Manifest pentru sănătatea Pământului

Aproape am ajuns să ne mândrim
Că mai rapid în acest veac se moare,
Că noi ne-mbolnăvim şi suferim
De boala bolilor fără scăpare.

Stupizi actori ai tragicului rol,
Mai şi avem puterea inumană
De a vorbi despre acestă rană
Ce va lăsa pământul strep şi gol.

Noi suntem fiii veacului bolnav,
Noi suntem canceroşii de elită.
Nu ne mai vindecăm cu niciun praf,
Bieţi iovi pe o planetă părăsită.

Şi mai avem şi straniul obicei
De-a spune, şi-n piept a ne şi bate
Că moartea ne-a făcut averea ei
Vânzând înstrăinata sănătate.

Şi chiar acum, când eu acestea scriu,
Când vă vorbesc plângând la fiecare,
Pentru un om sub cer e prea târziu...
Un om măcar ireversibil moare.

Oameni politici încă sănătoşi,
Bărbaţi puternici situaţi la cârmă,
Priviţi acest pământ de canceroşi!
Uitaţi-vă voi înşivă în urmă!

De nu cumva sunteţi şi voi pândiţi
Şi de sfârşitul nu vă e departe,
De nu v-a pus în drum ca să-i stârniţi
Ogoare de cenuşă muma moarte.

Şi dacă vă convingeţi că-i real,
Că omul hăituit de moarte este,
Că zeul lumii cade de pe cal
Străpuns ca de leucemii celeste,

Dacă nevasta unuia stă sub
Puterea bolii mari ca într-o cuşcă,
Dacă e cancer într-al lumii trup
Şi-n nervii ei miros de praf de puşcă,

De ce luptaţi cu armele de foc
Şi-aţi dus mortea la perfecţiune?
De ce nu puneţi banii la un loc
Pentru aflarea leacurilor bune?

Ca nu atât un ne-nsemnat câştig
Al vreunui doctor să ne enerveze,
Ci banii daţi pe moarte şi pe frig
Să pună omenirea-n paranteze.

Nu-i număraţi ilustrului chirurg
Banii luaţi pe grave operaţii
Dacă nu ştiţi şi banii care curg
Ca să distrugă rase, neamuri, naţii!

Mătuşa mea face economii
La gaz, lumină şi ades la carne
Fără a-nţelege şi a şti
Că-n spate omenirea-i pune coarne.

Degeaba sunt chemaţi marii sărmani
Cureaua să o strângă cu credinţă,
Când voi zvârliţi fără vreo trebuinţă
Sudoarea lor şi-a sutelor de ani.

Ne mor părinţi de cancer şi ne mor
Copii şi fraţi, şi cunoscuţi şi rude
Nimic n-amână ora morţii lor,
Urechea cerului nu-i mai aude.

Am merita şi noi să mai trăim.
Daţi banii noştri pentru sănătate,
Că astăzi am ajuns să ne mândrim
Cu boala nostră, prima între toate.

Vrem viaţă pentru cei ce i-am născut.
Vrem viaţă pentru noi, aflaţi în viaţă,
Că moartea chiar în noi lucrează mut
Acum, când noi vorbim despre viaţă.

Vrem să trăim! Putem să dăm şi şperţ
Pentru măcar un an de sănătate.
Opriţi vă implorăm acest comerţ
De moarte şi de tot ce nu se poate.

Oameni politici, bunii noştri fraţi,
Noi v-am cedat şi ranguri şi proporţii.
Dar nu putem continua.
Stopaţi această competiţie a morţii...

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Patrascu Ionut
Comentează! | Votează! | Copiază!

Manifest pentru sănătatea Pământului

Aproape am ajuns să ne mândrim
Că mai rapid în acest veac se moare,
Că noi ne-mbolnăvim şi suferim
De boala bolilor fără scăpare.

Stupizi actori ai tragicului rol,
Mai şi avem puterea inumană
De a vorbi despre acestă rană
Ce va lăsa pământul strep şi gol.

Noi suntem fiii veacului bolnav,
Noi suntem canceroşii de elită.
Nu ne mai vindecăm cu niciun praf,
Bieţi iovi pe o planetă părăsită.

Şi mai avem şi straniul obicei
De-a spune, şi-n piept a ne şi bate
Că moartea ne-a făcut averea ei
Vânzând înstrăinata sănătate.

Şi chiar acum, când eu acestea scriu,
Când vă vorbesc plângând la fiecare,
Pentru un om sub cer e prea târziu...
Un om măcar ireversibil moare.

Oameni politici încă sănătoşi,
Bărbaţi puternici situaţi la cârmă,
Priviţi acest pământ de canceroşi!
Uitaţi-vă voi înşivă în urmă!

De nu cumva sunteţi şi voi pândiţi
Şi de sfârşitul nu vă e departe,
De nu v-a pus în drum ca să-i stârniţi
Ogoare de cenuşă muma moarte.

Şi dacă vă convingeţi că-i real,
Că omul hăituit de moarte este,
Că zeul lumii cade de pe cal
Străpuns ca de leucemii celeste,

Dacă nevasta unuia stă sub
Puterea bolii mari ca într-o cuşcă,
Dacă e cancer într-al lumii trup
Şi-n nervii ei miros de praf de puşcă,

De ce luptaţi cu armele de foc
Şi-aţi dus mortea la perfecţiune?
De ce nu puneţi banii la un loc
Pentru aflarea leacurilor bune?

Ca nu atât un ne-nsemnat câştig
Al vreunui doctor să ne enerveze,
Ci banii daţi pe moarte şi pe frig
Să pună omenirea-n paranteze.

Nu-i număraţi ilustrului chirurg
Banii luaţi pe grave operaţii
Dacă nu ştiţi şi banii care curg
Ca să distrugă rase, neamuri, naţii!

Mătuşa mea face economii
La gaz, lumină şi ades la carne
Fără a-nţelege şi a şti
Că-n spate omenirea-i pune coarne.

Degeaba sunt chemaţi marii sărmani
Cureaua să o strângă cu credinţă,
Când voi zvârliţi fără vreo trebuinţă
Sudoarea lor şi-a sutelor de ani.

Ne mor părinţi de cancer şi ne mor
Copii şi fraţi, şi cunoscuţi şi rude
Nimic n-amână ora morţii lor,
Urechea cerului nu-i mai aude.

Am merita şi noi să mai trăim.
Daţi banii noştri pentru sănătate,
Că astăzi am ajuns să ne mândrim
Cu boala nostră, prima între toate.

Vrem viaţă pentru cei ce i-am născut.
Vrem viaţă pentru noi, aflaţi în viaţă,
Că moartea chiar în noi lucrează mut
Acum, când noi vorbim despre viaţă.

Vrem să trăim! Putem să dăm şi şperţ
Pentru măcar un an de sănătate.
Opriţi vă implorăm acest comerţ
De moarte şi de tot ce nu se poate.

Oameni politici, bunii noştri fraţi,
Noi v-am cedat şi ranguri şi proporţii.
Dar nu putem continua.
Stopaţi această competiţie a morţii...

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu

Eşti prezent mereu: în minţi, în suflete, în noi.
Nu eşti nici bun, nici rău. Ne ajuţi dacă vrem binele
Dar dacă facem răul îţi îndrepţi mâna înspăimântătoare către noi...
Şi ne dai răul înapoi. Şi iar ne ierţi, şi ne aştepţi să fim mai iubitori.
Ne ierţi, dacă greşim, şi vrei să ne ridici din nou.
Fără să ştim.
Nu uiţi nimic neiertător şi uiţi greşeala când vezi credinţă într-un om.
Eşti peste tot: tu vii dacă te chem. Dar nu îmi zici nimic.
Şi nu te arăţi pentru că nu sunt pregătit.

Oamenii cred că tu stai undeva în ceruri, dar tu eşti zilnic printre noi
Eşti înger bun, dar înspăimântător... Ne vrei perfecţi, lucizi
Tu dai viaţă, tu ucizi
Dacă suntem buni ne dai de toate
Dacă suntem răi ne dai durere, boală şi chiar moarte.
Îţi place să te joci, te înduioşezi dacă iubim.
Eşti lângă noi, când plângem.
Eşti femeie sau copil?
Tu ştii planul bun: ne treci prin rău să fim mai buni,
Tu eşti nemuritor, şi vrem şi noi să fim, căci pentru tine
Moartea nu-i nimic, pe noi ne sperie... un pic.

poezie de Iustinian Cruceanu
Adăugat de Iustinian Cruceanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce anume este de veacuri Aici? Frumuseţea întrebării: "Cine sunt eu?" este că nu există niciun răspuns. Mintea va încerca să te ajute, dar însăşi cuvintele "eu sunt" apar în ceea ce deja "Eu-Sunt". Liniştea este aceeaşi. Acest "Eu-Sunt" este cel care este la graniţa dintre "cu formă" şi "fără formă", percepţia pură, fără niciun perceptor. Dacă acum, în această clipă, există doar cuvintele şi doar auzul, dacă ele nu caută să se asocieze unui individ - "eu", care încearcă să înţeleagă ceva - ce mai rămâne? Pe Cel ce moare înainte de moarte, moartea nu-l mai poate atinge, pentru că este el însuşi moartea morţii. Îmi place să spun, şi chiar aşa este, că El a îngropat moartea în Inima Vieţii Veşnice. Noi nu realizăm că acest concept de naştere este o farsă la fel de mare ca şi conceptul de moarte, chiar le credem reale. Noi credem că suntem o formă înlănţuită în lumea formelor. Când eu scriam Biblia, tu jucai table cu Dumnezeu. Pe mine mă interesează, ce anume este de veacuri Aici? Sinele nu este un concept, toate conceptele vin şi pleacă din Prezenţă, dar Prezenţa rămâne. Ceea ce suntem noi este atât de evident, încât este inevitabil. Sinele este inevitabil!

Atmaji Maharaj în Când capul "eu-lui" este tăiat, ce mai rămâne?
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mă feresc să recunosc că duc lipsă de oameni de calitate. Pur şi simplu, acestea-s vremurile pe care am ajuns să le trăim. Tot mai puţin se pune preţ pe ceea ce contează cu adevărat în viaţă. Tot mai puţini ţin cont de conştiinţă şi pun preţ pe suflet, tot mai puţini acordă timp literaturii, poeziei, naturii; tot mai puţini ştiu să facă diferenţa dintre bine şi rău. Tot mai puţini ştiu să se respecte... Aceasta-i realitatea, iar exemplele pot continua la nesfârşit. Aşa că, dacă citeşti acest text şi te numeri printre cei de bună credinţă, vreau să ştii că mereu va exista o portiţă deschisă în viaţa şi sufletul meu pentru cei ca tine. Te aştept! Vă aştept pe fiecare în parte. Doar împreună, uniţi în principii, vom mai putea schimba ceva în bine în jurul nostru. Nu-i mult pentru normalitate, s-ar fi putut mult mai mult, dar, ţinând cont de anormalitatea în care am ajuns să trăim, e minimul de strict necesar pentru liniştea noastră sufletească. Măcar atât... Măcar pentru sufletul nostru să putem face ceva, dacă pentru restul nu mai putem face nimic.

Andrei Ş.L. Evelin în Începuturi
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să mori din dragoste de oameni...

Să mori aşa deodată, este un lucru trist
Dacă ai ştii şi când, ai fii mai pesimist
Doar într-un singur fel, aş accepta să mor
Aş accepta din dragoste de oameni să mor

De ce aş fi de-acord să mor aşa-n zadar
Poate că, pare puţin cam prea bizar...
În astă lume şi eu am fost iubit
Cu ceva timp chiar înainte de-a fi zămislit

Eu am venit pe-acest pământ
În urma unui sfânt şi dulce legământ
Doi oameni care s-au iubit mereu
Da, au fost chiar ei, mama şi tatăl meu

Ce îmi doresc în astă lume şi azi şi mâine
Să stau la masă cu săracii şi să mănânc o pâine
Şi aş mai vrea în zilele ce-aduc atâta chin
Tot cu săracii să beau o cană cu vin...

De ce cu oamenii săraci, poţi să mai simţi plăcerea?
Nu de plăcere este vorba, aşa poţi să înţelegi durerea,
Durerea poţi s-o simţi numai la ei în casă...
Când nu au ce mai pune copiilor pe masă.
 
Când treceţi pe lângă casa de copii orfani
Nu ezitaţi să-i alintaţi şi să le daţi bani
Chiar dacă-n fiecare zi ne tot rugăm la sfinţi
Vom fi fără să vrem, în zilele ce vin, orfanii de părinţi

Să ajutăm bătrânii, să nu trăiască-n umilinţe
Lăsându-i să înţeleagă că pentru noi sunt fiinţe
Să le mai dăm motiv cu noi să mai trăiască
Chiar dacă într-o zi au să ne părăsească

Şi ar mai trebui să mergem în spitale
Să observăm, cu dragoste de oameni, cazuri reale
Să căutăm să sprijinim pe cei ce sunt în suferinţă
Să apelăm la ştiinţă, să nu uităm şi de credinţă
 
Revin şi spun, că nu mi-e teamă, să mor
Din dragoste de oameni pentru oameni
Să încercăm să ne unim doar în eforturi
Avem mame şi copii morţi în avorturi

Spuneţi-le celor ce luptă-n van
Pentru petrol şi gaz metan
Că nu mai vrem să ne încălzim
Şi nu mai vrem să tot murim

Nu ne interesează nici burse care cad
Nici conturi de miliardari ce scad
Suntem datori pentru copiii noştri
Să nu murim acum ca proştii
 

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răzvrătire

La naştere sămânţa morţii încolţeşte-n noi.
Şi-abia născuţi, toţi suntem botezaţi,
doar ca să avem un nume pentru moarte,
să ne strige.

De ce L-ai supărat pe Dumnezeu, Adame,
cu foamea ta de viaţă?
Ce moştenire blestemată ne-ai lăsat...
cei morţi au hotărat destinul celor vii,
cei vii, din teama morţii îşi nasc fii,
să îi condamne şi pe ei la moarte!

De ce ne naştem, Doamne,
înfometaţi de viaţă
şi-o iubim,
când singura menire a vieţii,
se pare,
ne-ai dat-o să murim?

Schimbă, Domane, sensul vieţii
şi naşte-mă bătrân
şi abia apoi
adu-mă-n floarea tinereţii,
când duc în spate a mea ştiinţă,
să fiu cu mintea de pe urmă
în anii cei frumoşi,
să vin din moarte înspre viaţă,
să nu mai am în minte frica morţii,
să stau încrezător în faţa sorţii
si de nimic să nu mă tem.

Măcar dă-mi-o pe mama înapoi,
să-mi spună basme cu eroi,
acolo unde nu-s copii
flămânzi şi goi,
acolo unde tot ce-i rău dispare,
acolo unde toţi se bucură
şi moartea moare!

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cruciaţii... sau... Carnasier

De ce se scrie istoria cu sânge?
De ce Pământul nu ne mai ajunge?
Cutuma de conflict ne e războiul!
Felina-om îşi marchează teritoriul!

Nici câinii, nu se-omoară între ei...
Copii, îşi cresc familiile de lei!
Şacalul nu-şi atacă partenerul;
Oţelu-şi ştie sursa... că e fierul!

Chiar şarpe, de se schimbă-ades în piele,
De seamăn e aşteptat, la reînviere;
Şi un pe alt, nicicum nu se sugrumă;
Căci, are fiecare... o fărâmă.

Suntem pirane, orci... ce imităm.
Feroci de sânge, frate ne înfruntăm!
La fel, cum crocodilul, sau rechin;
Ne sfâşiem cu zel, producem chin.

Ne împărţim, pe naţii, avuţii...
Ne omorâm, soldaţi, femei, copii...
Nici nu alegem, cine-i vinovat;
Trăim... de la Geneză în păcat.

Şi de dispunem, de-osul de canin,
Avem pretenţii, de schimbare, de destin;
Rânjind, când ni se spune, adevărul...
Plângând, pe mincinos, sau trădătorul!

Facem uzine, arme să avem,
Când am putea, eroi să reînviem...
Trăim, din banii de laboratoare
Şi lăsăm cancer, SIDA... să omoare.

Tot, ce creăm, în timp şi cu efort,
Totul, distrugem... prieten, îl vrem mort.
Ne cheltuim, avut de fericire,
Să cumpărăm, sfârşit... de omenire.

Din ştiinţă, facem pururi, doar dezastru.
Planeta, din Pământ, o facem astru.
Utilizăm, puterea de atom
Nu să creăm, ci să distrugem... om.

E paradox, să spun că ne vrem bine,
Când militari dotăm, fără ruşine;
Cu arme, digitale şi rachete;
Ducând la "Star Trek"... viitorul de planete.

Aştept, cu stoicism, zbor de cometă;
Pământ, să fie staţia "Planetă"!
Voiajul de lumină, să mă poarte
Pe alt tărâm,... ce nu cunoaşte, moarte!

Eu, partener şi purtătorul "Om"
Întreb, de-i raţiunea ce conduce
Prin pulsuri, penetrate prin axon,
Sau simţ, ce bate, începând din ou... la cruce.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (31 mai 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înţelepciunea morţii

Cine nu se naşte nu moare.
Moartea e cea mai trainică lucrare a lui Dumnezeu.
Soarta ta este de muritor, dorinţele te depăşesc.
Cu cât ai mai mult, cu atât pierzi mai mult prin moarte.
Râsul este izvorul vieţii, plânsul este al morţii.
Să trăieşti ca şi cum ai fi nemuritor, să mori cu aceeaşi credinţă.
În fiecare om zace un mort – trecutul.
Când mori te întorci la locul naşterii.
Nu vorbi des despre moarte, îi poţi atrage atenţia.
Datorită morţii a intrat morala în viaţa noastră.
Viaţa este un împrumut al morţii.
Pot trăi la nesfârşit cei ce nu au nimic de făcut.
Când ştii de toate mergi spre moarte cu ochii închişi.
De unde ştim că nu ne aşteaptă cu dor cei care au plecat?
Ştim că vom muri, dar nu ştim uneori că am murit deja.
Nu mă preocupă moartea acum, am să mă ocup de ea după.
Moartea ta este treaba altora, nici tu nu te poţi ocupa de ea.
Nu ducem lipsă de timp, ci de viaţă.
Cunosc moartea mai bine decât morţii.
Cine pătrunde trufaş în moarte?
Cineva arde, cineva putrezeşte în viaţă fiind.
Orice termen de garanţie aminteşte de moarte.
Spitalele au nevoie de bolnavi, cimitirele de morţi.
Cei vii se duc, morţii rămân ca martori.
Când viaţa nu există, nici moartea nu are loc.
Iubirea nu ne apropie şi nici nu ne depărtează de moarte, dar ne dă curaj.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Haine de lumină

În lumina Ta Divină
vrem Isus să ne scăldăm
să trăim fără de vină
pe veci Domn să te avem

vrem lumina mântuirii
Tu Isuse să ne-o dai
izvorul neprihănirii
să fim cu Tine în Rai

în lumina Ta curată
toţi azi ca să ne zidim
o viaţă fără pată
pe pământ ca să trăim

vrem să fim cu toţi lumină
raze vii de pe pământ
pentru patria Divină
şi al vieţii viu Cuvânt

toţi dar să ne îmbrăcăm
chiar în haine de lumină
pe Hristos să-l onorăm
până când El o să vină

curgă dar de azi lumina
din noi toţi pe acest pământ
să-l cinstim întodeauna
pe al nostru Mire Sfânt

El ne este sărbătoare
şi lumnină şi menire
Isus ne este un soare
ce ne-mbracă în iubire

haideţi dar acum cu toţii
să-i dăm fiinţa şi iubirea
Isus chiar şi-n clipa morţii
să ne fie mântuirea

ale Lui cuvinte sfinte
să străluce azi în noi
pe a vieţii aşezăminte
toţi să fim de fire goi

din lumină spre lumină
tot mai mult noi să privim
să-i dăm viaţa-n veci deplină
Mirelui ce îl iubim

curgă dar lumina sfântă
fiinţele să ne inunde
ca noi toţi să fim la nuntă
unde lumea nu pătrunde

fie-i glorie -- onoare
Celui Sfânt ce ne-a creat
să-i cinstim Numele-i mare
fie-n veci gflorificat

poezie de Ioan Daniel Bălan (2 octombrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

În viaţă, este în regulă să le faci pe toate

Dragi PĂRINŢI, chiar dacă VOI nu ştiţi,
Eu le-am cam făcut aproape pe toate,
Rămânând dator pentru o familie cu copii, după cum ştiţi
Şi o carieră profesională, dintre toate...

Dar aşa cum eram în anul '90
Plin de încredere şi de speranţă,
Sunt şi acum şi aştept multiplul de zeci
Pentru a mă desfăşura în viaţă...

Mai am însă un obiectiv în faţă
Şi anume să îi sprijin pe Putzy şi Alexutza în viaţă
Pentru a reuşi cu toţii aici pe Pământ
Şi a fi împăcaţi pentru când plecăm la ce este mai sfânt...

Adică, la Bunul Dumnezeu
Şi lângă VOI mereu
Pentru eternitatea toată
Cu dragostea între noi patru, încă din viaţă...

poezie de Anghel-Alexandru Ghenea (21 iulie 2018)
Adăugat de Anghel-Alexandru Ghenea
Comentează! | Votează! | Copiază!

În cazul fiinţei umane, atât timp cât sângele circulă prin corp în mod liber, ea se va afla într-o stare de sănătate deplină. Prin analogie, dacă banii circulă fără obstacole în viaţa voastră cotidiană, sunteţi sănătoşi din punct de vedere economic. Când omul începe însă să-i acumuleze, să-i pună la ciorap sau în safe-uri, când începe să se teamă pentru ei, atunci el se îmbolnăveşte.

Joseph Murphy în Puterea Extraordinară a subconştientului tău
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valoarea supremă este ajutorarea noastră şi a celor din jur. Banii sunt doar una din multele forme secundare prin care valoarea se manifestă, ca o consecinţă şi dacă ratăm esenţa misiunii şi ne focusăm prima oară pe bani sau orice altceva, ratăm înţelegerea legilor fundamentale ale vieţii. Demonstraţia: ce înseamnă banii fără oamenii din jur? Dacă eşti singur pe insulă, ce rol au banii? Ce sens are orice, fără oamenii din jur? Cum ne mai putem descoperi pe noi fără cei din jur ca oglinzi şi parteneri? Ce suntem noi când nu avem cui să dăruim?

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am să tac

Tu spui că sunt o enigmă vie...
Că pot cu gândul mereu scrie.
Că sufletul îl am prea apăsat,
Că nu prea cred să fiu salvat.

E drept ai uneori dreptate,
Nu pot să tac, vorbesc de moarte.
Dar oare tot ce ne înconjoară...
E adevăr... sau apă chioară?

Cum pot să tac... când tot e strâmb?
Când n-avem loc pe acest pământ.
Că fără milă îl călcăm,
Nimic nu vrem ca să salvăm.

Noi suntem nişte trădători.
Pământul ne-a primit cu flori
Cei care mâine vor veni
Pe ce pământ vor mai trăi?

Ei unde oare vor pleca
Dacă pămînt n-o exista?
Gândiţi şi daţi-mi un răspuns
O viaţă aveţi... şi nu-i deajuns.

Sunt cred... cel mai înverşunat,
Dau foc la tot ce e stricat.
Sunt chiar furtună în deşert,
Şi vreau pământ fertil nu sterp.

Îmi spui să cred că voi răzbi...
Şi dragoste voi întâlni...
Speranţa mea... un vis pierdut
Cum să o iau dela'nceput?

Probabil s-o schimba ceva...
Când eu... nu voi mai exista.
Nu pot să tac e prea târziu,
Mi-e teamă de ce pot să scriu.

Mi-e teamă... chiar şi să vorbesc
Pot multe inimi să rănesc.
Aşa că tac şi mă ascund
În jur e Răul până-n fund.

E seară... v-am cam pluctisit,
Am spus doar ce eu am gândit.
Vă mulţumesc anticipat
Nu tac... dar totuşi am plecat!

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar o iluzie...

De când ne naştem şi până dispărem, trăim o viaţă
de iluzii
Suntem tentaţi de multe ori să ne complăcem în confuzii
Avem în noi o genă anume, de la strămoşi e moştenită
Şi încercăm, să evadăm dintr-o perioadă deja trăită

Am vrea să fim artişti de cinema sau poate sportivi
de performanţă
Trăim o veşnică iluzie, fără să vrem, cu multă nonşalanţă
Privim şi admirăm un mare pianist, şi ne visăm
cântând cu sala plină
E o iluzie ca multe altele ce am trăit, doar noi suntem
de vina

Ne facem planuri despre cum averi s-acumulăm,
trăim o stare de adicţie
Suntem orbiţi, suntem confuzi, nu ne mai pasă nici
de dicţie
Ne îmbrăcăm ca nişte clovni, cu haine în care parcă
suntem goi
Suntem in ton cu moda, o altă stare de iluzie,
ne îmbrăcăm de la gunoi

Ne facem planuri, acumulăm averi pentru nepoţi
Cu toate că ce-avem acum, e suficient pentru noi toţi
Şi am adus în astă lume tot mai puţină hrană spirituală
Suntem preocupaţi în mod curent prea mult de
partea materială
 
Dacă am fost săraci, acum cu disperare vrem să fim
bogaţi
Dacă în foame şi întuneric am trăit, acum părinţi şi fraţi
Suntem înverşunaţi să-i depăşim pe toţi, trăim o altă
stare de confuzie
Nu vreau eu sfaturi să vă dau, dar credeţi-mă,
e o iluzie

Tot ce-ai construit, ai disperat, clipe de stres tu ai
acumulat, ai fost neliniştit
Căzut pe gânduri, nici nu mai ştii ce a fost bine sau
unde ai greşit
Ai existat ca o clipită ce se zbate între eternităţi,
fără să ai mai multe vieţi
Acum în faţa voastră recunosc, că am trăit
Doar o iluzie...
 

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Leon: Când ne-am întâlnit prima dată în apartamentul meu, aveam eu vreo bănuială că tu ai fi implicată în afacerea asta?
Ninotchka: Ştii acum. Iar eu ştiu acum că eşti un om care foloseşte în afaceri metode pentru care în Rusia ai fi condamnat la moarte.
Leon: Of, moarte, moarte! Mereu aşa de sumbri! Cum rămâne cu viaţa, Ninotchka? Ruşii nu se gândesc niciodată la viaţă? La momentul pe care îl trăiesc? Singurul pe care îl avem de fapt? Of, Ninotchka, nu lua lucrurile aşa de în serios! Nimic nu merită, să ştii. Te rog, relaxează-te... Sergent, te implor, zâmbeşte!
Ninotchka: Poftim?
Leon: Haide, zâmbeşte!
Ninotchka: De ce?
Leon: Zâmbeşte, atâta te rog.
Ninotchka: La ce?
Leon: La orice. La spectacolul ridicol al vieţii. La oamenii prea serioşi care îşi exagerează propria importanţă. Dacă nu ştii pentru ce, poţi să zâmbeşti la noi.
Ninotchka: De ce?
Leon: Pentru că suntem un cuplu ciudat.
Ninotchka: Atunci ar fi mai bine să te întorci la masa ta.
Leon: Nu, nu, nu pot să te las. Nu te voi lăsa, nu încă. Nu până când nu te văd că zâmbeşti... măcar o dată.

replici din filmul artistic Ninotchka, după Melchior Lengyel (6 octombrie 1939)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Traian: Bine, Luci, poţi verifica; şi să nu te gândeşti să faci economii, doar nu voi veţi plăti, din buzunarul vostru.
Lucian: Acum am avea cu ce...
Traian: Ah, să ştii că toate sumele primite de voi acum, adunate laolaltă, nu v-ar ajunge nici pentru a acoperi cheltuielile acestui an.
Alex: Deci, nu suntem chiar aşa de bogaţi.
Traian: Nu, dar la întoarcere veţi fi. Aveţi vreo nelămurire în legătură cu banii ce vă vor fi livraţi în conturile deschise pe numele vostru, începând din ianuarie 2086?
Alex: Nu chiar; dar dacă nu vom reuşi să-i cheltuim pe aceştia primiţi acum, i-am putea depune noi în bancă, înainte de plecare?
Traian: Desigur, faceţi ce vreţi cu ei, doar sunt ai voştri, iar pentru misiune, repet, nu veţi cheltui nimic din aceşti bani.
Nistor: Mamăăă, ce de dulciuri o să-mi cumpăr din banii ăştia!
Traian: Măi, nu te-aş sfătui să-ţi foloseşti toţi banii primiţi doar în acest scop!

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi, cei care luptăm pentru visul nostru, suferim mult mai mult când lucrurile nu merg aşa cum trebuie, pentru că nu putem să revenim la vechea scuză: "Ei bine, oricum nu-mi doream prea mult asta." Ne dorim cu adevărat să ne atingem visul şi am pus totul la bătaie pentru el. În acest fel, noi, războinicii luminii, trebuie să ne pregătim să avem răbdare în timpurile dificile şi să fim conştienţi că universul conspira în favoarea noastră, chiar dacă nu înţelegem în ce fel... Când suntem la începutul bătăliei pentru visul nostru, nu avem experienţă şi facem multe greşeli. Secretul vieţii este, totuşi, să cazi de şapte ori şi să te ridici a opta oară. Aşadar, de ce este atât de important să trăim chemarea noastră personală dacă trebuie să suferim mai mult decât alţi oameni? Pentru că, odată ce am trecut peste înfrângeri – şi o facem mereu – suntem stăpâniţi de un simţ măreţ de euforie şi încredere. Dacă te crezi demn de lucrul pentru care lupţi atât de greu să-l obţii, atunci devii un instrument al lui Dumnezeu, ajuţi Sufletul Lumii şi înţelegi de ce eşti aici.

Paulo Coelho în Alchimistul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Invatam o viata intreaga pentru a muri cat mai bine pregatiti
Am fost pe moarte si moartea mi-a spus: da-te jos,, esti prea greu,,, si asa am scapat de moarte
Moartea este o continuare a vietii... Omul moare dar memoria ramane.
Mai bine vsanatos si bogat decat bolnav si sarac,
Nu banii fac un om fericit ci numarul lor,

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Hary Fischman în Varsta/am 87 ani!/, Deceniul al 9-lea de viata
Adăugat de Hary Fischman
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: De ce plângem atunci când cineva drag moare? A. M: Pentru că nu ştim că efemerul merge să îmbrăţişeze eternul. În timp ce efemerul plânge după efemer, eternul e beatitudinea de dincolo de naştere şi moarte. Dacă oamenii ar afla natura lor reală, bătrâna moarte nu i-ar mai putea atinge. Moartea e atât de bătrână încât şi ea de abia aşteaptă să moară, dar cum ar putea să moară dacă omul crede în închisoarea mincinoasă a naşterii? Află ceea ce eşti şi vei fi dincolo de acest vis efemer numit naşterea onirică, lumea onirică a formelor şi fireşte o moarte la fel de onirică. În visul tău de azi-noapte ai visat o lume, de a cărei realitate şi temeinicie nu te-ai îndoit, şi totuşi ai supus-o morţii, genocidului, fără nici cel mai mic regret, când te-ai trezit. EXACT LA EL VA FI ŞI CÂND TE VEI TREZI DIN VISUL ÎN CARE ŢI SE PARE CĂ NOI VORBIM ACUM. Suferinţa ta la moartea cuiva drag, e doar coşmarul din care Maharaj te invită să te trezeşti chiar Acum! Doar eu Avadhut sunt singurul dincolo de naştere si moarte, dincolo de formă şi exact aşa eşti şi tu, DOAR TREZEŞTE-TE!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!