Paşa

Ce înseamnă nume în fond? Nimic profund!
Poate un moft de-a s-etala cel care-l pune,
Sau un abis ce numai el 'l exploră gând,
Predestinând cumva speranţele... a fi bune.

Aşa-a fost purtător şi micul căţeluş, un boţ
Cu pielea fină-i în culori maron-lucioase,
Pe trupul-i lung, valseozele-i în spate moţ,
Le legănând apoi... în mersul după oase.

Plăpândul fin, cu labe mici, puţin aduse,
Cu ochii calzi de-un umed-luciu, negru-brun
Pe botul fin, prelung şi urechile-n jos duse...
Era cât palma într-un decembrie, în Ajun.

Dormea adesea, dus cu tot cu sforăieli,
Pe un fotoliu, ce se pare, al lui era
Şi ne încânta cu glas zglobiu, sau mârâieli,
Încântat tot... cum le scotea şi nu ştia.

A fost furat şi l-am găsit, l-am luat acasă,
L-am şi arvunit fără vreun ban, să stea la bloc,
Dar fără, lume-ar fi fost singură şi ştearsă...
Căci ne-asista tot făceam şi-n orice loc.

Un pic gelos, când se striga un alt de nume
-Al lui Bobiţă, prieten bun, dulău de pază,
Sau la pisicii, ce-i dormeau ca duşi din lume
Pe trupu-i cald- venea tot el... Paşa, de vază!

Nebun era să- ne însoţească oriunde-am merge,
Plângând amarnic pentru orice părăsire...
Până ce azi, în drumul scurt viaţa şi-o şterge...
Cum n-ar fi fost... de o maşină, în depăşire!

PS
O fi îndeajuns doar nouă luni... pentru omenire?

PPS...
Pupila-i văd şi acum, din colţuri dintre pleoape,
Cu botu' întins pe labe, părând a nemişcare
Şi mă pierd lacrimi tot, în ochii lui de ape...
Călău ce n-am ştiut, să-l educ a fi mare...

Că lumea, ea-i o hâdă; de omoară, e doar eroare?!?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (27 august 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prenăscut

Am fost ouat în mai devreme
Şi ce târziu realizez
Din obiceiul fără miez;
De-i adevărul puf, sau pene?!

Sărbătorim toţi aberant
Venirea-n lume, delivrarea
Şi nu-nceputul, procrearea...
Cum n-am fi noi cel important!?

Cât fals, e atâta nedreptate
Când m-am schimbat; întâi celulă
Şi strugure, o libelulă
În cocon, un cerc c-un şir de spate...

Am fost o beluga, doar creier,
Cu membre ca de salamandre,
Un pic căţel, un şir de meandre
Până să-mi strig că sunt!... Cum greier!

Apoi, îs-o pierdere antumă
Că-n mare sunt cum am fost mic;
Doar lung şi mai deştept un pic!...
Un fel de fel, sol de cutumă.

Revendic minim nouă luni
Ce-au fost cât o eternitate;
Un patern, nu paternitate,
Pe-un flux matern... clonând străbuni!

E drept am fost favorizat
De-o mamă, un tată cerţi, reali
Cu gând să-i fac eu imortali!...
Căci ciclul nu mi-au avortat!?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (8 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dogy

M-a privit cu ochii duşi, de dimineaţă,
Cu orbitele adâncite fără lustru,
Şezând mai trist decât tristeţea, hoaţă,
Ce adesea-i trădătoare... Iar îl mustru?!

Era mai mic mult de ce este,
Se cocârjind cu burta-i albă, suptă,
Întrebător parcă mi-ar spune o poveste,
Dar n-aveam timp de viaţa-i întreruptă!...

... C-am luat în treacăt semn de suferinţă
Şi-am tot sperat să-l regăsesc mai viu
La întoarcere... oh cât deplâng ce uşurinţă
Am câteodată, parcă nu ştiu cum să fiu!

Era bărbatul viitor, cu surori patru
La fel de mici, din tandre mogâldeţe
Ce-a lepădat o noapte o căţea sub patu'
De-afără-ntr-un ianuar de minţi îngheţe.

Cât geamăt crunt auzu-mi străbătea
Din locul de neatins sub cioroboaie
În nopţile năprasnice de ger ce timp crăpa
Şi-n zilele, mai rele, cu-ngheţată ploaie.

Cât m-am rugat, cu suflet pandantiv
În plânsul înecat să nu se vadă,
Să treacă hâdă iarnă, rea fără motiv,
Parc-arvunind un univers întreg omăt să cadă.

O zi, de-un frig mai dulce, se iviră
De sub cotloanele strigatei suferinţe
Cinci boţi de puf de păr... ce şovăiră
Timp lung să mai să-ncreadă-n alte fiinţe...

Şi ger s-a-ntors mai rău într-o-ndârjire,
Vrând parcă tot să curme, să dispere,
Rânjind în vânt la geamăte de tremurândă fire
În corpuri mici plăpânde, efemere.

Erou de-a aşa o supravieţuire era el;
Frumosul alb, cu cap maron cu o dunguţă,
Ce-şi tot strâmba s-asculte vorba, că-i căţel
Şi dorea mult să înţeleagă o frăzuţă!

Se întremase în voinicul dominant
Sub soare cald de-o primă vară prematură
Şi l-am pierdut, parcă-i văd mersul vaccilant...
L-am regăsit înţepenit pe bătătură!

Şi-a doua zi şi-a treia zi au fost la fel,
Căci după Dogy, Bruny, Blanche, fete surori,
S-au stins şi ele făr' de vlagă, drept de-apel,
Fără să ştie ce e viaţa, ce-i să mori.

PS
Ce vină-mi port că n-am pus lângă suflet minte
S-opresc cu leacuri ce ştiam, hulita boală...
Cum Grace şi Daisy le-am acum, dormind cuminte
Şi mă lătrând, cu glas zglobiu, de-o proastă şcoală!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (29 martie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Teorema speranţei

De lumea s-ar sfârşi-ntr-o zi,
N-ar fi nimic! N-ar mai fi "lume"!
Căci ea, ce-a fost şi n-o mai fi,
E-o dispariţie... de... nume!

Cum nume şi l-a dat tot ea,
Deci nemaifiind, nici nume nu-i
Şi nici noi n-am mai fi... lumea!
Deci "noi" nefiind, nu mai e "spui"!

Soluţia-i că "noi" şi "spui"
-Fiind ele interdependente-
Savanţi să-şi pună pofta-n cui!...
Că nu-i nimic, eminamente!...?...

PS
Norocul nostru cu un... Terente!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 mai 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urechiuşă?

Am luat o lecţie de la un câine,
O căţea, în fond o umanitate-
Despre credinţa oarbă, de sinceritate
Fără de margini, peste orice mâine.

Am cunoscut-o suflet de gigant
Într-un sublim de-nţelepciune, stoic
Nespus nicicând, doar demonstrat eroic
Zilnic fără recompense, fără epatant.

În veci nu o să ştiu c-avea dorinţe;
De pentru câine e cumva vreo fericire?!?...
Nu mi s-a spus nicicând de câinii au iubire
Sau e o simplă chestie de preferinţe.

Am chipu-i de urs alb cu priviri calde
Din doi ochi bruni şi c-un năsuc maro;
Parcă eram eu însumi credincios, un alter ego
Şi mă vedeam culcat iubitei 'n lanţ de salbe.

I-am fost la rându-mi bunul curator
Şi-am întremat-o-n nou dintr-o epavă;
Ştia de-atunci că i-a fost soarta gravă
Şi-n veci nu m-a mai părăsit... Un slujitor.

Mi-a arătat copii ce şi-i făcea-n ascuns,
Venea să mă invite să-i văd, mândră...
Au fost şi morţi deja când se uita-ntrebândă
De sunt frumoşi şi i-a-ngrijit 'ndeajuns.

În fond fusese veşnic o hoinară
Ce supravieţuia în mii de circumstanţe;
Era o enciclopedie d-experienţe, relevanţe
Şi mă ierta de câte ori plecam... O-ntreagă vară...

Nu ştiu precis de doar a îmbătrânit
Sau brusc a dovedit-o suferinţa
Căci niciodată nu şi-a exprimat voinţa
De-a vrea mai mult... decât stăpânul prorocit.

Oh câte rugi am înălţat la cer
Să vină primăvara cum ne promisese
Căci tremura din noapte-n zi printre accese
Cu ochii duşi, mai duşi, suflet stingher.

Ne-am separat o seară oarecare
Crezând că i-am tratat şi suflet şi angoase,
Dar dimineaţa crudă o-ngheţase...
Murise Urechiuşă, ca o binecuvântare...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (16 martie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa

Viaţa este-un parcurs în paralel;
De îmbătrânire fizică, fără planificare,
Sau câteodată un parcurs spre ţel...
Şi gând nemuritor într-o perpetuă exersare!

Viaţa-i o mască adesea obligat s-o porţi
Ca să dea bine, sau e-un fel de-a fi
Ce ţi-l impui tu singur; un căutat de porţi
La care baţi c-un nume fără importanţă... Ştii!...

... Că e şi nudul, viaţa şi pe-afară şi-n înăuntru,
Ce nici n-arăţi cu adevărat decât oglinzii
Şi ascunzi perindele ce fug; le ştie gându'
Ce-l nu vei spune-n veci nici funiei, nici grinzii!

Viaţa-i un trepăduş, ce-l ştii, crezi că-i al tău
Şi nu-i; tu-i eşti al ei, la libera discreţie,
Chiar de te-ncumeţi să faci numai bine, nu şi rău...
Rămâne ea, cuiva! Tu!... O zi, cadavrul de pe masa de disecţie!

Viaţa-i frumoasă cum buchetul ce-i în vază,
Ce te încântă în culori şi dulci parfumuri;
Dar tija s-a tăiat cu ţipătul de-o primă zi, la prima rază
Şi tot mai veştedă-i, de-un car de-atât de multe drumuri!...

Viaţa-i doar gust endorfic de plăcere
Găsită apoi în reflecţii din trecute
Atât de rele, când au fost... sau bune efemere!...
Doar gând şi mintea le pictând, pe dispărute...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 aprilie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul

Ce stupidă, de neiertat, eroare
că omenirea a inventat
timpul...
şi-acum moare.

Şi de-o fi fost, prea bine,
el singur de la sine,
timpul...
de ce l-am calculat?

L-am umplut de repere,
pierzându-ne-n himere
timpul...
ce n-ar fi existat.

Că-n fond e doar un ciclu
de lucruri, în materia-n periplu...
timpul
ce pleacă mai ales... nu vine.

Aşa vrem noi s-avem măsură
pentru că vrem s-o avem ca o tortură,
timpul...
un sfârşit de sine...

Ce oroare... lamentabilă,
definitiv irevocabilă...
Timpul...
n-are resetare!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (22 aprilie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romică

Ciufulit, în negru, cu vestuţă albă,
Este personajul cel mai important.
El decide bunul... de rău enervant;
Îi place zăpada şi vara se scaldă.

Se exprimă simplu, în limbaj concis,
Este poliglot, chiar de limba-i una...
Dar cunoaşte "english", "francais" şi româna
Şi de vrei să intri, el îţi dă permis.

Este-un amorez, înfocat de fete,
E mereu prezent, dacă faci un duş,
Căci femei visează, chiar de-i căţeluş;
Stă şi se încântă, cu priviri discrete.

Are simţul fiinţei- ştie cine vine
Chiar de are treabă- prevede sosirea
Dragilor ce-i sunt. Căci la el iubirea,
Cu răbdare multă şi aşteptări se ţine.

Spune-i... "Vine mama... " şi urechi ciuleşte...
Se uită la drum şi miroase în aer,
Latră către tine, şi-ţi răspunde; "Fraier...
Nu vezi că nu-i ora, ea la 5 soseşte?"

E-un afemeiat- dacă în pat ajunge
Şi-ai întârziat să vii să te culci-
Spaţiu-i ocupat, chiar de-i închini rugi...
El e partenerul, du-te de te plânge!

L-am crescut de mic, când era cât pumnul.
Are două nume, Jacky şi Romică...
Chiar de-i cât pantoful, el nu are frică;
Nimeni nu-i rezistă, el este stăpânul.

A luat şi amendă, căci un detectiv
L-a găsit pe stradă, sau într-o grădină...
Era în voiaj- după vreo "blondină"-
Şi-a călcat pe strâmb... pe obiectiv.

Ştie tot să ceară... dacă să-i dai apă,
La mâncare-i scump; căci vrea siluetă.
Dacă vrea WC, stă pe toaletă
Şi de-i dai prea mult, plusul îl îngroapă.

Merge la prieteni, de-ai lui... ce-s ai mei...
Telefon de sună, ascultă atent.
Dacă-i rost de mers, la "eveniment";
Dă grăbit din coadă, nu pentru căţei.

În maşină suie- de zici că-i şofer-
Stă cu ochi pe geam, se uită atent...
De greşeşti, te latră, nu vrea accident;
Primul el coboară şi vrea colier.

Şi de semafor, a învăţat cum este...
Stă cuminte în fund, când este pe roşu,
Îţi păzeşte bun, de-s sacoşi sau coşu...
De faci glume proaste, scurt, te răţoieşte.

Chiar de-i înţelept- căci are vechime-
A făcut efort; ligament şi-a rupt.
La spital a fost, a stat la cusut;
Şi-i convalescent, "se va face bine"...

Doarme în pat, pe spate, pe pernă cu capul,
Cu piciorul sus, cel ce-i bandajat...
Îţi dă scurt lătrat, să-l dai jos din pat...
Doctorul i-a zis; "E interzis săltatul!".

L-am lăsat acasă şi-am luat avionul.
Trist, cu ochii în sus, stătea, mă privea;
Cu botic pe labe, doar că nu plângea...
"A murit Romică"... mi-a spus telefonul.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (9 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inelul

Am plâns destul. De-acum, inelul tău
pe care l-am purtat atâta vreme,
va fi eliberat de rolul său,
căci viaţa înapoi vrea să mă cheme.

Voi renunţa la haine ce-mi ascund
şi îmi răpesc prea mult din tinereţe,
în suflet am să-ncerc să mă afund,
să-l uşurez de lacrimi şi tristeţe.

Voi încerca să fiu cum am mai fost,
să simt, din nou, căldură şi lumină,
să încetez cu viaţa fără rost,
căci sufletul mi-e viu şi n-are vină.

Inelul tău, al meu, acum l-am scos,
dar nu te uit, nu pot şi nu am cum,
căci tot ce am trăit, a fost frumos
pân-ai plecat pe cel din urmă drum.

Eu am un mâine, am un viitor,
o cale de urmat, necunoscută,
pe care-o voi călca, dar fără dor,
şi-n suflet cu iubirea-mi renăscută.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joey: Pacey, am vrut să-l văd pe Dawson în seara asta nu pentru că pentru patru luni a fost iubitul meu, ci pentru că mi-a fost prieten aproape toată viaţa. Şi ca prieten, l-am rănit foarte mult şi nu m-am simţit mai puţin vinovată în aceste trei luni. Aşa că da, am fost preocupată, m-a făcut să-mi pierd şirul gândurilor, dar inima mea? E de nestrămutat. Trei luni în care am cutreierat mări şi oceane nu au reuşit să o zdruncine şi nici nu o să las nesiguranţa ta să facă asta. Inima mea nu a plecat niciodată de pe barcă. Nu te-a părăsit niciodată. Şi din câte observ nici nu o să se întâmple asta prea curând.

replică din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când l-am văzut pentru prima dată, m-am topit. Era blond cu ochii albaştri, arăta foarte bine. M-am îndrăgostit la prima vedere şi am avut norocul ca şi el să mă placă. Am fost doi ani împreună, timp în care l-am testat în toate felurile posibile pentru a mă asigura că fac cea mai bună alegere, apoi l-am luat de soţ. Nu îmi pare rău, am făcut cel mai bun lucru.

citat din Rodica Popescu Bitănescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost...

Scumpi copii, după vacanţă,
Vă mai amintiţi de Zdreanţă,
Cel cu ochii de faianţă,
Cum l-am scris şi l-aţi citit?

Câte unul, câţi aţi fost,
L-învăţa şi pe de rost.
Răsfăţat şi mult iubit
Zdreanţă-al nostru a murit.

Rămăsese din frumosul
Prieten bun, pielea şi osul.
Îşi pierduse şi mirosul
Şi vederea, şchiopătând
Şi căzând din când în când.
Mă striga din glod şi apă
Să-l mai scot din câte-o groapă,
Aducându-şi poate-aminte
De un drum de mai nainte
O luă strâmb printre strujani
Dând cu botu-n bolovani,
Pentru că întâi şi-ntâi
Să-l ridic şi să-l mângâi.
Zdreanţă, fără să mă vadă,
Mă ştia cam prin livadă.

Sufăr de atunci cumplit
Să ştiu Zdreanţă că-a murit.

Plânge sufletul din mine.
Îl aştept şi nu mai vine.
Mai aflaţi, şi nu e bine,
Că ce fuse nu mai vine.

Vremea deapănă şi toarce
Şi ce-a fost nu mai se-ntoarce.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rezon

O fi un noroc
c-am fost cazon,
nu-ndelungat;
doar un sezon
străjer de-un crez,
disciplinat...
un amorez
un pic baroc?!

O fi fost bine
c-am învăţat
fără o plăcere,
aproape-n silă,
m-am îmbătat
de dor sau milă...
vrând mângâiere,
de-un nu ştiu cine?

Aş vrea pardon
dac-am greşit;
dar cui să fac
o spovedire
c-am fost minţit
că scap de-un "drac"
de-o omenire
cu blazon?

Dreptatea-i "don"
şi-o fi corect
să nu fiu un eu,
tu doar să rişti
să fii un drept;
să nu exişti
fără tupeu
de dregător!?

... Doar simplu muritor...
e oare un rezon?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 aprilie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţe

Iubire, vlagă, încântare
Şi viaţă, tot s-a irosit;
Şi chiar mândria-mi, pentru care
Drept geniu-am fost pecetluit.

Când Adevărul l-am găsit,
Credeam că-i un prieten mare;
Dar după ce l-am cântărit,
Simţii o scârbă-ngrozitoare.

Şi totuşi, vai, nimic nu ştie
Cel ce să-l afle întârzie;
Căci pururi el va lumina!

De sus, Cel Sfânt răspuns îmi cere:
"Tot ce mai am ca mângâiere
E lacrima ce-am plâns cândva!"

poezie celebră de Alfred de Musset (1840)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căluţul meu

E trist căluţul meu de la o vreme
Citesc în ochii lui plini de blândeţe,
E tânăr şi-n putere, nu se teme,
Doar eu mă vait ajuns la bătrâneţe.

Grijă-am avut, l-am dus la potcovar,
Picioarele să-l ţină, să nu-l doară,
Nu s-a schimbat, ce-i fac e în zadar,
Nu-i bucuros de soarele de-afară.

N-am îndrăznit ca să-l lovesc vreodată
Chiar dac-a fost mai nărăvaş sau tânt
Eu l-am iertat de fiecare dată,
Nimeni pe lumea asta nu e sfânt.

L-am ţesălat pe coama-i mătăsoasă,
L-am întrebat de are vreo durere,
L-am mângâiat pe fruntea lui frumoasă
Şi mi-a răspuns cu lacrimi în tăcere:

-Mă bate gândul rău şi nu mi-e bine,
Mai stai, aş vrea cu tine să rămân,
Mi-e teamă c-ai să pleci de lângă mine,
N-aş vrea să mai cunosc un alt stăpân!

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Descurajare

Sunt cu mine de mână într-un deşert de suflet. Nu-i oază
Şi aşa-s de însetat de orice şi am frică să n-am... mi-e groază
Că văd numai dune pustii. Nu mai văd pe alţii, ca oameni,
Căci nu e Pământul ce-a fost; adăpat de un "bine", ce-l sameni?!

Se pare că globu-i mai mult, mişunat zi de zi, an de an,
Dar nu mai se simte bun-simţ, dăruire, prieten... E ban!
Se discută de el, e cota înălţimii, e-un dar să-l deţii fără scrupul, să fie...
Şi-i bob de nisip; tot, cât el de ar fi nu-i îndeajuns tot, cât de-a fi bogăţie!?!

Mă bântuie aspru tăiosul de vânt şi întind mâna ca orbul
S-ajung nu ştiu unde şi alunec în gol peste os dezvelit de amintiri, sau de corbul
-Ce una şi alta-s- la fel de înţelepte, să creadă c-a fi nu-i răsuflet...
Doar singur, de gând, sau culoare eternă... este veşnic, el, suflet!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uni... vers

Ce mult mi-aş vrea, mai mult decât orice,
Să ştiu c-o să mă ştiu ştiut un altceva, altfel
De-un fost ex-Terra-om ce-ar provoca de ce
Doar pentru c-ar fi fost un singular... niţel.

... În viaţă nu se ştie de orişicare şters,
Dar cel puţin cuvânt de-un unic, uni... vers...
Prin care aş fi trecut odată în pas de mers!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încurajările unui viitor bunic

Fetiţa mea aşteaptă un copil
Şi-aş vrea să-i spun de-acum, ca ea să ştie
Că-s bucuros de asta şi doresc
Să-l ţin în braţe când e mic, fragil,
De va dori să mi-l aducă mie
Pe nepoţel să-l cresc.

Sugar fiind, va sta-n pătuţ frumos,
Legat, normal, căci eu n-aş vrea să cadă,
Să capete cumva vreun handicap,
Că şi eu am căzut, dar, norocos,
Am doar un semn ce-i singura dovadă
Că sunt căzut în cap.

Ea o să-şi vadă de serviciul ei,
O ştiu cum e: şi ea, ca orice mamă,
Iar laptele, mai ştiu cum l-am tot dat
Cu biberonul la copiii mei:
Nu s-a-ntâmplat nicând să fie-o dramă
De-a fost puţin stricat.

Am să-l răsfăţ, am să mă port frumos,
Îl voi plimba în zilele senine,
Dar ştiu că toţi copiii sunt zvârlugi;
De va cădea suzeta lui pe jos,
Am să o curăţ cum ştiu eu mai bine:
O frec uşor de blugi.

Pe-acasă îl mai las şi pe covor,
Şi-o să-i mai dau şi câte-un colţ de pâine,
Chiar de nu-mi place frimituri s-adun,
Îl ţin curat, dar nu prea mă omor,
Şi îi mai scutur părul scurt de câine,
De Paşti şi de Crăciun.

Promit ca, dimineaţa, la cafea,
Să stea sub masă ori mai bine-afară,
Că dimineaţa sunt cam indispus
Şi n-aş putea, oricât de mult aş vrea
Să beau cafeaua fără o ţigară
Iar fumu' n-o ia-n sus.

Ne vom plimba pe-afară mai târziu,
Când va mai creşte, am să-l las la joacă,
Va fi murdar, dar n-am să-l cicălesc,
Voi încerca şi doctor să îi fiu
Şi, pentru orice boală îl atacă,
Eu am să i-l călesc.

Aş vrea să merg acum la fata mea
Căci ea, curând, o să devină mamă
Vreau s-o ajut, dar liniştitu-mi trai
Îmi spune: "Stai acasă, vine ea!"
Şi-acum închei, dorindu-i: "Fără teamă!
Încredere să ai!"

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Săgeata şi cântecul

Am tras grăbit cu o săgeată-n sus
Când a căzut, nu ştiu unde s-a dus;
Căci a zburat cu o viteză mare
Încât s-o urmăresc n-am fost în stare.
Şi-am înălţat un cântec peste lume
A coborât, dar nu ştiu unde anume;
Căci cine poate oare să privească
Şi-al cântecului zbor să-l urmărească?
Mult mai târziu, într-un stejar solemn
Eu am găsit săgeata înfiptă-n lemn,
Iar cântecul ce altădată l-am cântat
În inima unui prieten l-am aflat.

poezie clasică de Henry Wadsworth Longfellow, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Exatlon

La Exatlon, mare belea,
Căci scorul ce se estima,
Dintr-o eroare, s-a schimbat
Şi-n dandana s-a transformat.

Astfel ajunse prin-un vot,
Amica mea, să treacă-n lot.
Dar nu ăsta a fost necazul,
Ci calul, iapa, goanga, prazul.

În luptă dreaptă cum s-ar spune,
Iapa şi goanga, zarvă-n lume,
Dădură că se vor lupta
Şi un trofeu vor câştiga.

Arena, un restaurant,
În grajdul lui, un cal galant...
Şi lupta aprig s-a pornit...
Câştigă cel ce n-aţi gândit!

Apoi, cu targa la spital,
L-am dus plângând pe bietul cal.
Ce jale mare şi ce fast...
Calul, tot singur a rămas.

Doar doctora striga-ndrăcit
(Fiindcă pe semne-a-nebunit),
Vom fi cu tine ne-ncetat!
Parola şi... am câştigat.

Căci rolul său la casting, da,
Fusese câştigat cumva
Pe aptitudini şi efort...
Doar prazul se sfârşise... tot.

Şi jur că n-ar fi fost nimic
De prazul calului, vă zic,
Dar s-a ales cu un cucui
Şi-acum e vai de... prazul lui.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Variaţiuni ale lui Yin şi Yang

Mi se pare că ţi s-a umflat un obraz
şi ochiul îţi pare puţin mai mic,
jumătate din tine s-a umflat,
jumătatea egoistă,
atât de compătimită de partea stângă a corpului tău frumos.
Nu ai decât atâţia ani şi ţi se pare că numai tu ştii
că se circulă regulamentar pe partea dreaptă a trotuarului,
că se merge de mână pe trotuar
cu orice femeie care ştie că în partea stângă este inima,
dar nu ştie că sunt mai multe trotuare
şi că pe unele tu nu poţi merge decât singur,
nu poate merge decât dreapta corpului tău frumos,
egoistă şi minunată,
încât asta mă face să cred că a te descurca singur în lumea ta egoistă
a fost visul atâtor sute dintre predecesorii tăi,
pe vremea când mergeau cu ochii închişi.
Şi m-am gândit să pictez pe ochiul drept,
pe care odată îl ţineai închis,
voiam să îţi pictez o ramură de măslin pe pleoapa dreaptă
şi apoi să te las în pace,
mă săturasem să îţi sărut ochii şi mâinile doar la modul fictiv,
mă simţeam ca o parte stângă cu întreg corpul,
de la un capăt la celălalt
şi nu a fost nevoie decât ca tu să mă atingi pe creştet
ca să mă simt mică sau bolnavă, poate doar emoţionată,
mă simţeam întreagă lângă partea ta stângă şi partea ta dreaptă,
dar ştiam că doar una dintre ele mă ştie lângă tine.
Şi brusc nu am vrut să mai pictez ramura de măslin,
visam să fiu doar porumbelul ei,
cu ciocul în aripile dintre ramuri,
şi doar ideea de a ma simţi împăcată m-a făcut să plâng
atunci când tu erai cu ochii închişi
şi mă rugam să îi deschizi doar pentru mine,
fără să mă vezi, să îi deschizi şi să te simţi întreg când eu dispar,
fericită că lipsa mea a redat stângii tale dreapta care i se cuvine,
de care avea atâta nevoie.
Şi tu eşti acum pe de-a-ntregul o jumătate stângă imensă de cer,
mereu seninul l-am găsit în partea stângă a cerului,
cea albastră şi fără de obstacole.
Stau şi te privesc de la fereastră,
mi-am ascuns aripile în măslin
şi pacea mea este acum în admiraţia pentru reîntregirea ta sublimă
de ordinul stâng.

poezie de Ancuţa Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!