Mattia se gândi că numai asta rămânea, că toată afecţiunea părinţilor se descompunea în mici griji, în aceleaşi preocupări pe care ai lui le înşirau la telefon în fiecare miercuri: mâncarea, căldura şi frigul, oboseala, uneori banii. Tot restul zăcea cufundat în profunzimi de neatins, într-o masă pietrificată de discuţii niciodată avute, de scuze ce trebuiau cerute şi primite şi de amintiri ce trebuiau corectate, care vor rămâne la fel.

Paolo Giordano în Singurătatea numerelor prime
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe deasupra capetelor lor, plutea un balon gigantic umplut cu lucruri care trebuiau spuse şi amândoi încercau să-l ignore privind în jos.

Paolo Giordano în Singurătatea numerelor prime
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Detesta când acţiunile ei trebuiau să pară atât de iremediabile, de definitive.

Paolo Giordano în Singurătatea numerelor prime
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anii de liceu fuseseră ca o rană deschisă, care pentru Mattia şi Alice păruse atât de adâncă, încât credeau că nu se poate cicatriza niciodată. Trecuseră prin ei ţinându-şi respiraţia, el refuzând lumea, iar ea simţindu-se refuzată de lume şi îşi dăduseră seama că nu era, în fond, o mare diferenţă.

Paolo Giordano în Singurătatea numerelor prime
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mattia se gândea că el şi Alice erau astfel, două numere prime gemene, singure şi pierdute, apropiate, dar nu îndeajuns pentru a se putea atinge cu adevărat.

Paolo Giordano în Singurătatea numerelor prime
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toţi ceilalţi îşi dădură seama primii de ceea ce Alice şi Mattia aveau să înţeleagă numai după mulţi ani de atunci. Intrară în cameră ţinându-se de mână. Nu zâmbeau, iar privirile lor urmăreau traiectorii divergente, dar era ca şi cum corpurile lor curgeau neîntrerupt unul în celălalt, prin braţele şi degetele împreunate.

Paolo Giordano în Singurătatea numerelor prime
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miercurea cenuşii

Cenuşă, cenuşă, cenuşie cenuşă!
Te aşezi pe fruntea noastră
Într-o zi de Miercuri, tu cenuşă!
Amintind de Soarta noastră...

Eşti răbdătoare, răscolitoare
De gânduri de învăţătură aducătoare!
Ai dreptate, tu Cenuşă
Soră eşti cu Focul Vieţii
După ce trupul se stinge
Şi numai ţie-ţi aparţine
Nouă nimic din el nu ne mai rămâne!

Au fost atâtea frământări,
bucurii sau mari dureri
Patimi multe sau averi,
Dar Tu pe toate ni le iei
Fără măcar să ni le ceri!

Totuşi, Cenuşă, Tu, Cenuşă!
Sufletul va zbura spre Cer
Cu toată Iubirea strânsă în El
Din care nimic, niciodată, nu vei putea să iei!!!

Cenuşă, Cenuşă, Tu, cenuşie Cenuşă!
In fiecare an, într-o Miercuri, Tu, Cenuşă
Te aşezi pe fruntea noastră
Să ne aminteşti de a deşertăciunii Soartă....
Şi că Sufletul doar Lumina o aşteaptă!!!

poezie de Anamaria Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar cum ajunsese omul acesta stimat, unul dintre stâlpii ierarhiei, aici? Cum putea el să-şi sprijine pe regulile scrise pasul pe care-l făcea şi care rămânea oricum o dezertare, câtă vreme existau totuşi sute de alte legături nescrise, nu mai puţin sacre şi de la sine înţelese, care trebuiau să i-l interzică?

Hermann Hesse în Jocul cu mărgele de sticlă (2006)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Principiul esenţial al panopticului este credinţa locatarilor că sunt supravegheaţi permanent şi că nicio îndepărtare de la rutină, oricât de mică şi de trivială, nu va trece neobservată. Pentru a ţine trează această opinie, supraveghetorii trebuiau să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului la posturile lor de observaţie, precum părinţii, care nu pot pleca de acasă mult timp fără să se teamă de poznele copiilor. Modelul panoptic al puterii a legat subordonaţii de locul în care erau, locul în care puteau fi observaţi şi pedepsiţi instantaneu pentru orice încălcare a rutinei. Dar a legat şi supraveghetorii de locul în care se aflau, locul din care trebuiau să supravegheze şi să pedepsească.

Zygmunt Bauman în Comunitatea, Reînrădăcinarea dezrădăcinaţilor
Adăugat de Homo Novus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lista persoanelor care m-au dezamăgit e la fel de lungă cu lista persoanelor care nu trebuiau să mă dezamăgească niciodată... ce chestie, nu?

citat din Maria Dimian (29 ianuarie 2015)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebuie doar să decizi, se gândi. Te duci sau nu te duci. 1 sau 0, ca un cod binar. Dar cu cât încerca mai mult să simplifice, cu atât i se părea că se zăpăceşte.

Paolo Giordano în Singurătatea numerelor prime
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.
A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.
Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii ­-
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea III".
Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.
În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.
Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?
Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.
Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.
Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii ­-
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea III".

Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visând într-o lume diferită

Uneori suntem un pic naivi
trăim într-o lume imaginară,
care pictează cum copiii sunt neajutoraţi,
pentru că ei nu cunosc ipocrizia
şi nu au scuturi pentru a se proteja.
Ei sunt sensibili, vulnerabili,
visând într-o lume diferită,
liberă, afară din această cutie.
Fără prejudecăţi,
fără nebunia celor mari.
Uneori sunt atât de fragili
de ţi se rupe inima într-o mie de bucăţi.
Copiii au mult de învăţat,
cum trebuie să repare
tot ce alţii au distrus fără milă.
Adunaţi-vă şi de fiecare dată când se vor gândi
rămâne o cicatrice în plus, în suflet.
Asta îi face să fie mai preţioşi şi mai puternici,
uşor determinaţi pentru a face dreptate,
într-o lume atât de imperfectă.

poezie de Eugenia Calancea (10 octombrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prefera ca fiecare lucru să pară la locul lui chiar şi când nu era.

Paolo Giordano în Singurătatea numerelor prime
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu gătesc în fiecare miercuri numai în lenjerie intimă. Este foarte sexy, iar partenerul meu ar fi bucuros dacă ar fi miercuri în fiecare zi.

citat din Emiliana Silvestri
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până la urmă, asta e tot ce îţi rămâne. Un geamantan plin de amintiri. Amintiri frumoase, urâte, triste, vesele, îndrăgostite, trădate, neînţelese, transparente, mii şi mii de amintiri. Întreaga ta avere constă în zâmbete luminoase, nostalgice, resemnate, lacrimi amare de deznădejde sau dulci de fericire, cuvinte, şoapte, căldura altei mâini, adâncurile altei priviri. O viaţă plină de oameni care vin şi pleacă...

Ligia Seman în Portrete din cioburi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare alege, între scuze şi rezultate, să facă ce vrea cu viaţa lui numai că cine investeşte în scuze, rămâne fără rezultate!

Ioan Hapca în Diverse gânduri, reflecţii, sfaturi şi poveţe în slujba unei vieţi cu scop
Adăugat de Oana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erau uniţi cu un fir elastic şi invizibil, ascuns sub o mulţime de lucruri fără importanţă, un fir care numai între două fiinţe ca ei putea să existe, două fiinţe care şi-au recunoscut singurătatea una în cealaltă. Acea singurătate care nu poate fi fără soţ.

citat din Paolo Giordano
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Guzgan afirma că rebelii nu trebuie să-şi facă prea multe iluzii: soarta Jormaniei a fost, este şi va fi în mâinile Imperiului. În consecinţă, trebuiau să încerce cu orice preţ să fie pe placul Maculburgului şi să constituie un guvern maculist sau pe cât posibil semi-maculist. Dimpotrivă, Bolovan, susţinut de consilierul său politic Bostan şi de omul de acţiune Motan, era de părere că ideologia maculistă nu se bucurase niciodată de adeziunea poporului jorman şi că, prin urmare, trebuiau să se sprijine pe puterile imaculiste, exprimând limpede voinţa generală de schimbare completă. Orice altă soluţie, spunea el, s-ar fi lovit de indignarea populară.

Ioan Petru Culianu în Păcatul împotriva Spiritului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei care-am fost la Troia

I

Această dragoste,
această lumină care nu mă cruţă
care mă obligă să-mi aduc totul aminte
şi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
cerul ca un obraz de copil.
Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări.
Am fost poate naivi cînd ne-am suit pe corăbii,
am crezut tot ce ni s-a spus,
marea fierbea ca sîngele nostru
şi cînd tăceau valurile
nu se auzeau decît vorbele noastre trufaşe
atît eram de convinşi că înţelepciunea e un cuvînt găunos.
Apoi corabia noastră a mers prin nopţi în care lumina
era un fel de amintire ciudată
şi printre păsări albe care zburau
între noi şi greşelile noastre
şi nu ne mai separa de zei decît moartea.
De ce trebuia să fiu vinovat
cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios?
Uneori vîntul mă face să cred că totul a durat doar o clipă,
cînd eram stînjeniţi amîndoi
şi nu mai ştiam ce să spunem,
dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări,
iar păsările albe care zburau
pe mare între umbrele noastre şi zei
îmi amintesc că acesta sunt şi nu altul,
aceştia suntem şi nu alţii,
noi care-am fost împreună
şi singuri la Troia.

II

Am lăsat în urmă atîtea mări şi greşeli
încît mă întreb, de ce trebuiau toate acestea?
De ce ne trebuiau remuşcări pentru a învăţa să iubim?
De ce trebuiau toate acestea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia poate să fim mai întîi vinovaţi
pentru a învăţa să iubim.
Trebuia să greşim
pentru a cunoaşte sfîrşitul greşelii
şi poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună
că ştiu totul despre iubire şi ţărm.
Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi. Pentru că
nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decît noi
cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii
luminîndu-ne mîinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine.
Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra
decît iubind şi mai mult ţărmul
pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi?
Şi mai ales de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au fost?
Cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios.
Cînd noi n-am vrut decît să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.

III

Dar eu ştiu că moartea există
şi există şi ţărmul,
există în zori plaja goală
şi există urmele care ne fac vinovaţi,
există corăbiile care ne-au dus la Troia
şi există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,
există amintirile
şi există pescăruşii ţipînd,
există nisipul de care mă lipeam gol la amiază
şi există locul gol de lîngă mine,
exsită toate, numai tinereţea s-a dus
în acest prea lung asediu al Troiei,
în acestă eroare spre care ne-am dus liniştiţi.
O, gustul ucigaş al plecării.

IV

Am cutreierat ani în şir mările
şi cînd ne-am întors ne-am dat seama
cît de puţin ne îndepărtasem de ţărm.
De fapt, nu ne îndepărtasem deloc.
Eram tot acolo şi iubeam aceleaşi lucruri
numai că eram mai bătrîni
şi ne venea greu să surîdem.
Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a asurîde uşor.
Şi iubim altfle, mai trist.
În rest, suntem aceiaşi şi iubim aceleaşi lucruri,
iubim...

V

Suntem obosiţi
şi nu ne mai separă de zei decît moartea.
Am văzut cum se goleşte clepsidra
şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborît să le umple, şi poate aşa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.
Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.
Această dragoste,
această lumină şi vîntul care nu ne cruţă.
care ne obligă să ne-aducem totul aminte...

poezie celebră de Octavian Paler
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!