Dar picurat

Întoarceri terminate-n pretutindeni,
ca-ntr-o nervură, ca-ntr-un ou;
un ochi - deasupra- stă la intersecţii
şi numără ecou după ecou,

Pe piept ne cade-o lacrimă, de rană,
dar picurat de-a dreptul dintre zei,
călătorim mereu spre pretutindeni,
purtând la brâu mari legături de chei,

Pe care le întoarcem în nelinişti,
în aşteptări şi-n răzvrătiri târzii,
şi uşile rămân mereu închise,
cu drugi imenşi, de veşnicii...

poezie de Florin Costinescu din Secunda eternă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anii

Zumzetul lor e o muzică dureroasă,
ca un ecou depărtat,
zburând înaintea soarelui- răsare
cu soarele s-au întors, scăpătat,

Între ei aerul sună a gol,
pasul spre munte e-o ispită vicleană,
în întuneric, ca fluturii, anii,
între ei se lovesc – fugă şi rană...

poezie de Florin Costinescu din Secunda eternă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vârstă cu vârstă

bucăţi mici de usturoi pe masă
motivul pentru care glandele lacrimale funcţionează corect
plus faptele care nu oferă explicaţii
rană după rană după rană

uşile sunt încuiate mereu e vorba despre arhitectura
mea interioară şi obsesia intimităţii domestice

cuvintele se întrepătrund ca ţesăturile în ecou
întotdeauna când vorbesc singură îmi inventez alt nume
să nu apară emoţii discursive sau tristeţea de a te avea doar pe tine
e singurul cadru care permite bucuria medie

[ca şi când te înfăşori în permafrost şi pentru prima dată
căldura interioară iese la suprafaţă şi clădeşte schimbul de identitate vârstă cu vârstă]

la ultimul nivel camera se umple de concluzii nu
neapărat ale tale doar decupaje ale psihicului
într-o structură obişnuită asta ar fi fost normal dar nu mi s-a permis niciodată
să termin puzzle-ul şi să ies afară ca şi cum n-aş fi lipsit
în toţi anii ăştia

poezie de Sorina Rîndaşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nesfârşire

Nu toate au un sfârşit,
lumina caută pretutindeni lumina,
un om trăieşte încă în gândul altui om,
planeta se-nvârte pe umerii lor
mai departe.

poezie de Florin Costinescu din Secunda eternă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te purtam pretutindeni

Te purtam pretutindeni,
ca pe o comoară
viaţă de rouă,
viaţă de vis;
înfloream odată cu tine
şi urcam pe creste mereu,
şi mereu
nimic nu-mi stătea în cale: nici marea
cea mare,
nici fruntea îngândurată a unui zeu
*
te purtam pretutindeni,
ca pe un dar cuvenit,
doar al meu...
viaţă de roze, viaţă de gând
însorit
lăcrimam odată cu tine şi cântam
în furtună, şi cântam:
odată tu, odată eu...

te-am purtat pretutindeni:
prin soare şi vânt, prin viscol
şi ploi,
dar niciodată nu te-am întrebat
de ce sîngerai –
când eu urcam, şi tot urcam
fără să mai privesc înapoi
viaţă duioasă - uneori, dulce,
alteori amară -,
cu zâmbet încrustat
în statui...

8 iulie 2018

poezie de Valentina Becart (8 iulie 2018)
Adăugat de Valery Becart
Comentează! | Votează! | Copiază!

In zori,vin ploile

Motto:
în prea adânc de mine
un curcubeu în suflet
aşteaptă să-l deschizi

înaintea amurgului zilei împart ecou după ecou
şi aprind nopţile celui ce-aşteaptă
cântecul acesta de femeie
amintind că orice
şoaptă moare

în zori

doar ploile târzii
picură visele mele desculţe
şi mă înseninează cu ultimul cuvânt
acolo unde privirea e lacrimă de zâmbet
la margine de suflet
îmi împietresc îmbrăţişarile şi ţările calde
după o noapte lungă până-n răsărit
te apropii ca o fantasmă
de oriunde ai fi
să-mi fii
eu

poezie de Maria Prochipiuc
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce semn e acesta?

Umblă ianuarie prin lume cu paşi imenşi de frig,
eu nu-l văd, nu-l aud,
trece ianuarie prin lume, prin mine,
o femeie se naşte din toate câte le strig,
pe numele lor ştiut, neştiut.

Am strigat o floare de gheaţă şi s-a topit,
am strigat o ramură albă şi s-a făcut nevăzută,
am strigat spre cer – unde-i mereu câte-o nuntă
şi nimeni n-a vrut să-mi răspundă

poezie de Florin Costinescu din Secunda eternă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pisica

Dumnezeu este pretutindeni, pretutindeni se amestecă zeul,
Început, sfârşit şi mijloc
A ceea ce trăieşte şi în care sufletul este închis
Pretutindeni ţine în vigoare orice lucru.

poezie celebră de Pierre de Ronsard
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

În sufletul meu pâlpâie o lumânare...
o candelă cu mir sfinţit
care se aprinde înalt şi viu
cu fiecare ecou al inimii tale arzânde...
ecou şi freamăt de dor
fără de vină...

Te răsfrângi în mine
ca-ntr-un lac limpede
precum stelele nopţii...
aprinzându-mă... ca pe-o floare de foc...
neaşteptată cărare de dor
către tine prin mine... croind...

Îmbrăţişează focul... dragul meu
Cuprinde-mă în palme
ca pe-un potir de lumină cerească...
şi împărtăşeşte-te...
gustând din preaplinul de iubire...
şi încălzeşte-ţi răsuflarea încremenită de preafrig...
Şi de neplânsă lacrimă...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A opta elegie

Dedicată lui Rudolf Kassner

Vieţuitoarele – ochi, numai ochi –
văd ceea ce-i deschis. Doar ochii noştri
sunt ca întorşi şi astfel aşezaţi
parcă-s capcane-n jurul marii porţi.
Ce-i în afară ştim doar din privirea
jivinelor; căci până şi pe prunc
noi îl întoarcem şi-l silim, în urma-i,
să vadă-alcătuiri, nu ce-i deschis
şi-adânc în animal. De moarte slobod.
Noi o vedem, doar noi. Căci, liber, animalul
are mereu sfârşitu-n urma lui,
şi-n faţă Domnul, şi când trece, trece
în veşnicii, cum trece o fântână.
Noi nu avem nicicând, nici chiar o zi,
în faţă, spaţiul pur, unde răsar
la nesfârşire flori. Mereu e lume
şi niciodată-un nicăieri fără nimic,
cast, nepăzit, ce îl respiri şi ştii
că-i nesfârşit şi nu-l râvneşti. Copil,
te pierzi, tăcut, în el iar ei
te zgâlţâie. Sau cel ce moare e.
Căci lângă moarte, moartea n-o mai vezi,
cu ochii mari, de animal, priveşti afară.
Îndrăgostiţii – celălalt de n-ar fi,
să le astupe văzul – aproape sunt de asta şi uimiţi.
Pe negândite li s-a revelat
de după celălalt... Dar peste el
nu trece nimeni, şi e iarăşi lume.
Întorşi către făpturi mereu, vedem
în ele doar, reflexu-a ce e liber,
de noi întunecat. Sau poate-un animal
calm ne străbate-n linişte, cu ochii.
Asta se cheamă soartă: a sta în faţă,
ş-atâta tot, a sta mereu în faţă.

Dac-animalul hotărât venind
spre noi, pe alte căi, ar fi la fel
de conştient, din drum
el ne-ar întoarce. Fiinţa-i
e infinită, necuprinsă, fără perspectivă
asupra stării sale, pură ca privirea-i.
Şi unde noi viitor vedem, el vede
totul şi-n tot pe sine, pururi mântuit.

Şi totuşi animalul ager, cald,
duce povara unei mari tristeţi.
Căci amintirea ce ne covârşeşte
ades, îl ţine pururi şi pe el,
parcă ne-a fost cândva, ce năzuim,
mai intim, mai fidel, mai gingaş la atins.
Distanţa-aici e totul, iar acolo
e suflu. După patria dintâi,
a doua este tulbure, vântoasă.
O, fericire-a micilor făpturi
care rămân mereu în sânul matcă;
noroc al gâzei ce lăuntric saltă
şi-atuncea când nunteşte: matcă-i totul.
Uite, şi pasărea, cu semisiguranţa-i
ce-aproape ştie una şi cealaltă
din vremuri, ca un suflet de etrusc
pe care – mort – un spaţiu l-a primit,
dar, pe sicriu, e statuia culcată.
Şi ce uimit – cel ce trebuind să zboare,
de-un sân e zămislit. Parcă de sine
speriat, văzduhul taie, cum ar trece
fisura printr-o ceaşcă. Astfel
liliacul taie porţelanul serii.

Noi: privitori, mereu şi pretutindeni,
plecaţi spre tot, nicicând înspre afară!
E un preaplin. Îi rânduim. Se sfarmă.
Iar rânduim. Ne sfărâmăm chiar noi.

Cine ne-a pus la cale-aşa, că orice
am face suntem în postura celui
ce pleacă. Şi pe-un ultim deal,
ce-i mai arată-o dată-ntreaga vale,
el se întoarce, stă, mai zăboveşte –
aşa trăim, în despărţiri, mereu.

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne intoarcem

Ne întoarcem spre noi
când ne pierdem în timp;
înlã untrul clepsidrei plânsul e veşnic.

Ne întoarcem spre doi
în fiece anotimp,
înlã untrul iubirii cu suflet statornic.

Ne întoarcem mereu;
tu şi eu.

poezie de Adriana Weimer
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Latenţele ce mor

În fiecare zi,
acelaşi ritm impus,
preexistent,
aceleaşi gări în care nu mai ajunge niciun tren,
când neştiute latenţe palpită pretutindeni:
întrebări latente tremură în ochi şi pe buze,
cântări latente înoată în ape tulburi,
drumuri latente aşteaptă răbdătoare,
ascunse după ceaţa sau după întunericul privirii.

Cum fiecare fir de nisip ascunde-n el o perlă,
dar nu găseşte drumul spre scoică
şi zboară în vânt steril,
făcând doar dune,
nisipuri mişcătoare
sau castele de nisip,
aşa şi viaţa noastră merge pe-un drum bătătorit,
cu frici, cu mari nelinişti
ce cresc în noi şi cresc,
fără s-audă, să simtă, să ştie
latenţele ce mor.

Te-ntrebi
ce sevă să alegi din toate sevele latente?
Spre care răsărit să deschizi ochii
din toate răsăriturile latente?
Ce viaţă să trăieşti din vieţile latente
tăcute, răbdătoare,
sau pline de dorinţa de-a exista sub soare?

Răspunsul e în tine,
în inima care aşteaptă cuminte
să-ţi crească perla
din firul de nisip rătăcitor ce eşti.

poezie de Nela Talabă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pretutindeni omul a căutat poezia infinitului, înfricoşătoarea solemnitate a tăcerii; pretutindeni a vrut să se aşeze cât mai aproape de Dumnezeu; l-a căutat pe culmi, în adâncul genunilor, la ţărmul mărilor, şi pretutindeni l-a găsit.

Balzac în Istoria celor treisprezece, Ducesa de Langeais
Adăugat de scofieldutza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru şcolari

Cum ştii, când noaptea-şi numără lacrimile
încerc să estimez într-o măsură oarecare –
marcându-mi durerea-n kilometri şi-n mile –
distanţa dintre noi, mereu mai mare.

Şi toate cifrele se transformă-n cuvinte:
confuzie, pornind de la A, ca la carte,
şi speranţă, care începe la B, mişcându-se-înainte
spre un terminus (tu) aflat departe.

Doi călători purtând câte-o lumină, o micuţă stea,
mişcându-se-n tăcere prin întunericul care şi-i asumă.
Distanţa se multiplică încontinuu, toată noaptea.
Ei speră să se întâlnească într-o sumă.

poezie de Iosif Brodsky, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se aude de dincolo de milenii glasul năpăstuiţilor lumii care strigă prin glasul năpăstuiţilor de astăzi, ca un ecou perpetuu; descoperiţi mâna criminală, mâna care a făcut atâta rău omenirii, mâna care lucrează mereu în umbră, mâna care se vrea mereu ascunsă, mâna care ne fură şi ne ucide, trecând triumfătoare spre eternitate.

Constantin Ţurai în Elemente de criminalistică şi tehnică criminală
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vama umbrei

Să ne oprim ca într-o ceaţă,
ca-ntr-un altar de murmur blând:
voi, visuri, lacrimi, soare, viaţă,
voi, râuri veşnic lunecând,

Cum ne întoarceţi în tăcere,
plutindu-ne uşor spre cer,
spre vama umbrei de durere,
spre marele tărâm de ger...

poezie de Florin Costinescu din Secunda eternă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

CLOPOT

Se-aude-n depărtare
Un clopot plin de viaţă
Chemarea şi-o înalţă
Ecou după ecou,

El, cheamă în utrenii
La slujba cu lumină,
Sunt îngerii solii
Când soarele se-nchină,

Şi dacă peste zi
Te-ai depărtat de tine
La vremea înserării-n vecernie auzi
Un clopot ce şopteşte:,, Întoarce-te la mine!"
Şi gândul bun revine, pe El l-ai regăsit,

La vreme de răstrişte
Un clopot priveghează,
Şi-un clopot povesteşte
Când soarele-i apus,

În piept fără ecou, un clopot ne petrece
Ca toţi să se închine, cu rugă pentru-n suflet
Să-ntindă Domnul mâna

poezie de Ioana Cîrneanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Depărtarea

depărtarea retrocedată de cosmos,
cu firimituri de timp,
revine în prezentul meu
desfrunzită toată,
golită de aşteptări,
unde întunericul e întuneric,
iar ploaia dansează sub geam într-un ecou de cântec trist.
poate tu nu eşti niciodată acolo.

nici o visare nu se mai rupe din cuvinte.
marginea peretelui e mereu tivită cu o lumină albastră
care împiedică şi interzice scânteierile din stele.

ultimul sens al luminii întinde visele dincolo de mine,
spre uitare.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balsam pentru rană găseşti pretutindeni, dar calea spre tine? Cum rămâne cu ea?

citat din Karyn Maria Lombrea
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşteptări târzii

Eu te aştept să uit în toamnă
Toate aşteptările târzii,
să-mi înfloreşti cu dor ce se declamă,
precum o carte -n vers şi frenezii.

Eu te aştept să mă dezlegi de vise,
şi de negarea bolţilor senine,
să ne călătorim pe ceruri stinse,
când toamna ne încearcă prin lumini păgâne.

Eu te aştept să-mi dai dumnezeire,
şi flacără să-mi dai şi adevăr,
de-a pururi stinsă, arză-ne iubirea,
cum se deschid petalele de crini în cer.

Eu te aştept, ca să-mi creezi unirea,
unirea dintre mine şi ceva pierdut-
nu poate fi târzie amintirea
nici când s-a spus, că toate- au fost demult...

Lilia Manole

poezie de Lilia Manole din Confluenţe literare (8 septembrie 2018)
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, creşte-mi iubirea

O, creşte-mi iubirea în inima mea,
Isuse, Isuse, mereu Te-aş ruga:
îmi umple cu harul pe care-l aştept
şi ochii şi graiul şi inima-n piept.
O, creşte-mi iubirea, Isuse iubit,
să fiu de-a' ei haruri deplin copleşit;
revarsă-mi-o-n suflet cu val după val,
ca rîul ce creşte de dă peste mal.
O, creşte-mi iubirea, iubite Isus,
în starea şi locul în care m-ai pus.
Să port pretutindeni belşugu-i de har,
şi-a ei revărsare să n-aibă hotar.
O, creşte-mi iubirea cu rodu-i sfinţit,
chiar numai cu ură de-aş fi răsplătit;
să nu pot, Isuse, trăi fără ea:
– o, creşte-mi iubirea în inima mea.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!