Castelul din Carpaţi datează din cel de-al XII-lea sau al XIII-lea secol. Pe vremea aceea, sub cârmuirea căpeteniilor sau voievozilor, mânăstiri, biserici, palate şi castele se fortificau cu tot atâta grijă ca târguşoarele sau satele. Boieri şi ţărani erau nevoiţi să se păzească de atacuri de tot felul. Împrejurarea asta explică de ce vechea zidărie a cetăţii, bastioanele şi donjonul îi dădeau înfăţişarea unei construcţii feudale, gata de apărare. Ce arhitect a ridicat-o pe podişul acela şi mai ales, la asemenea înălţime? Nu se ştie, iar îndrăzneţul artist a rămas necunoscut, de n-o fi cumva românul Manole, cel atât de falnic cântat de legendele valahe şi care a zidit la Curtea de Argeş vestitul palat al lui Radu Negru.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngropată sub sipică şi saxifragă, stânca era una dintre băncile de piatră întâlnite ades la răscruce de drumuri în provinciile valahe. Pe lângă faptul că se poate aşeza pe ea, călătorul îşi potoleşte setea cu apa păstrată într-un vas pus pe bancă, apă reîmprospătată zilnic de către ţărani. Atunci când castelul mai era locuit de Radu Gorj, banca purta un recipient pe care slujitorii familiei aveau grijă să nu-l lase niciodată gol. Dar acum era mânjit de murdării, căptuşit de un muşchi verzui şi cea mai mică izbitură l-ar fi făcut fărâme.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa era şi cu cetăţuia, cu alte cuvinte Castelul din Carpaţi. Nu era cu putinţă să-i deosebeşti formele nedesluşite, pe Podişul Orgal, pe care-l încununa la stânga pasului Vulcan. Nu se desprinde în relief pe fundalul munţilor. Ceea ce ai fi îndemnat să iei drept donjon nu e, poate, decât un stâlp de piatră. Privitorul crede că zăreşte crenelurile unui zid dintre bastioane acolo unde nu se află, poate, decât o creastă stâncoasă. Întregul e vag, nehotărât, nesigur. Astfel că, dacă am da crezare diverşilor turişti, castelul din Carpaţi nu există decât în închipuirea locuitorilor din comitat.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea patriei rămăsese totuşi adânc întipărită în inima tânărului boier Gorj. În vremea îndepărtatelor sale peregrinări nu-şi uitase ţara transilvană. De aceea se înapoie, pentru a lua parte la una dintre sângeroasele răscoale ale ţăranilor români împotriva asupririi maghiare. Descendenţii vechilor daci au fost învinşi, iar pământul lor împărţit între biruitori. În urma acestei înfrângeri şi-a părăsit pentru totdeauna boierul Radu castelul din Carpaţi, din care unele părţi începuseră să cadă în ruină. Moartea nu întârzie să lipsească cetăţuia de ultimii ei slujitori şi ea fu cu desăvârşire părăsită.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi dacă vreo cetăţuie a fost cândva durată spre a fi sălaşul oaspeţilor acestei mitologii româneşti, nu era ea oare castelul din Carpaţi? Pe podişul lui singuratic, accesibil numai prin stânga pasului Vulcan, adăpostea fără îndoială balauri, iele, strigoi şi poate chiar vreo câteva stafii din neamul boierilor Gorj. De aici, o faimă rea întru totul îndreptăţită, după cum se zicea. Nimănui nu i-ar fi dat prin minte să se încumete a-l vizita. Răspândea în jur o spaimă molipsitoare, după cum o mlaştină nesănătoasă împrăştie miasme pestilenţiale. Numai a te apropia până la un sfert de milă de însemna să-ţi rişti viaţa în lumea asta şi mântuirea sufletului în cealaltă. Ceea ce se învăţa în mod curent la şcoala dascălului Hermod. Această stare de lucruri trebuia să ia totuşi sfârşit în clipa când din vechea fortăreaţă a boierilor Gorj nu se va mai fi rămas nici piatră pe piatră. Şi tocmai aici intervenea legenda.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintre blocurile răspândite pe Podişul Orgal trebuia ales unul, a cărui orientare să ofere cel mai bun adăpost împotriva vântului de sud-vest, care începea să pişte.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la plecarea lui Radu Gorj – cei din sat şi îndeosebi păcurarul Frig îşi dăduseră seama de asta – fagul îşi pierdea an de an câte una dintre crengile principale. Atunci când boierul Radu fu văzut pentru ultima oară pe platforma donjonului mai puteau fi numărate optsprezece ramuri, iar acum copacul nu mai avea decât trei. Şi fiecare creangă desprinsă reteza câte un an din viaţa cetăţuii. Căderea celei de pe urmă ar fi dus la nimicirea deplină. Şi zadarnic ai mai fi căutat atunci pe podişul Orgal rămăşiţele castelului din Carpaţi! De fapt, nu era decât una dintre legendele pe care închipuirea românească le zămisleşte bucuros. Şi mai întâi, oare bătrânul fag era ciuntit de câte o creangă pe an? Nimic mai puţin dovedit, deşi Frig nu şovăia s-o afirme el însuşi, care nu-l pierdea din vedere în vreme ce turma-i păştea pe islazul Jiului. Cu toate acestea, măcar că pe Frig nu se putea pune temei, pentru cel din urmă ţăran, ca şi pentru cel dintâi dregător din Vereşti era neîndoielnic faptul că cetăţuia nu mai avea de trăit decât trei ani, de vreme ce pe "fagul ocrotitor" nu se mai puteau număra decât trei crengi.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Către mijlocul secolului al XIX-lea, ultimul reprezentant al boierilor Gorj era boierul Radu. Născut în castelul din Carpaţi, îşi văzuse familia stingându-se în jurul lui, în primii ani ai tinereţii. La douăzeci de ani se pomeni singur pe lume. Toţi ai săi căzuseră an de an, precum crengile fagului secular de care superstiţia populară lega însăşi soarta cetăţuii. Fără rude, ba s-ar putea spune şi fără prieteni, ce va face boierul Radu pentru a umple răgazurile plictisitoarei singurătăţi pe care moartea o iscase în jurul său? Care-i erau gusturile, înclinaţiile aptitudinile? Nu i se cunoştea nici una, în afara unei patimi nestăvilite pentru muzică, îndeosebi pentru cântul marilor artişti ai vremii. Aşa că, lăsând în grija unor bătrâne slugi castelul, de pe atunci tare părăduit, pieri într-o bună zi. Şi tot ce se află mai târziu a fost că-şi întebuinţa averea, care era foarte însemnată, pentru a străbate cele mai de seamă centre lirice ale Europei, teatrele din Germania, din Franţa şi Italia, unde-şi putea astâmpăra nesătulele sale pofte. Era un excentric, pentru a nu spune un maniac? Ciudăţenia felului său de viaţă îngăduia asemnea păreri.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Castelul din Carpaţi ar fi meritat totuşi să fie vizitat de către turişti şi iubitori de antichităţi. Poziţia lui, pe creasta Podişului Orgal, e deosebit de frumoasă. De pe platforma superioară a donjonului priveliştea se întinde până la ultima limită a munţilor. În spate unduie lanţul înalt şi atât de capricios ramnificat, care alcătuieşte hotarul cu Valahia. În faţă se adânceşte sinuosul pas Vulcan, singurul drum practicabil între provinciile limitrofe.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ana şi Manole: balada mănăstirii Curtea de Argeş...

aforism de Corneliu Vornicu (23 martie 2020)
Adăugat de Corneliu Vornicu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balena propriu-zisă, numită "Nord-caper" în Oceanul Îngheţat de Nord şi "Sulpher-boltone" în Oceanul Îngheţat de sud, era pe cale de dispariţie. Pescarii fuseseră siliţi să se repeadă asupra balenelor din specia "jubart" – un mamifer uriaş, ale cărui atacuri repetate erau destul de primejdioase.

Jules Verne în Căpitan la cincisprezece ani
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel mai sigur mijloc de a te lămuri în legătură cu existenţa castelului, ar fi să te înţelegi cu o călăuză din Vulcan sau din satul Vereşti, să urci prin chei, să te caţeri pe culme, să vizitezi toate clădirile. Numai că o călăuză e şi mai anevoie de găsit decât drumul ce duce la cetăţuie. În acest ţinut al celor două Jiuri nimeni nu s-ar învoi să călăuzească un călător spre castelul din Carpaţi, oricare i-ar fi răsplata.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rutherford McDowell

Mi-aduceau, pentru a le mări,
Vechi fotografii sepia ale pionerilor de demult.
Câteodată chiar unul dintre ei stătea lângă mine –
Unul care trăia pe vremea
Când braţe gigantice smulgeau
Republica din pântecul lumii.
Ce au văzut ei atunci?
Niciodată n-am putut înţelege pe de-a-ntregul
Patosul acela ascuns sub pleoape obosite
Sau tristeţea senină din ochii lor.
Tu rămâi doar cu imaginea unui iezer
Între stejari la marginea pădurii
În care cad frunze,
Pe când se aude cântat de cocoş
Departe – la o fermă, zărită la poalele dealurilor,
Unde locuieşte a treia generaţie coborâtă din bărbaţii aceia puternici
Şi femeile lor puternice care aparţin deja unui alt anotimp, trecut şi uitat.
Iar aceşti nepoţi şi strănepoţi
Ai pionerilor...
Aparatul meu a fotografiat, de asemenea, feţele lor,
Dar lipseşte atât de mult din vechea vigoare
Şi din vechea credinţă,
Nu se văd semnele unei vieţi trăite deplin,
Şi lipseşte vechiul curaj,
Al celui care munceşte şi iubeşte, suferă şi cântă
Sub soare.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rutherford McDowell

Mi-aduceau, pentru a le mări,
Vechi fotografii sepia ale pionerilor de demult.
Câteodată chiar unul dintre ei stătea lângă mine –
Unul care trăia pe vremea
Când braţe gigantice smulgeau
Republica din pântecul lumii.
Ce au văzut ei atunci?
iciodată n-am putut înţelege pe de-a-ntregul
Patosul acela ascuns sub pleoape obosite
Sau tristeţea senină din ochii lor.
Tu rămâi doar cu imaginea unui iezer
Între stejari la marginea pădurii
În care cad frunze,
Pe când se aude cântat de cocoş
Departe – la o fermă, zărită la poalele dealurilor,
Unde locuieşte a treia generaţie coborâtă din bărbaţii aceia puternici
Şi femeile lor puternice care aparţin deja unui alt anotimp, trecut şi uitat.
Iar aceşti nepoţi şi strănepoţi
Ai pionerilor...
Aparatul meu a fotografiat, de asemenea, feţele lor,
Dar lipseşte atât de mult din vechea vigoare
Şi din vechea credinţă,
Nu se văd semnele unei vieţi trăite deplin,
Si lipseşte vechiul curaj,
Al celui care munceşte şi iubeşte, suferă şi cântă
Sub soare.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

în vremea asta

eram gata să înjunghii un biftec
cuţitul se pregătea să ajungă
în carne
trenurile circulă de la vest spre est
şi de la est spre vest
dar trenurile sunt dintr-o altă viaţă
în vremea asta, biftecul mirosea gro
zav în far
furie de mirosuri aţâţate
eram pe cale să tai bucata de carne
mă gândeam pentru prima dată
să urc într-un astfel de tren
în vremea asta, cam tot oraşul
e plecat la madrid
unde au stat regii regatului
din secolele trecute îşi dădeau întâlnire
în fiecare an e linişte acum
un păianjen în vremea asta, cobora
pe o pânză de-a lui
deasupra biftecului meu

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa ce se află dincolo de zidul de incintă, spart în nenumărate locuri, dacă se adăpostea înăuntru vreo clădire bună de locuit, dacă o podişcă şi o poartă îngăduiau intrarea, nu se mai ştia de ani de zile. De fapt, deşi castelul din Carpaţi era mai bine păstrat decât părea, o spaimă molipsitoare, îndoită de superstiţie, îl apăra nu mai puţin decât o puteau face odinioară pivele, săcăluşele, bombardele balimeze şi celelalte piese de artilerie ale veacurilor de demult.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plastică medievală

Plouase...
Şi şoseaua-n vale
Încercuia ca un inel
Donjonul vechiului castel,
Împodobit cu sfinţi de piatră,
Cu seniori şi cu vasali,
Cu cerbi goniţi de câini ce latră
Şi-ntregul fast al vieţii feudale
Cu castelanii ei medievali...

Deşi ne cunoaşteam de-atâţia ani,
Noi, totuşi, parcă nu ne cunoşteam.
Că ne priveam (nu ştiu de ce) cu ochi duşmani...

Dar în donjonul vechiului castel
În care ne urcasem numai noi,
Fantoma unui cavaler în zale de oţel
Ne-a strâns deodată-n braţe pe-amândoi,
Şi-un zgomot de metal ne-a deşteptat
Exact în clipa când ne sărutam
(Ca-ntr-un tablou)
În rama ferestrei fără geam,
Dar cu zăbrele strâmbe şi vechi de fier forjat.

Azi plouă iar la Bran...
Ce zici?...
Nu vrei să revedem şoseaua udă,
Donjonul cu ferestre mici
Şi cavaleru-n zale de oţel
Ce-aşteaptă dornic să ne mai audă
Bătând în poarta vechiului castel?...

poezie celebră de Ion Minulescu din Strofe pentru faptele diverse (1930)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Comandaseră mai mult dulciuri şi băuturi răcoritoare (din cauza cui oare?!), fără a-şi face griji pentru nota de plată, dacă ea va fi ceva mai mare, doar aveau buzunarele pline; în plus, nu ei vor plăti, întreaga consumaţie urmând a intra în cheltuielile Institutului, după cum le promisese directorul. Ce noroc căzuse asupra lor! Îşi puteau face de cap, fără a fi nevoiţi să şi plătească! Interesant... Dar ca nişte tineri responsabili ce erau, nu depăşeau limitele bunului-simţ, deci, nu abuzau de bunăvoinţa directorului, mai ales că îşi dădeau seama că aşteptările legate de comportamentul lor erau imense, deşi nu prea înţelegeau la ce se putea aştepta din partea unor tineri cu vârstele cuprinse între aproximativ 18 şi 25 de ani? Evident, îşi puteau permite să se distreze, mai ales că profesorul Manea le dădea voie, directorul – de asemenea. Atunci cine sau ce i-ar împiedica?! Evident, nimeni şi nimic!

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În mine nu e atâta cruzime cum crezi

în mine eşti tu
cu toate nefericirile adunate pe buze
gata să rotunjeşti plânsul
şi totul să se prăbuşească
oare ce ai cu tine
suflete
cât de mult te urăşti

în mine nu e atâta răsfăţ cum se vede
în imagini trucate
în mine e strigătul tău
gata să ne coboare în infern
dar eu nu am atâta cruzime pe cât crezi
eu am o mână întinsă spre tine
şi dragostea la fel
cât a mai rămas din ea
după amputările succesive

în mine nu e atâta întuneric şi nici atâta răutate
încât să te las în mijlocul unei sinucideri
în mine eşti tu
şi voi lupta
chiar şi aşa pe jumătate
să îţi arăt ce înseamnă
să dormi în mintea unei poete
care îţi iubeşte fiecare clipă

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Passepartout nu era una dintre acele secături ţanţoşe, cu nasul în vânt, cu privirea încrezută. Nu, Passepartout era un flăcău de treabă, cu înfăţişarea cuviincioasă, blând, serviabil. Avea ochii albaştri, chipul vioi, pieptul lat, o musculatură vânjoasă şi o forţă herculeană pe care exerciţiile din tinereţe i-o dezvoltase enorm. Păru-i brun era oarecum în dezordine. Dacă sculptorii din antichitate cunoşteau optsprezece feluri de a aranja coafura Minervei, Passepartout nu ştia decât una: da de trei ori cu degetele prin păr şi era gata.

Jules Verne în Ocolul Pământului în 80 de zile
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Este fericit acela care ştie să-şi adapteze felul de a proceda după felul împrejurărilor, după cum este, desigur, nefericit acela care, prin felul lui de a acţiona, nu este în concordanţă cu împrejurările.

citat din Nicollo Machiavelli
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!