La început locuim în cuvinte ca într-o mare casă comună. Apoi, câte unul dintre noi îşi ia cuvintele cu el şi se mută singur pe o colină. Îşi face acolo coliba lui. Iar ceilalţi vin s-o viziteze. La început câţiva, apoi din ce în ce mai mulţi. Încet-încet, se mută cu toţii în coliba lui. Cel care reuşeşte să facă asta se numeşte scriitor.

Gabriel Liiceanu în Întâlnire cu un necunoscut (2010)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iată singurul adevăr: suntem pionii misterioasei
partide de şah jucată de Dumnezeu.
Ne mută, ne opreşte, ne mută iar, apoi ne-aruncă
unul câte unul în cutia Neantului.

catren de Omar Khayyam din Catrenele lui Omar Khayyam, catrenul 102 (1945), traducere de Al.T. Stamatiad
Adăugat de Cabiaglia Savin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între două cuvinte banale

e o poveste
într-o zi îmi vei spune cum a început totul
eu am săpat un şanţ adânc în urma ta
şi au început să curgă cuvintele
dimineaţa mi-e teamă să calc pe podea
poate că a rămas un cerc trasat cu ochiul minţii
unde un tu şi un eu se prind într-o joacă

între două cuvinte banale
lumea noastră
iluzorie
tu cu faţa spre un capăt de univers
eu săpând şanţuri adânci
şi gustând cuvintele din carnea ta
într-o zi îmi vei spune câte cercuri am inventat
ca să ne putem atinge cu vârful degetelor

între două cuvinte banale
un tu şi un eu se prind într-o joacă
pe lângă noi trec valuri apocaliptice
războaie şi câte dezastre
dar nu avem timp să ne gândim la nimic
în lumea asta de rezervă inventată de noi
totul pare perfect
şi ne putem iubi în voie
chiar şi aşa
străini cum suntem

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Don Juan afirma sus şi tare că suprema plăcere vine din doborârea treptată a rezistenţei victimei, din cucerirea ei... Ceea ce Don Juan numeşte iubire, se rezumă la această perioadă a vânării, a cuceririi treptate, a viziunii obstacolelor care cad unul câte unul.

Gabriel Liiceanu în Despre seducţie (2010)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Esenţa întregii Americi este speranţa de a face la început bani – apoi de a face bani din bani – apoi cea de a face mulţi bani din mulţi bani.

citat din Paul Erdman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

William Fluke

Soţia şi-a pierdut sănătatea,
A început să slăbească până a ajuns la patruzeci de kilograme.
Apoi, a apărut acea femeie, cu chipul după care bărbaţii
Şi-o imaginează pe Cleopatra.
Şi noi – noi cei căsătoriţi
Ne-am încălcat cu toţii jurămintele, iar eu printre ei.
Anii au trecut şi toţi, unul câte unul,
Au fost revendicaţi de moarte în varii forme hidoase.
Iar eu, închipuindu-mi că sunt protejat
De o grijă specială a lui Dumnezeu,
Am început să scriu, să scriu, să scriu, tomuri peste tomuri,
Despre a doua venire a lui Christos.
Apoi, Christos a venit la mine şi mi-a spus
"Mergi în biserică şi în faţa congregaţiei
Mărturiseşte-ţi păcatul".
Dar, cum mă ridicasem şi începusem să vorbesc,
Mi-am văzut fetiţa care stătea în faţa scaunelor –
Fetiţa mea care se născuse oarbă!
După aceea s-a lăsat întunericul.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu trăieşte cu adevărat dacă nu cade sub o formă sau alta de seducţie. De fapt, oamenii rămân cel mai adesea acolo unde specia îi aşază: (în «bancul de heringi», de care vorbea un filozof danez), acolo unde se trăieşte după regula tuturor. Acolo ne instalăm cu toţii din clipa în care venim pe lume şi tot acolo rămânem, cei mai mulţi dintre noi, până la sfârşit. Cel mai adesea nimeni nu vine să ne se-ducă, să ne ia de mână, să ne scoată pe drumul mare al vieţii şi «să ne ducă de o parte», de acea parte în care ni se dă şansa să ne regăsim cu viaţa noastră trăită ca destin, ceea ce înseamnă: trăită pe cont propriu.

citat din Gabriel Liiceanu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să vii, să vii

aş vrea să vii
pe ţărmul mării într-o zi
dar tu nu vii...
aş vrea să vreau
dar nu mai vreau
azi vreau doar să te iubesc
aşa cum vreau, aşa cum pot
să te cuprind cu palme durererii
în lacrima tăcerii
să te dezbrac de întrebări
să te aşez pe câmp cu flori
pe trupul de jad să aştern săruturi mii
să strâng cuvintele ce curg
să ating încet-încet
un sân micuţ, un tainic dor
în dans suav, uşor, încetişor
să te sărut ca un nebun
de jos în sus
pe unde o să apuc
apoi să o iau de la început
un magic carusel a două sufletele împletite
într-un joc nebun, de dor
aş vrea,
offf, cât aş vrea şi câte aş vrea...
şi ani trec în aşteptarea unui dor
aşa că scriu pe ţărm, poveşti de amor...
de ce nu vii femeie într-o zi

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

jurnal

Exact asta e un jurnal: un mod de a explica, de a desfăşura în cuvinte sulul înfăşurat al vieţii noastre. Cei mai mulţi oameni mor pliaţi, împăturiţi, aşezaţi pe raftul care le-a fost hărăzit de către natură şi societate. De fapt, cu toţii vrem să ne explicăm, să ne depliem, să spunem de ce am făcut sau de ce n-am făcut cutare lucru, ce ne propunem să facem, ce am fi făcut dacă... Dar până la urmă sfârşitul ne prinde pe fiecare într-o înfăşurare sau alta, neexplicaţi.

definiţie de Gabriel Liiceanu în Uşa interzisă (2002)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

O casă nu se numeşte acasă până dragostea nu se mută în ea.

citat din Faraaz Kazi
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

De mic am făcut o reclamă, dar apoi am înţeles unele lucruri despre reclame. Câţiva ani după aceea am început să mă iau de politcieni pentru că lucrurile nu mergeau bine, dar apoi am înţeles unele lucruri despre politică, şi anume că este controlată de economie. Acum câţiva ani am spart un computer cu o bâtă de baseball, dar acum am înţeles câte ceva despre internet, şi anume că este singura noastră apărare.

Beppe Grillo în Tutto il Grillo che conta
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri reci

Azi străbat cărările,
Iernii îi fac poftele;
Lăudând troienile,
Scrobite şi dantelate,
De vântul rece sculptate,
Ca să nu fie uitate.

Valea pare încremenită,
Câte o cioară o mai descântă,
Brodată e alba-i mare,
Plină de mărgătitare,
De umbre şi de picioare;
Despărţită în cărări
Ca o mare, de vapoare.

Gerul aspru îmi sărută,
Fruntea înaltă, gura mută,
De cuvinte înghesuită,
Ca o muză adormită.
Sătutându-mi trandafirii,
Din obrajii înghetaţi,
Soarele călduţ şi vesel
Îi face iernii în necaz.

Scârţâie sub paşi zapada,
Fără un ecou anume,
Gânduri reci sau gânduri bune
Se îndreaptă către tine, către lume,
Că singurătatea crudă,
Gândurile înfierbântă.

De eşti aproape sau departe,
Soarta vieţii tot desparte,
Cum e apa între maluri,
Cum e marea între dealuri,
Sau destinele în valuri.

Gânduri reci în iarna rece,
Care vine, care trece,
Fiindcă timpul o petrece;
O! mireasă a anilor,
În albeaţa pletelor,
Tot tărâmul faptelor.

Cum să nu gândesc la rece?
Despre viaţa care-mi trece,
Vorbăreaţă apoi tăcută,
Greoaie şi abătută,
Gânditoare apoi mută.

Umbra firii ce în urmă,
O lăsam, să nu ajungă,
Sus la steaua ce dispare,
Când scădeam la numărare.

poezie de Valeria Mahok (31 ianuarie 2011)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Începem poveştile mereu de la început, şi asta e o greşeală. Ar trebui de la început să avem în vedere punctul de sosire, şi apoi, încet, să dăm la o parte straturile inutile de piele care acoperă trupul vieţii.

citat din Cristina Comencini
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rolul părintelui este cel de a-şi îndruma copilul, nu de a-i dicta viaţa. Dacă la început eşti acolo pentru că ştii ce e mai bine pentru el, mai apoi maturizarea îşi spune cuvântul, iar acela e momentul în care e nevoie să-i oferi suport şi încredere (!). Din păcate, mulţi părinţi – din dorinţa firească de a proteja – ajung să facă mai mult rău decât bine. Delimitarea dintre protecţie şi control se poate estompa foarte uşor atunci când convingerea părintelui că el "ştie ce e mai bine" se hrăneşte din orgoliul propriu. Să fii conştient că ce e cel mai bine pentru tine nu e neapărat şi cel mai bine pentru ceilalţi e primul pas spre acceptarea diferenţelor naturale din cadrul unei relaţii (de ORICARE tip ar fi ea).

citat din Marius Simion
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa cu însemnul soarelui

Există o casă cu un soare pe poartă
În New Orleans, în oraşul meu,
O casă care a ruinat mulţi tineri sărmani
Şi, Doamne, unul dintre aceştia sunt eu.

Mama era croitoreasă
În casa-nsemnată şi-mi cosea jeans,
Tata dădea prea rar pe acasă,
Fiind unul dintre cei mai mari beţivi din New Orleans.

Un beţiv are o sticlă şi-o valiză
Şi o pereche de cărţi de joc,
Nu-i fericit decât atunci când bea,
Când uită de timp şi de noroc.

Mama are grijă de ceilalţi copii,
Să nu facă ce am făcut eu,
Trăieşte în casa cu însemul soarelui,
În păcate ce-o apasă greu.

Cu-n picior sunt aici pe peron,
Cu celălalt de-un tren mă agăţ,
Mă-ntorc înapoi la New Orleans,
Cu cătuşe şi lanţuri, cu tot.

Mă întorc cu memoria la New Orleans,
Cu sufletul rupt, într-o casă
Cu însemnul soarelui sculptat pe poartă,
Unde nimeni nu mă aşteaptă.

O casa cu un soare pe poartă,
În New Orleans, în oraşul meu,
O casă care a ruinat mulţi tineri sărmani
Şi, Doamne, unul dintre aceştia sunt eu.

cântec interpretat de The Animals, traducere de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Phantasma de luxe

La început puţin, apoi din ce în ce mai mult, se-aşază praful
pe noi. La început se-aseamănă cu puful fin de pe aripile
fluturilor. Apoi e ca noaptea desenată de un copil din amestec
de alb şi negru. Şi din ce în ce mai puţin alb şi tot mai mică luna.

Odată cu praful, se-aşterne liniştea. La început puţină, chiar
mai mică decît pauzele dintre cuvinte, apoi se-adună
ca în momentele în care discul s-a terminat şi nu-ţi dai seama.
La un moment dat liniştea devine violentă şi-ajunge
să ne curgă sînge din urechi.

Pe rînd mamele, taţii, prietenii, copiii ne spală de praf şi de linişte.
Mai întîi mai des, după aceea din ce în ce mai rar, pînă praful
devine gros şi liniştea o atmosferă în care ne abţinem să respirăm.
Ca să n-o tulburăm.

La început praful e uşor, dar într-un tîrziu e povara de sub care
nu ne mai ridicăm. Iar liniştea noastră se uneşte cu liniştea altora
şi formează un fel de cîntec. Îl aud doar cei legaţi prin jurămîntul
tăcerii.

La început mai mult, apoi din ce în ce mai puţin, iubirea se depune
în noi. E moale, e pufoasă şi atît de plăcută, la fel ca o plapumă
din lumină blîndă în septembrie. Şi cînd praful şi liniştea ne-au acoperit
complet, lăsăm plapuma să acopere locul gol de la masă.

La început am fost eu şi tu. La început mai mult eu, apoi mai mult
tu, pînă cînd praful şi liniştea şi iubirea ta m-au învăluit. Şi simt
cum fiecare cuvînt al tău se opreşte în mine, ca într-o poveste
care se tace pe sine pînă inima stă şi-aşteaptă trupul să mişte
ca un clopot.

Într-un tîrziu, praful meu, liniştea şi iubirea se vor aşeza pe tine
asemenea zăpezii ce se-aşterne lent, ca o singurătate cu care începi
să te obişnuieşti. Şi ţi se face frig, tot mai frig, la început cît o noapte
fără nimeni, apoi din ce în ce mai multe, pînă cînd vei striga. Atunci
mi se va opri sîngerarea din urechi şi te voi auzi.

Voi auzi şi voi striga şi eu, voi striga atît de tare încît vor dispărea
şi praful şi liniştea şi iubirea şi va rămîne doar adevărul:
doi oameni cărora oasele le vor fi prea mari pentru carne, moartea
insuficient de neagră şi-adîncă să ne ascundă şi chiar şi cerul va fi
prea mic să ne fie cearşaf pentru dragoste.

poezie de Leonard Ancuţa (septembrie 2010)
Adăugat de Leonard Ancuţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisori din eternitate

De acum, aşteptăm să ne aducă,
‘Nea Poştaşul,
Scrisori din eternitate, scrise
De mame,
De bunici şi alte neamuri adormite,
De cei a căror cădere au săvârşit
Pentru glie,
De tineri, de copii nenăscuţi
Scrise pe foiţe de aburi,
Împodobite cu miresme de lauri...

Încet-încet, se mută în cimitir satul,
Nu vor mai fi fete mari care s-aştepte
Scrisori de la iubiţii lor plecaţi în armată,
Sau copii să meargă la scăldat la Sâi...,
Iar toamna la şcoală,
Căci, nu vor mai fi nici dascăli.
Nu vor mai rămâne
Nici capre, nici ciobani să le pască...

Încet-încet, se mută în cimitir satul,
Într-o tăcere surdă
Sau în muzica fanfarei de la Uda,
Cântată de o bandă înregistrată,
Trompetiştii uitând s-o mai cante,
Îmbolnăviţi de boala somnului cel veşnic...

În faţa unui pluton de execuţie
E satul, în care ne-am născut,
Condamnat la moarte veşnică...

Încet-încet, ne vom scrie singuri,
Noi, nouă înşine,
Scrisori din eternitate....

poezie de Daniela Achim Harabagiu din O altă dimensiune a sentimentelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alfabetul

N-a prea observat
Când a pierdut prima literă.

A continuat să vorbească,
Ocolind cu grijă
Cuvintele
Care cuprindeau acea literă.

Apoi a mai pierdut una,
Mi se pare pe A.
Soarele, Luna
Au rămas pe dinafară.

Şi încă una,
Fericirea, iubirea
Au început să nu-l mai înţeleagă.

Litera de pe urmă
I-a rămas înfiptă într-o silabă,
Ca un dinte obosit.

Acum aude, vede,
Dar nu mai are cuvinte pentru viaţă,
Formată în cea mai mare parte din literele
Pe care le-a pierdut.

poezie celebră de Marin Sorescu din Tinereţea lui Don Quijote
Adăugat de Eva
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se scula, văduva stetea mai bucuros afară decât în casă, şi Lia ridica gunoiul din prag, îl ducea la locul lui, apoi intra ca să dereticească prin colibă, cântând voioasă, şi oglindă luminoasă se făcea toate sub mâna ei, încât, împărat de-ai fi fost, ţi-ai fi părăsit palatele ca să stai în coliba văduvei.

Ioan Slavici în Limir-Împărat
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri reci

Azi străbat cărările,
Iernii îi fac poftele;
Lăudând troienile,
Scrobite şi dantelate,
De vântul rece sculptate,
Ca să nu fie uitate.

Valea pare încremenită,
Câte o cioară o mai descântă,
Ca pe-o babă adormită,
Brodată e alba-i mare,
Plină de mărgătitare,
De umbre şi de picioare
Despărţită de cărări
Ca o mare de vapoare.

Gerul aspru îmi sărută,
Fruntea înaltă, gura mută,
De cuvinte înghesuită,
Ca o muză adormită.
Sătutându-mi trandafirii,
Din obrajii înghetaţi,
Soarele călduţ şi vesel
Îi face iernii în necaz.

Scârţâie sub paşi zapada,
Fără un ecou anume,
Gânduri reci sau gânduri bune
Se îndreaptă către mine,
Către tine, către lume,
Că singurătatea crudă,
Gândurile înfierbântă.

De-mi eşti aproape sau departe,
Soarta vieţii tot desparte,
Cum e apa între maluri,
Cum e marea între dealuri,
Sau destinele în valuri.

Gânduri reci, în iarna rece,
Care vine, care trece,
Ca iluzia cea veche
Fiindcă timpul o petrece;
O mireasă a anilor,
În albeaţa pletelor,
Tot tărâmul faptelor.

Cum să nu gândesc la rece?
Despre viaţa care-mi trece,
Vorbăreaţă, apoi tăcută,
Greoaie şi abătută,
Gânditoare, apoi mută.

Umbra firii ce în urmă,
O lăsam, ca să ajungă,
Sus la steaua ce dispare,
Când scădeam la numărare.

poezie de Valeria Mahok (31 ianuarie 2011)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se gândi, se răzgândi; se cercă să se suie - în zadar. Sta, sta s-o doboare cu totul întristarea: cum se poate să se lase ea să se înece tocmai la mal. Când, îşi aduse aminte de oscioarele de găină ce le purtase atâta cale şi-şi zise: nu se poate să mi se fi zis de florile mărului să păstrez aceste oscioare, ci că îmi va fi de mare ajutor la nevoie. Atunci scoase oscioarele din legătura ce o avea, se socoti niţel, mai cugetă şi, luând două din aceste oscioare, le puse vârf în vârf şi văzu că se lipi ca printr-o minune. Mai puse unul, apoi unul, şi văzu că se lipiră şi acelea. Făcu deci, din oscioare, doi drugi cât casa de înalţi. Îi rezemă de casă la o depărtare de o palmă domnească unul de altul. După aceea puse iarăşi căpătâi la căpătâi celelalte oscioare şi făcu nişte druguleţi mici, fiecare puindu-i d-a curmezişul pe drugii cei mari, închipui treptele unei scări; cum punea aceste trepte, se lipeau şi ele. Şi astfel unul câte unul puse până sus. Cum punea o treaptă, se urca pe ea. Apoi alta, apoi alta, până unde îi ajunse. Când, tocmai sus în vârful scării, nu-i ajungea să mai facă o treaptă. Ce să facă? Fără astă treaptă nu se putea. Pasămite ea pierduse un oscior. Să stea acolo, era peste poate. Să nu intre înăuntru îi era ciudă. Se apucă şi-şi tăie degetul cel mic, şi cum îl puse acolo se lipi. Luă copilul în braţe se urcă din nou şi intră în casă.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!