar tragică ni-e comedia
Când clipele sunt visuri sparte
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Nu-i strop de linişte în lume
Şi păcălim democraţia
Iubirea nu mai are nume
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

În mersul lumii crud, rapace
E sfântă numai liturghia
Din ea se naşte-un gând de pace
Spre cerul pur. Ave Maria!

poezie de Corneliu Sofronie
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A câta oară?

A câta oară viaţa lui Cristos
aşterne iarăşi flori în ramuri vechi
şi cântă rândunelele perechi?
Iar tu rămâi tot mort, tot neguros.
A câta oară slava lui Isus
aduce iar zambile şi cicori,
un rai ce-mparte veşnic iar fiori?
Iar tu rămâi tot crunt, tot nesupus.
A câta oară spunem: A-nviat!
Şi Cel ce-i viu, în zbor de ciocârlii,
te-aşteaptă iar între ai Lui să vii?
Iar tu, tot sub povara de păcat.
A câta oară, în lumini de gând,
El vine iar, ca vântul printre brazi?
Şi tu nu strigi: Rabuni! şi nu cazi
ca să-I cuprinzi picioarele plângând.
A câta oară, seara spre amurg,
tu vezi către Emaus un străin,
un om ciudat, cu chip de lacrimi plin.
Şi tu ştii pentru cine I se scurg.
A câta oară în cămara ta,
prin uşa ferecată cu zăvor,
străbate iar divinul Salvator?
Şi tu măcar nici nu-L întrebi ce vrea?
A câta oară, ca să-ţi dea dovezi,
te-ndeamnă iarăşi: Nu fi ne-nţelept,
ci puneţi mâna-n rana Mea în piept!...
Iar tu ţi-astupi şi ochii să nu vezi.
A câta oară El te-aşteaptă blând,
cu pâini şi peşti ca pe un ucenic?
Iar tu iei hrana şi nu spui nimic.
Cât vrei să te mai rabde? Până când?
A câta oară, ziua, spre Damasc,
se-arată o lumină-n jurul tău?
Iar tu alergi mai crâncen şi mai rău
să-i strângi ciorchinii şi să-i storci în teasc.
Nu înţelegi că, totuşi, într-o zi,
Îl vei vedea... când va zbura spre Cer?
Şi noi vom fi cu El... iar tu stingher.
O, vino astăzi, nu mai zăbovi.

poezie clasică de Costache Ioanid
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unui preşedinte-primar-marinar

Nu-i vaporul ca şi lotca
Şi nici vinul nu-i ca vodca,
Bucureştii nu-s ca ţara
Şi nici... "iarna nu-i ca vara"!

epigramă de Marian Grigore Dobreanu din Printre epigramiştii olteni (2008)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pastel în penel

Păsări albe- coliere de aripi, pătează clipa...
De întinăciunea sorţii mi s-a murdărit aripa,
Mă înalţ în curcubee şi lumina mă-mpresoară.
Trec lumină spre înalturi – fluturi cu aripi de ceară.

Anotimpuri disecate, sângerânde, pier în noapte.
Puerilă amintire, veşnicia ne desparte.
Nu sunt limite ce-ar frânge lumea morţii în dureri,
Nu-i nici zi, nu e nici noapte, nu-i nici mâine, azi sau ieri.

Nu există întuneric, nici lumină, nici culoare,
Este-o noapte mai adâncă, de tăceri, întreaga zare.
Universul ni se-arată fără de sfârşit deodată,
Căci e suflet lângă suflet, parcă,-n lumea cealălaltă...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai semnalizat stânga într-un fel definitiv

e atât asfalt negru şi umed între noi
încât un guvern priceput
ar găsi resurse pentru o autostradă
mult mai departe de cea a soarelui
nici spre munte nici spre cer
oricum inima mea a rămas undeva în iarbă
aşteptând ninsorile aşteptând viscolul
într-o atitudine resemnată
ca atunci când am înţeles că moartea este democrată

mă aşez turceşte şi-mi îngân lacrima
na să-ţi fie de dochi afurisit-o
apoi privesc ploaia ca pe o izbăvire
ca pe un înec atlantidic

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

In aşteptarea morţii

..664, 665, 666 picături de sânge...
Foame nu-i, nici frică, nici durere,
Disperarea a trecut în timp,
Un Prometeu mâncat încet de ciori pe câmp.

Şi doar o secera şi un ciocan se vede
Adânc în cerul plin de stele însângerate,
Ce-mi luminează calea spre apusul mult dorit
Şi aştept, aştept la infinit...

poezie de Stan Vlad
Adăugat de Stan Vlad
Comentează! | Votează! | Copiază!